Mărgăritare versificate

Toamnă …la borcan

Toamnă la borcan,

cu tot cu frunze,
cu tot cu muze,
cu arămiu de gând,
cu ochiuri de pământ,
cu vânt ursuz prin stele,
cu ploi fără umbrele,
cu crengi golite-n soare,
cu brumă și răcoare,
‘nvelite în chihlimbar
și frunze de mărar,
în leuștean și-n ghinde,
în ploi de luat aminte;
amestec nesărat,
cu umbre amalgamat,
și strecurat prin site,
turnat printre cuvinte,
pus bine în cămară
sau doar pe prispă, afară;
să doarmă, să se așeze,
să simtă, să mureze,
vreo două amintiri
cu flori, ciulini și vin,
și pere, chiar și-o nucă,
să stea, să nu se ducă;
să-i pun capacul strâns,
să nu poata fi smuls;
iar când în primăvară
ți-o fi dor de o toamnă,
s-aduci dar aurit,
borcanul întomnit.

Știi jocul cel de iarnă,
ce-l scuturi fără teamă
și-n el se mișcă totul
și ninge prin tot globul?

De voi privi cu drag,
în bolul cu capac,
se vor mișca, alene,
vreo două tufănele
și s-or roti, vioi,
cinteze, pițigoi,
măceșul înghimpat
și galbenul brodat;

Iar de deschid capacul,
s-o scutura copacul
de prune sau gutui,
de frunzele hai-hui;
s-o umple toată casa,
va mirosi ograda
a viță tămâioasă,
a lemn ud și a boască,
porumb depănușat
și struguri la uscat;

S-o umple de lumină
în iarnă, o gradină,
și va zâmbi fugar

O toamnă ….din borcan!

 

toamnă la borcan
toamnă la borcan
Mărgăritar-catchy · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acest text, (din care asez doar fragmente razlete) e acum pe Catchy. Dacă-l citiți, fără modestie, veți aseza in suflet doruri și parfum cu iz de copilărie.

Acum mulți ani, într-un ianuarie nemilos, cu câteva zile înainte de ziua mea de naștere, într-un timp în care parcă se reinventaseră zăpezile de altadată, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns în satul ăla buzoian și greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile, acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obișnuită, departe de oraș şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aș putea vorbi la nesfârșit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, însă, cuprindea prea mult din ceea ce știam eu ca înseamnă zi.

Pe tataia îl chema Ion. Pe mamaia, Ioana. Doi oameni cu destine împletite strâns, mi se parea mie…..(click pe link)

Din 2014, nici tataia nu mai e. Mi-au rămas icoane în biserica sfințită a copilariei mele. Am rămas cu gânduri și recunoștința imensă și i-am mulțumit lui Dumnezeu că i-am putut avea mult în viața mea ……

E ianuarie iar, e Sfântul Ion, iar candela mea arde pentru bătrânii mei dragi, și, ciudat, îmi pare că în aer se împrăștie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu răsfățuri simple. În mine, în schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sărbatorile de iarnă se încheie de Sfântul Ion. Azi am despodobit bradul și mi-am împodobit amintirile cu gând de mamaie și tataie, de Ionii mei dragi.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

D-na Mimi, pisica supremă

Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbatu’-său, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent de pe soba din curte.  A bolit profund; i s-au cojit zece rânduri de piele; a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, și mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți, întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbatu’-său. Mereu, când se închina seara, se uita spre vale, și, ca unui înger știut, șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o  cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.
Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri,  dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul – prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste, încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.
Două ferestre mici, cu giurgiuvele de lemn și cu o tocărie  atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt, erau ochii și urechile casei, iar  vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeață și, dincolo de gărduțul cerdacului, se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv, iar în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul. În locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul  de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.   

Continuarea poveștii aici, transformata in povestea unui om de care nu-și mai amintește nimeni.

Si stiu și de ce nu îmi amintesc ce e în acel loc, acum; pentru că, de cate ori trec pe acolo, privirea mea se îndreaptă dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba îmi priveghează bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni-basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Și nu văd de lacrimi.

M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie,  din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.