Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cândva, decembrie 13

Mi-am fracturat glezna, in trei locuri, intr-o zi de marti, 13 decembrie, in jur de ora 19.30, acum ceva ani. Asa a fost sa fie; treceti de cifra 13 ca nu o consider purtatoare de ghinion sau semnificatii aparte. Belea, cainele urla, eu eram in chiloti, singura in casa, foarte dureros, dar si infricosator in acelasi timp. Ce sa fac? M-am gandit, dupa ce urletul slobozit in casa cred ca mai vuia inca, trebuia sa gasesc telefonul. Noroc maxim ca, de s-ar fi aflat departe de mine, nu stiu cum urcam sau cobaram vreo scara din casa. Sun. Nu, nu sotul. El trebuie sa afle ultimul de data asta, pentru ca s-ar fi panicat rau; o sun, așadar, pe sor’mea.”-Mi-am rupt piciorul, zic, trimite-l, te rog, pe Costi’ ; -Unde esti?, mă întreabă ea de parcă aș fi fost plecată în expediție. „-Cum unde? In casa!”

Costi, cumnatul meu, e omul cel mai bland, cel mai bun la toate și in toate, cel mai grozav om pe care-l cunosc. Topai in casa pana la dulap, in tandem cu Izi, maidaneza, care urla si latra de nu ma puteam concentra. Trag, cumva, niste nadragi pe mine, ma sperii de modul in care se umfla glezna, asa, precum cozonacul, parca nu se mai oprea, gasesc niste cizme, il incalt pe dreptul, încep să mă târâi, semn că țopăitul deja devenea obositor, caut buletinul si astept.

Apare Costi. Ma vede, se pierde putin si incep, tot eu, să adun situația într-un loc, sa dau directive utile: Hai, scoate catelul afara, verifica prin casa si hai la spital!” Menționez că nu aveam, atunci, decât doi câini, unul în casă, altul sus în pădure și mai menționez că cel din casă contribuise cumva la căzătura mea.

Nene, si incepe cea mai urata fugarire prin casa, om-animal, de si acum, saracul caine, maraie de cate ori il vede pe cumnatu’meu, semn ca n-o sa uite curand insistenta lui. Rectific, din 2016 s-au impăcat, într-un sfârșit.

Plecam, intr-un final. Tin sa mentionez ca strada pe care locuiesc e greu accesibilă, iar daca e cu zapada și mersul liber pe ea devine greoi, deci nici vorba sa fi chemat salvarea, mai ales ca ar fi trebuit sa sara ambulantierii poarta sa ajunga la mine, dar nu stiam cum, deși nu ninsese, inca, Slava Domnului, mai ales ca, la putină vreme, a venit urgie albă care a cam stat ceva, țintuindu-mă în castelul meu solitar. Plus ca usa nu se deschidea normal, cainele nu i-ar fi lasat, amănunte de tot felul.

Partea cu spitalul e la fel de impresionanta, mai ales pentru un om care nu fusese internat niciodata.

A mers totul destul de repede: urgență, constatat, imobilizat, internat, operat a doua zi; da, intr-un spital de stat, cu un medic remarcabil, cu ingrijiri naucitor de bune pentru ce stiam eu ca ma asteapta pe acolo, cu oameni atenti si culmea pana si cu o mancare bună, calmante de cate ori era nevoie si se putea, fara spagă și atentii.

In seara internarii, Mihai al meu, care cum spuneam a aflat după ce deja iesisem din cabinetul dctorului, insista sa mergem acasa, neînchipuindu-si ca era nevoie de operatie, semn că optimismul lui lovea din nou. Din păcate, realitatea era alta și acele puține zile pe care le-am stat in spital au fost primele și aproape singurele departe de el, din cei 13 ani jumate de cand suntem impreuna.

Doar ca zilele acelea m-au schimbat enorm; am vazut multa suferinta in jur; nu-mi trebuia semn sa stiu cat sunt de norocoasa in multe, pe lumea asta, dar semn a fost. Apropo,  dintre cei 12 din salon, doar cativa aveau probleme cronice;  vreo 8 oameni, insa, veniseră cu probleme survenite din accidentari stupide, nu din suferinte cronice, cum spuneam: picior rupt la ski, sală, una cazuse de pe o scara, facut praf sold, alta cand punea perdele, de pe pervaz se prăvălise, una își zdrobise glezna in mantinela de la patinoar, eu mă impiedicasem de un covor plutitor si de catel, alta lovita la genunchi după o cazatura, semn ca nu evaluăm bine pericolele.

Mi-am petrecut cateva zile in povesti si cel mai mult m-a impresionat o batrana care suferise o operatie, ceva cu o proteza de sold, dar care nu lega cuvintele in urma altei suferinte, gen accident vascular. Aici am văzut puțin lipsa de personal, pentru că niciun pacient nu era în stare să se deplaseze și chematul unei asistente, care altfel venea si revenea destul de des, era cu adevărat o provocare, dar cumva se rezolva si asta, miraculos. Am refuzat vizitatorii, am refuzat mâncarea de acasă, recunosc că mâncam cat sa prind puteri fiindu-mi frica de orice deranj stomacal care mi-ar fi putut aduce un disconfort și mai mare decat aveam.

Ei bine, cand imi luam ramas bun,la externare, bătrâna care aproape nu scotea niciun sunet, se ridica, intr-un fel, si cu ceva cuvinte amestecate imi spune cam asa:„Tu, tu cuminte si buuuun, si sot cu iubire, si eu fericit tare că văd asta, si voi impreuna, mereu, asa!”

Ce vazuse batrana aceea in mine, în noi, nu stiu, dar eu am plecat cu incredere din spital desi stiam ca vor urma zile grele acasa; lumea din jur, in schimb, se mira mai tare decat mine la cat de mult a „vorbit” bunica, lucru pe care nu il facea nici cu familia.

Si-au urmat; si mi-am revenit greu, si n-am mers mult timp….dar multe nu au fost asa cum trebuia: zapada era cat casa, fractura mea dificila, eu nu ma puteam deplasa si, culmea,….nu aveam nici cont pe facebook, altfel as fi putut sa-mi petrec timpul mai frumos, aici cu voi. Blog, nici nu stiam ce inseamnă, asa ca se exclude gandul. Am reînvățat să merg; am învățat să mă deplasez și chiar sa fac treburi prin casă, pentru că prima cină, pe care a luat-o soțul meu, când revenisem acasa, și care nu semăna cu nimic în farfuria lui, m-a decis sa fac asta. Menționez ca pentru a ajunge la bucătărie cobor o scară, și nu nu am casă cu etaj, cum a incercat cineva sa ma ironizeze candva, crezand ca asta vreau sa sugerez strecurand cuvantul „scară”, desi nu vad nimic rau in a avea; am casa cu demisol și un pod, eventual. Ma asezam cu fundul pe treapta si fiecare coborare sau urcare mi-era cat un antrenament de fitness. Cadrul, insa, mi-a fost, mult timp, prieten bun.

Dar poate totul s-a intamplat cu un rost, cu un scop, si nimic nu ma va face sa caut altceva in aceasta lectie de viata și desi cea de a doua operatie am simtit-o mai greu decat pe prima, observând chiar schimbare in sistemul sanitar, pentru ca salile de operatie ereu renovate spectaculos, am invatat sa-mi apreciez mai mult lucrurile fara de care viata ne-ar fi mult mai greoaie.

Am două semne pe piciorul stang, două semne care nu mă vor lăsa să uit ca cineva acolo sus mă iubeste. Ah, si inca ceva, statul asta in casa mi-a adus…scrisul. Lucru fără de care, acum, parcă n-as fi eu, insa, astfel, confirm si ca nu am banuit vreodata despre mine, in viata mea banala, ca as avea vreo inclinatie spre litere, in afara de cea de cititor. Recunoscatoare sunt chiar si cand uit sa exprim asta.

 

Ps. De o lună de zile nu am putut intra pe bloguri, din motiv de wordpress care nu mă recunostea, deloc. Cu chiu cu vai, am reusit sa-l conving si sa-mi iau  jucariile inapoi. Va salut. De veti vedea pe aici postari alandala, sa stiti ca le mut de pe facebook in locul lor de somn adanc.

 

 

Mărgăritare versificate

Ana (recunoștință)

Ană, ești Început

Și ești Credință,
Ești Făptuire
Și Divin,
Ești drumul către 
Mântuire
Și semnul cald
Că te simțim
În fiecare rost
Și vorbă,
În faptă
Și pe drumul greu,
Ne esti povață
Și iubire,
Ești dar lăsat
De Dumnezeu.

Ai zămislit
În așteptări
Și ne-ai lăsat
Ca rugăciune
Cuvinte
Care azi zidesc
Și îmblânzesc
Amărăciune
Ce intră, uneori,
În noi,
Cei slabi și fără
De substanță,
Și te purtăm
În gânduri moi,
Tu, dătătoare
De Speranță.

Ană, ce porți
Numire Sfântă,
Să ne trăiești
Sa-ti duci menirea,
Să zidești
Cald și trainic
Viața
Și-n inimă
Să strângi Iubirea!
Și s-o trimiți
În orice om
Ce-ți e aproape,
Cu…sănătate!

La multi ani, tuturor Anelor noastre!

Ană, ești Început   Și ești Credință,
Ană, ești Început Și ești Credință,
Mărgăritare pentru EI

Oamenii porților noastre. Oameni-dascăli

Când un subiect cu numitor comun are fiecare suflet prins în el, s-ar putea naște milioane de povești. Câteva ar semăna între ele, ca atunci când tragi cu ochiul la foaia de extemporal a colegului de bancă. Unii ar adăuga o notă de umor, alții ar pune ceva scris cu creta, câțiva și-ar aduce aminte cum era moda vremii, ar mai fi și cei care ar scrie despre amoruri naive, dar dacă ar avea un personaj comun, eu sunt sigură că l-ar zugrăvi în cuvinte asemănătoare. Sclipiciul fiecăruia ar face diferenta și ar îmbogati personajul, după caz și legăturile avute.
cotu-ciorii
Căutând pe internet ceva care să ateste această veche localitate, am fost uimită să nu găsesc prea multe, așa că atașez ceea ce se vede ca martor tăcut al cuvintelor mele
Satul, în care mamaia si tataia m-au ținut să devin omuleț potrivit pentru orașul meu, se numea Cotu-Ciorii. Cât am mai plâns eu pentru acest nume drag, căci mie îmi părea denumirea perfectă, iar pentru cei care aveau mereu cârcoteli și râsete înfundate nu însemna decât că cioara n-are cot.  Așa, și ce dacă râdeau ei de mine, eu tot mirosul prafului îl aveam în nări ca pe cel mai bun parfum, iar aerul sătesc nu însemna altceva decât că sunt acolo unde trebuie sa fiu?! Parcă văd prunii de pe șanțuri și mărul dulce de la baba Ioana, valea cu apă mocirloasă unde se înghesuiau cârdurile de gâște să-și hidrateze penele ce vor ajunge, cîndva, în perne de cucoane. Nici acum n-am deslușit misterul cârdurilor. Erau în tribul fiecareia cate 20 de înaripate, cu mama gâscă, gâscanul ciupitor și puiuții care nu-mi păreau deloc puiuti, căci arătau zdraveni ca o orătanie cu vechime. Bre, dar cum știau ele sa nu se-ncurce cu celelalte, cum de nu voiau să se adune, toate, ca-ntr-o manifestatie, și făceau fine culoare de departajare? Cum știau sa se-ntoarcă singure, fix,  în curtea unde își făceau somnul de frumusețe? Eu puneam seama pe salcia de la poartă. Sigur, ea era semnul nostru.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
În satul salciei mele a venit toamna iar, și a adus aminte de alte toamne calde pe când nu știam că se cheamă astfel. În satul copilăriei mele n-am prea prins începuturile școlii. Eram prea mică, până la cei șase ani, să-mi imaginez că gălăgia de pe drum, din jurul prânzului, nu e făcută de gâște și nici  de alte viețuitoare, ci erau copii zglobii, care-și trânteau ghiozdanele și se alergau a bucurie pe ulițe, în timp ce se grăbeau, și nu prea, spre strachina cu ciorbă ce îi aștepta acasă.

bistriteanul

Dar dacă de școală nu auzisem prea bine, de învățătorii satului…. da.
Ei erau stâlpii, erau respectul, admirația și exemplul de urmat pentru fiecare om al locului, indiferent de cât de mult le-a plăcut cartea sau nu. De domnul Nelu și doamna Bița știam ca despre două icoane vii la care te inchinai cu un „buna ziua” si primeai, bonus, în răspuns, și o sprânceană ridicată într-o curiozitate firească ce-ți pecetluia, pe loc, viitorul. Tovarășul Nelu sau tovarășa Bița? Haida, de! Reușiseră, când toti eram asezati în griul vremurilor, sa nu-și însușească termeni care nu li s-ar fi potrivit niciodată.
Nu știu dacă Dumnezeu le-a dăruit înfățișarea potrivita datorita rolului pe care  l-au avut in acel sat sau ei au pus pe chip și statură, acea nuanță de sfintenie si eleganta, in acelasi timp. Rafinati, discreti, cu voci inconfundabile, erau emblema intelectualului perfect, a dascălului care nu-și uită elevul și care știe cum sa îl determine să-și aleaga drum bun. Ei au fost simbolul iubirii acestei profesii minunate,  și al devotamentului față de tot angrenajul acesta, simplificat prin cuvântul școală.
Domnul Nelu fusese directorul școlii multa vreme; Doamna Bița învățătoarea cu chip senin, curat, cu voce domoală si ferma. El, înalt și falnic, precum un brad, îmbrăcat mereu într-un costum gri; dumneaei..ca o regină neîncoronata a literelor din abecedar; oameni care și-au trait bucuriile si tristetile în același crez. Nu cunosc  om sa nu fi fost îndrumat, la nevoie, de către aceștia. Ei  erau cei care îi ajutau  să redacteze, cum se cuvine, vreun act, sau vreo petiție scrisă, și nu se sfiau  să sugereze că studiile trebuiesc terminate, acolo…… unde observau urme de abandon. Cumva.
În timp,  au reusit, printr-un firesc desavarsit, sa ramană, satului, Dascălii Perfecti, istorii vii, care si-au intins aripile peste  acel Cotu-Ciorii,  în ocrotire și grija. Au dat altă semnificație cuvântului respect, au dat alt înțeles cuvântului valoare, și au arătat că modelele sunt evidente, nu create artificial.
Acum, au flori la cimitir, iar cel mai tare m-a impresionat cand, pe Facebook, una dintre fetele tinere, care i-a avut exemplu in viata, și-a pus, la moartea doamnei Bita, doliu ..ca avatar. Poate n-o fi cel mai important amănunt, dar e o ducere în prezent, pentru ca acei oameni i-au fost indrumatori și mamei, in anii ei de scolar, iar daca in vremurile in care ne fura alte exemple si alte lucruri importante, o fata tanara nu uita ce a insemnat Doamna pentru sat, mie imi pare mai mult decat minunat.
Din păcate, nu pot pune descrierii lor multe nuanțe, poate doar cei care i-au cunoscut cu adevărat să adauge unele în plus. Pentru mine au fost mereu uriașii cu povești, oamenii cei mai respectati din sat, ființele care au știut mereu sa rămână, și atunci cand n-au mai fost in exercitiul functiunii, Domnul Nelu și Doamna Bița, Dascălii Eterni.
Salciei i-am prins, în frunze, gândul acesta. Să-l ducă, peste tot, ca un vuiet; sa intre în fiecare căsuță de pe ulițe și să facă alte frunze a foșni; să trimită gând de aducere aminte și recunoștință și să se oprească acolo, între cruci, vorbind de toamnă și șoptind încet – mulțumim.  Gând bun în eternitate!
                                                                                                          ***
ilies
foto primită de la Gabriela Ilieș, cea care atunci când întâlnește o poartă deosebită îmi trimite gând bun, cunoscându-mi pasiunea
Mulțumiri tuturor
celor care ne-au ajutat
să devenim
și care au deschis
poarta spre viitor!
La mulți ani, de ziua dascălului, tuturor celor care își fac meseria așa cum știu și pot! Mulțumesc celor care mi-au fost îndrumători, chiar și celor căror  nu le-au  trebuit diplome în acest sens. Las semn o discuție, din dimineața aceasta, între mine și un om care mi-e drag și care îmi deschide mereu porți de bunăvoință și cunoaștere, prin care as vrea sa arat ca niciodată nu știi de unde mai apare un dascal bun, in timpuri cand crezi ca acest lucru nu mai e posibil. Si inca putem creste și imbatrani …ușor:

semn

Mărgăritare pentru EI

Tata, amintire pe piedestal….

Nu ştiu cum se face că iar îmi dau târcoale ceva amintiri lăsate la vatră, mai bine zis  urcate pe un piedestal pe care îl escaladez cu gândul în fiecare zi, dar pe care nu păşesc NICIODATĂ. Şi cum aş face-o când nu e loc decât pentru unul acolo?
La cum vorbesc despre copilăria mea, toată lumea ar crede ca am trăit într-o casă cu efuziuni de sentimente. Nicidecum. Mama a fost acea mână forte care a reuşit sa ne crească cum a ştiut ea mai bine, dar fără dulcegării şi farafazlâcuri. De multe ori, acum mare, când îi amintesc de pedepsele primite pe nedrept pune capul în pământ şi-mi răspunde: ”Aşa am crezut noi că trebuie să ne ştiţi de frică! Am cam greşit!”
Ei, mamă! N-ai greşit deloc! N-am crescut fiind un copil cu frustrări, care stă ACUM cu amintirile la psiholog. Nu mă ia pe mine valul, că vezi, Doamne, am fost nedreptăţită în copilărie şi e musai să mă răzbun … azi pe viaţă. Multe nu au fost nici măcar ideile ei. Tata avea convingerea că pe copii îi săruţi doar în somn, să nu-ţi simtă slăbiciunea. Şi aşa se întâmpla, la concret. Noaptea, când apărea acasă, după două joburi, intra tiptil în camera noastră, ne învelea, îi scotea soră-mii degetul din gură, ne săruta pe frunte şi ieşea tot aşa de uşor pe cum intrase.
Noi ştiam, însă. Şi ăla era momentul mult aşteptat în tot timpul  ăla, ce părea o eternitatea – sărutul de noapte bună al tatălui nostru. Dimineaţa numai despre asta vorbeam, minute în şir; amândouă, ca doua vrăbiuţe ce împărţeau aceeaşi firimitură:
”-Al meu a fost mai apăsat!
-Da, dar mie mi-a dat şi apă!
-Eu n-am vrut, da? Ai simţit că mirosea a vopsea și diluant? Ce-mi place vopseaua!
-Da, şi avea cămaşa cu …copăcei..
– De unde ştii, că dormeai? Oi fi visat!
-Hi,hi,hi….am auzit-o pe mama, dimineaţa, că i-a pus pe scaun cămaşa aia.Te-am păcălit!”
Cât am fost copil nu am auzit niciodată expresia ”te iubesc” de la părinţii noştri. Doar în momente grele, hotărâtoare, în care, parcă, ştiau să folosească cuvintele exact ca o parolă de deschis sufletele, ca un balsam pentru o clipa de deznădejde în care se pecetluiau siguranţa, încrederea, normalitatea: ”Vă iubeşte mama! Vă iubeşte tata! Dar voi ştiţi asta, nu?”
Ştiam, ştiam. Aşa cum ştiam că ”tătuţul” nostru frumos ne aduce în desaga lui bunătăţi. El era ”capra noastră cu …doi iezi”, el era Făt frumos şi tot el era căpcăunul şi balaurul atunci când ne pedepsea sau ne muştruluia pentru nu ştiu ce prostioară trecătoare. Era basm şi acţiune totodată… tata. Era reper şi teamă, gând bun, dar şi de neînţeles.
Când am crescut şi au început lupte de viaţă, în casa noastră, l-am abandonat şi regăsit în fiecare zi; l-am pierdut ani şi l-am descoperit  mai mândru, mai orgolios şi mai încrezător. Îmbătrânea şi ne spunea ”te iubesc”. Şi, remarcam amândouă că ne lipsise doar ecoul; că, de fapt, auzisem acele cuvinte mereu-mereu, tare, ascuţit, şi profund, acolo, în sufletele noastre.
Tata era poveste, dar într-o zi – neagră zi – tata a devenit…legendă. Legenda noastră cu un haiduc plecat devreme de acasă, de mic, fără haine, pantofi, fără casă şi familie, dintr-un colţ de lume pe care nu l-a uitat niciodată. Când ne vorbea de locurile lui natale, el ne dădea de fapt moştenirea a ceea ce ar trebui să fim şi am fost, ceea ce ar trebui să devenim şi am devenit. Haiducul nostru a avut încredere şi speranţă, şi credinţă, şi nu puţine lucruri materiale şi spirituale a adunat în vieţişoara lui zbuciumată. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Până într-o zi, acea zi pecete, ce parcă a sigilat totul în amintiri și bun rămas, și când s-a întors, de tot, la glia lui, lângă părinţi, într-o călătorie, poate, mai liniştită decât cea pământeană…
Tatăl meu iubea viaţa cu toată fiinţa lui; cânta romanţe şi cântece ruseşti, muzică populară şi naţionalist-patriotică; se visa un Dolănescu şi avea cele mai bune glume adunate în minte şi în suflet. Tata era un războinic; s-a luptat cu viaţa şi a izbândit chiar cu preţul morţii sale în nişte timpuri pe care nu le mai înţelegea. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, bântuit de vremurile lui glorioase.
 
Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect….dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tata. Uneori îmi doresc să-l simt, să-l văd, să-l adulmec, aşa ca în zilele ce-şi punea faţa lipită strâns de-a mea sau de-a soră-mii şi ne iubea, aşa în tăcere, în puţina lui tăcere, şi ne zicea: ”Nu-i aşa, că n-am să mor, tăticule? Eu mă voi face bine!”
Nu s-a făcut. Din păcate. Din 2007, sunt ani  mulți, ani de când tata a devenit legenda noastră, amintirea aia de care vă vorbeam la început, urcată pe piedestal, acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria, dar pot să-mi las lacrimile să-l spele, şi pot să-i ating chipul, în închipuirea mea, exact ca atunci când o puteam face palpabil.
       ….. şi n-am în suflet decât tăcere, dor şi iubire, şi recunoştinţă, şi respect ….şi iar iubire. Of, tata!
Vă las cu Timpuri noi, căci eu n-aş putea scrie ceva mai potrivit..
Uhhh, mama, atât de mult mi-e de  dor de tata..
De parcă n-aş şti când mi-e dor că doru-i trecător….                                        http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8&sns….
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Recunoștință şi urzici….

Nu ştiu cum e la voi, dar eu sunt prima care mă trezesc în casă. Astăzi am zăbovit în pat, îmi venea să mă foiesc, parcă spre a fugi repede din patul, în care, de două nopţi,  nu reuşesc să mă odihnesc aşa cum trebuie. Mă culc şi mă trezesc la fel de obosită. Ceva m-a oprit. Am insistat cu privirea pe chipul lui Mihai. Visează. Râde de-a dreptul în somn, ţi-mi vine să-i pun mâna pe frunte, să-l mângâi uşor pe cap, aşa cum îi place lui, de obicei. Dar nu vreau să-l trezesc. Stau şi mă uit cum îl poartă visele pe tărâmuri neştiute de mine.
Oare unde o fi acum, de rade atâta în somnul lui de dimineaţă? Ei, poate o fi la Ciobănus, cu prietenu’ Costel. Sau îşi face săbii de luptă şi cazemate de apărare, ca în copilărie. Sau poate taie crinii bunică-sii în loc de buruieni. Sau poate o viseaza pe Zoe, câinele lup ce nu s-a mai intors acasă din pribegie şi o vede fericita acolo unde e acum.
Sau poate mă visează pe mine, mai ştii? Eh, prostii! Tocmai ce s-a întors, şi-a pus o mâna sub cap şi pare relaxat – „Zici că stă la plajă”, gândesc eu. Am înţepenit. Încerc să cobor din pat, şi în neatenţia mea, doar ce-l văd, brusc, trezit, cu telecomanda în mână, fix pe un film românesc. E un film cu Toma Caragiu. Vreau cafea. Am una rece, de ieri. Mi-o pun în cană şi trag cu ochiul la filmul ce era pe sfârşite, din păcate. Săptămâna trecută, am văzut unul cu Amza Pellea:„Tată de duminică”. L-am mai văzut de câteva ori; prima data, când eram copil, de credeam că în România e o lege care le pune pe mame să facă duminica şniţele, piure şi cremă de zahăr ars. La fel făcea şi mama, şi vecina.
Mă apuc de făcut urzici. Ah, da, staţi! Trebuie neapărat să vă spun cum m-a căptuşit pe mine soţul cu un morman de urzicuţe de pădure. Vine  acasă fericit:

-Nevastă, am luat urzici!

-Ok. Şi?

-De 10 lei.

-Totuşi, care-i treaba?

-Păi, ia, uite, ce multe mi-a dat!, ………şi-mi arată un pungoi imens, cât o plasă de rafie.

Nu comentez. Am o teorie. Dacă bărbatul face ceva din proprie iniţiativă (cumpărături, vase, curăţenie) şi, nu eşti tocmai încântată,….taci. Data viitoare n-o s-o mai facă dacă-l cerţi. Şi s-ar putea ca în următoarea fază să fie cel mai bun lucru care-l execută. Aşa că, am tacut. Noroc că aveam mâncare făcută şi plasa cu urzici a trecut pe locul doi.
 Totuși, am fost deșteaptă. Am fost la mama, la cafea. Nu, nu m-am dus cu mâna goală, am luat cu mine …plasa belea. O oră am curăţat la urzicuţe, sub privirile îngrozite ale lui Mihai. Mama le-a spălat, mi le-a pus într-un recipient curat şi de opărit, le-am opărit acasă:

-Data viitoare nu-ţi mai iau, prea multă bătaie de cap!, mă priveşte el oarecum vinovat;

-Ei, na!, răspund eu. Lasă că uiţi până atunci, să vezi ce bune vor fi!

 Pe unde ne-am dus, învârtit, chiar şi acasă, …urlau trei televizoare, care mai de care, mai pe emisiuni „surprinzătoare”. Mama se uita la „Noră pentru mama, sau ce nume o mai purta acum”, evident. Noi nu pricepeam nimic, dar printre hohote de râs, cumnatul meu spune:

-Taci, nu mai râde, Mihai, că m-a prins şi pe mine, de când am fost nevoit să-mi iau masa sau sa repar diverse ascultand și de voie și de nevoie ce se întâmplă acolo. Simplificat, e ca în viaţă: intrigă, minciună, adevăr, ipocrizie, frumos, urât, tot. Doar că-s într-o „cușcă tv”, continuă el șugubăț

-Şi asta-i de bine?, zice soţul bulbucându-şi şi mai rău ochii. Ia uite, ăla, ce freză are, cred ca a stat o oră să şi-o facă!

-Păi, na, se uită mama, aud şi eu!, continuă cumnatul. Da, cu tine nu se poate uita omul, uite-mi şterg lacrimile de râs!

-Nuuuuuu!  Ne uitam, nu schimbați postul, stau cumințel și atent…aici! Altfel, mă omoară nevasta! Îmi bagă urzicile pe gât, aşa cum i le-am adus, necurăţate! Ne uităm şi noi cu mămica, împreună, că n-om muri..!, şi mai ţâţâia niţel a mirare, dând din cap dezaprobator şi faţă de emisiune, dar mai ales la înfăţişările celor tineri.

Acum, ce să zic? Am nimerit când doi FOŞTI îşi reproşau cât de urâtă a fost viaţa lor împreună. Da, ce-şi mai reproşau,  jurai că au fost cel puţin zece ani căsătoriţi şi că au şi vreo duzină de copii abandonaţi. Zgâiesc ochii, ciulesc urechile, îmi privesc soţul şi-mi piere zâmbetul.
Cred că v-aţi obişnuit cu mine să fac tot felul de comparaţii, analogii şi sinapse de-astea mai mult sau mai puţin utile. În fine, acolo am tăcut, mi-am luat urzicile, am mulţumit de ajutor şi am plecat la celelalte televizoare de acasă, asta după ce am trecut printr-o tură de cumpărături, pe repede înainte.
Noroc ca a început Mihai discuţia, altfel cred că-şi suna vreun prieten doctor, să mă propună pentru vreo consultaţie psihiatrică, dacă ar fi ştiut ce mă bântuie pe mine, sâmbătă după masă.

-Urâtă emisiune! Aia cu nora!, începe el….

-Da, urâtă!…

-Cum se pot bălăcări nişte foşti în halul asta? Ce e fost, fost rămâne, ce mai contează a cui e vina? E evident ca orice om ce devine trecut, (şi, nu din acela pe care-l evoci tu în poveştile tale, ci ăla de care fugi şi-l laşi în pace, să nu te mai găsească niciodată), trecut trebuie să rămână. Ce rost are să tulburi apele? Înseamna că……… nu eşti eliberat!

Dau din cap a aprobare, dar în mintea mea, deja, se derulează un film prost în care sunt protagonistă, dar am alte personaje secundare ca interlocutor.

-Ştii, Mihai ! În orice poveste fiecare crede că are dreptate. Îşi formează o gaură în care-şi bagă cu forţa doar ce a fost reprezentativ pentru el. La modul general, văd că o pondere mare în vină se crede că o au doar bărbaţii: ei înşală mai repede, mint, au vicii ascunse, sunt taţi pasageri, sunt tirani, insensibili s.a.m.d. O replică e veşnic pe buzele tuturor- „copilul nu are nicio vină”, de parcă, ar gândi măcar unul din noi asta. Replică tâmpită, tâmpită prin truismul ei. Dar noi, noi, femeile,  nu suntem tot acolo? În relaţia care poate nu a mers niciodată, dar în care am rămas forţate de împrejurări sau chiar de propriile noastre emoţii şi slăbiciuni?

Îmi aduc aminte de o relaţie de-a mea, importantă, de altfel, chiar dacă cele mai multe aspecte le trec cu uşurinţă la „aşa nu”,  sfârşită, deja, la începutul anilor 90. Nu înţelegeam prea mult ce mi se întâmplă, dar auzeam periodic că-l înnebunesc, că-l aduc în prag de disperare şi că sunt greu de mulțumit. Eu nu vedeam decât doi oameni care aveau slăbiciune unul faţă de celălalt, uneori uşor erotică, dar că, în rest, eram separaţi de mentalităţi, educaţie şi exteriorizare diferită. Şi lipsa iubirii, fireşte.
 După zece ani, când maturitatea deja se aşezase peste amândoi şi tăcerea între noi era permanentă (nu mai aveam nimic comun decât ceva amintiri), mă trezesc într-o întâlnire a sorţii cu acest FOST și o bucată de timp l-am ascultat incapabilă să rostesc două cuvinte, cum am fost de minunaţi împreună şi ce frumos, grandios, şi ce plăcute momente am trăit.
M-am trezit din beţia cuvintelor lui ameţitoare şi nu i-am spus decât atât:

-Ştii, parcă vorbeşti de altcineva!

-Eu, cu siguranţă, nu am jucat în filmul tău! Acţiunea dintr-al meu, comun cu tine cică, e mult mai proastă, tristă şi plină de durere! Mi-aduc aminte de palme, jigniri şi  doar de câteva momente bune! Daca ăsta e modul tău de a mă ţine minte, mulţumesc, e măgulitor! Eu, totuşi, nu ştiu, nu recunosc şi nu simt nimic din povestea ta! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că povesteşti frumos! Acum, de te ştiu, parcă îmi pare rău pentru tine! Nu e frumos să schimbi nici acţiunea, nici finalul!

Finalul l-am scris într-un sfârşit, dar de atunci ştiu sigur, că fiecare crede că porţiunea lui de adevăr e mult mai corectă, concretă şi verosimilă.
Urzicile sunt gata, bune, fragede, multe. Mă gândesc să congelez o porţie, prea sunt gabarit depăşit. Gând trecător, însă. A intrat Mihai în ele, repede, cu o lingură mai mare. Ca într-o reclamă. S-au împuţinat un-doi, exact ca gândurile mele cu aromă de trecut.

loveis