Din verde crud, în verde crud,
Cuvintele topesc absurd
Linii și puncte, gâlme și noduri,
Funii si oase, piele si riduri,
Se scurg secunde arvunite în neant
Scăldate-n grimase de vorbe ce tac,
Se scutură frunza din copaci invizibili,
Sub copite de cai iarba moare sensibil,
Se adună și melci care-nfruntă destinul,
Stânca literei cade, i se curmă, fin, chinul;
Emoții nu sunt, au murit la altar,
Visări nici atât, dorm adânc pe hotar,
Cresc în mine mirări, se deșiră simțiri,
Respirând adormit un parfum de amintiri,
Cobor pe maidanul părasit și de pietre
Mă julesc de-o creangă, uitată pe trepte
Pe care n-am să le urc, nu cobor, nu le vreau,
Într-o parte a lumii suspendată…eu stau;
Nu mai plâng, nu mai strig, nu mai urlu la lună,
Nu mai vând nici silabe, ilicit, pe sub mână,
Mă ascund obosită de priviri indiscrete,
Pun în cerc ruginit o saltea de burete,
Și-o să dorm, zile-n șir, verde crud adunând,
Până nu mai înșir nici tristeți, nici cuvânt,
Nu mai văd nici chiar oameni care trec printre rânduri,
Trimițându-i pe scene mult mai largi, doar cu gândul.
Iar de mă voi roti până fuge amorul
Obținut din greșeală, chiar voi trage zăvorul;
Voi închide cu cheia și voi scrie pe lemn:
Viața-i joacă, e drept, dacă jocul e demn,
Altfel n-are nici haz, are rânjet pe față,
În abis legănat, putrezit, de fațadă.
(Mai bine, mă avânt într-o relaxare….nelimitată
Căci prin grijile vieții am făcut prea des escaladă;
Dar și mai bine mă voi bucura de ce am.
Și de-i soare, și de-mi bate firul ploii pe geam…)
