Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fata-frunză

Era fata frunzelor. Era înfrunzită toată, îi creșteau frunze pe mâini, picioare, pe glezne și trup, avea păr de salcie și degete de salcâm, liliac în inimă și flori de soc pe spate, de parcă purta aripi de înger. Iar când trecea, îți punea în palmă povesti. Însă poveștile ei sângerau; îți sângerau așa printre degete de te trezeai că îți retragi mâinile și îți plecai ochii împovărat de greutatea întâmplărilor lăsate zălog.

Ea foșnea cu fiecare pas și te înțepa cu spinii cuvintelor direct în partea aia responsabilă cu emoțiile. Nu merita nici să te ferești, cumva era atrăgătoare și te seducea ușor dar te abandona într-o durere scurtă, nedorită, și aproape că-ți mușcai buzele de neputință că nu ai fost suficient de puternic să o refuzi.

Poate faptul că înfrunzea și desfrunzea în toate anotimpurile, plus cele două ale ei personale, iubirea și moartea, o făceau să nu se sfiască a dramatiza și a ascute, sub poveri nevăzute de ochi prietenoși, întâmplări care altora le-ar părea banale. O durea durerea, o durea nedreptatea, o durea faptul că doar ea simțea mai acut cum se stricau…. lumea, omul, gândul. Se contopea cu pădurea, când nu dorea a fi văzută și se scutura toată de frunze când știa că a stat prea mult în nemișcare.

Fata frunză nu suporta urâtul din jur, dar mereu găsea o piatră, un zâmbet de om năpăstuit, o lumină de speranță într-o văgăună murdară și îți aducea povestea în ochi, foșnind și înmugurind speranțe.

Unii primeau tot sângerând, alții sătui să tot li se amintească de diferențele dintre noi, de parcă nu s-ar lovi mereu de ele, îi abandonau crengile și mirajul de verde. Unii chiar o vedeau uscată și galbenă, deși se unduia în cuvinte că nimeni alta. Tot ce doare, alungă, nedrept, și te face alergător de cursa lungă, pe tine, omul care vede puful de păpădie concret, nu descântec al vieții imposibile.

Uneori îți vine să o întrebi la ce bună atâta măiestrie de cuvânt, dacă îți tulbură frumusețea, chiar și cea închipuită, dorită, idealizată?  Sa asculți vorbele ei părea, mai degrabă, un supliciu, fascinant, insa, și fascinat rămâneai pe gânduri neștiind dacă ți-a plăcut sau nu. De ce să umbli în picioarele goale prin spinii vieții când te poți încălța și feri de răni ce vor dispărea, astfel, cu siguranța?, îti venea să te întrebi.  De ce ar pune cineva verde în mocirla urât mirositoare, iar apoi ți-ar servi-o ca pe un tort din care, cu prima linguriță luată, ar curge veninul și groaza?

Sunt alegeri pe care le facem simplu, doar că mulți dintre noi departajăm; nu îmbinăm și nu prezentăm urâtul ca pe o hidoșenie încântătoare. Și sângeram. Iar dacă vedem roșul acela curgând din noi, din rănile noastre de gând, ne ia leșinul, se instaleaza moliciunea și ne scurgem printre cei care sunt ca noi, parând totul mai cu îngăduință. Suntem slabi, cu siguranță, dar ne știm astfel, obosiți de negrul drobului de sare care oricum va cădea dacă va vrea să cadă, dar și extenuați de slalomul pe care-l facem, minut cu minut, prin șerpuiri de drumuri anevoioase. Parcă am dori să vedem că floarea-i floare și zâmbetul zâmbet, nu grimasă sau rânjet posibil; parcă am vrea să știm că viața e lumină și că moartea nu e decât un punct final, căpătat mai devreme sau mai târziu, dar fără invocări cu sau fără esență.  Parca am dori sa nu ne mai certe nimeni doar pentru ca aratam ca si cand am luat o pauza din toate, mai ales di agresivitatea unora, din evaluari nefondate și din ridicarile de sprancene care, cu siguranță, vor fi semnul că ai ajuns pe teren minat.  Parcă, da, da…parcă…

Poate și de asta pe fata frunză o exilăm discret, cu o simplă bătaie de pleoapă, printre copaci și mărăcini, să își prindă poveștile cu ace fine în cutele revoltelor sale.

Din când în când o auzim cum foșneste și ne cheamă, ca o fata morgana, cu vorbe în descrieri ample, propovăduind firescul în nefiresc, macabrul în frumusețe și ghilotinând insensibilul.

Doar că majoritatea prefera anotimpurile simple, înmugurind, înfrunzind, rodind și îngalbenindu-se a cădere. Iar toate acestea la comun.

Nu ne pasă, din păcate sau fericire, după caz și suferință interioară, de cei care parcă trăiesc ca o ardere continuă, ca un verde crud zămislit din dureri.

Foșnim și noi, foșnește și fata frunză. Dar muzica e alta. Din păcate, și eu aud muzica tuturor. Și nu regret. Dar câteodată, ascult muzica fetei frunză. Câteodată!

Sunt banală spre neinteresant, spuneam cândva, și observ adeseori Înaltul din lucruri. Doar că nu am ambiții; astfel traduc bucuria sau urâtul fără să provoc nimănui dureri de o clipă. Am fost cândva un fel de fată-frunză. Nu mai vreau. Mai bine nu mai zornăi a cuvânt, a pădure, a verde. Și tăcerea are amintiri tulburi, nici pe aceea nu o doresc. Ne tot înghesuim spre a îmblânzi din neajunsurile vietii noastre cosmetizandu-le sub forma de „lecții” sau iertare, ori domolind arșita inca simtita sub ape repezi și reci de uitare. Poate doar înfrunzind mereu sa pastram adevaratul verde al inimii. Unul roditor. Si sa fim blanzi cu noi caci nimeni n-o va face. Dar cine sunt eu să emit concluzii? Nici măcar …fată-frunză!

Sursa: pinterest
Mărgăritare pentru EI

Nuntă în Cer și lacrimi pe pământ

Nunta  in Cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers.
În satul meu, azi, e doliu. Lumea merge la biserica de Sfantul Ilie cu fruntea plecata si ochii cerniti. Soaptele se ascund pe buze. Stiu ca se privesc complice, cu gandul spre familia greu incercata. Stiu ca multi dintre cei garboviti si de griji, si de ani, si de uitare, se intreaba de ce nu a tinut Dumnezeu randul și de ce a lasat sa se intample teribilul accident. Spunem mereu ca cei de la sat se satura de munca si migreaza spre oras. In satul nostru cei tineri raman si muncesc pamantul. Din greu, cu ce stiu, cu ce au. Li se strica uneltele, masinariile, pana cand iși iau tributul de sange si ne amintesc noua, celor ramasi, ca viata nu e alba-neagra. Nu totdeauna scapi dintr-o situatie periculoasa, chiar daca ai scapat de zeci de ori.
In satul meu o mireasa a ramas fara mirele său, o mamă și-a pierdut fiul cel harnic si frumos, un tată….mințile. Si noi ni le-am pierdut….puțin. Avem in schimb lacrimi si mâini frânte. Ciudă si neputință. Suntem copleșiți.
In satul meu e doliu azi, dar nu stiu de ce, de data asta simt ca acest lucru va indurera mult timp lumea. Poate ca prea a sfarsit tragic, poate ca se simte ca pamantul si-a luat tributul. Azi, campul e cel mai ocolit loc. Nenorocirea, insa, s-a produs. Nimic nu mai se poate schimba. Drum fără întoarcere. Pe unii acest lucru îi va înrăi, altora le va potoli patimile și furiile cuvintelor. El va ramane amintirie vie, durere nepotolită.
Nunta in cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers. Dumnezeu sa te odihneasca, copil frumos!
Nuntă în cer și lacrimi pe pământ
Nuntă în cer și lacrimi pe pământ, mai bine era era nuntă pe pământ și lacrimi în cer
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ieri talisman, azi …. amintire.

Când așez primul cuvânt, în albul ăsta nesfârșit, habar nu am despre ce voi scrie. Stiu doar ca mi-as dori ca atunci cand mi-e dor de vreun subiect sau o poveste, sa le pot reaseza pe pagini virtuale ca si cand au fost concepute in acel moment. Asa că, o proza scurta, stangace   sau cu vreun zvâc de ocazie, fără să-mi pese de trecerile oamenilor, imi va fi mereu la indemână și, de asta,  le readuc din arhiva …… spre cunoastere, mai ales pe fb. Adică imi pasă, dar nu chiar atat incat sa mă rușinez de o  formulare nu tocmai reușită, pe care aș putea-o schimba, dar tocmai acel lucru mă atrage incă și mă face să rememorez clipe, oameni, cuvinte și chiar momentul in care am lăsat literele să curgă. Cu toate astea am zile când nimic nu pleacă spre poveste și mă trezesc doar în vorbe moi și rotunde, rostogolite întru eliberare de emoții trecătoare, fix ..ca azi..

Luni, cand am postat colierul talisman, am avut una dintre cele mai ciudate zi. Nu voi mai continua cu văicăreala specifică, ci voi spune doar atât-semn sau nu, crucea despre care vorbisem, doar, in acea zi, am gasit-o fisurată și s-a rupt, de-a dreptul, la cateva minuțele după ce am văzut beleaua. Culmea, am descoperit că uneori infrumusețăm lucruri atribuindu-le noblețe doar pentru că ne sunt nouă altfel sau ne devin simboluri prin asocieri și emoții. Poate că da, poate că nu. Am iubit colierul acela mult de tot și chiar l-am crezut de argint până când bijutierul mi-a spus că nu e decât un metal oarecare și ca îi pare rau de toata lucratura aceea perfecta, dar nu mă poate ajuta. Nu-l poate intregi sub niciun chip.

A căzut cerul pe mine, imi tremurau genunchii și descopeream ca nu-mi place deloc dependența asta a mea față de anumite obiecte. Mi-a cazut un raft intreg cu tot felul și nu m-a interesat decat sa adun cioburile, desi am avut și atunci  o durere scurta de stomac știind ca două minuni de pe acea etajera trecuseră cu mine prin viață mai bine de 25 de ani. Asadar caut solutii sa lipesc medalionul. De la țiganii cositorari, până la ideea de a-l transforma intr-un obiect de decor lipindu-l, intr-o formă de tablou in care sa para intreg, chiar dacă nu mai e. Nu-mi pot scoate din minte, insa, cum  de in ziua in care mi-am dorit sa scriu despre drumuri rătăcite și semne cu sens, mi se intâmplă catastrofa asta. Întâmplare, coincidență, semn  banal pentru unii, uite-mă intr-o dramă care deja se estompeaza, dar mă trimite cu gând spre efemer și neprevăzut.

Am concluzionat, deja, ca, indiferent de solutia gasita, îi voi atribui un loc de cinste printre amintirile mele cu încărcături diferite, dar m-am scuturat de vraja care mă făcea să continui povestea de pe aleea cu iederă din orășelul italian,într-un timp din care încă mai port arome și culori ca de sticlă mată prin care răzbat, răzlețe, senzatii estompate, totuși, de vreme. Sper, însă, să pot reintra în atmosferă curând.

Până atunci, mă bucur de seara asta cum pot. Brașovul pare, din locul in care-l privesc, un bulgăre negru din care ies ciocuri de case, ziduri și vegetație subțire, de parca un grafician cu talent a lăsat totul sa se scurgă in inchipuiri  diferite. Doar luminile mă scot din starea asta confuza și imi dau, totuși, senzatia unui caleidoscop fațetat in sclipiri de argint. O muzica mi-ar trebui și mi-as scoate orasul la discoteca, numai că, prefer sa ma bucur de răgazul acesta de seara tihnita, sa tastez cu greu trei cuvinte care nu-mi dau pace căci, in brate, asezata pe pieptul meu, imi sta rotweillerita care pare sa spuna: „Nu-mi pasă de ce vrei tu, dar am stat prea mult singură și te vreau numai pentru mine”. Parca nu a fost suficient ca azi noapte m-a acaparat cu totul și nu și-a desprins botul de pe mijlocul meu, oftand la fiecare incercare a mea de eliberare.

Îmi încolțește, de o vreme, gând de primăvară…dar nu cu muguri și iarbă verde, ci cu raze de soare, dat pe balansoar in curte, geacă de piele și ochelari de soare. Ah, și mă pregătesc să imi cumpăr o cruce ca cea, stas, din articolul meu,  asa sa estompez dureri vechi cu bucurii noi.

crucea it

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Răni, nu cicatrici

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, în locul acela durut. E negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie, cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot și a mutat-o în zilele noastre. Parcă e un deja vue, cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă”.

Când m-am târât pe jos, atunci în 89 și când am văzut strada de la Prefectură…”plumbuită” și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului, scoțând la suprafață praful alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie, pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar, de varsta mea de atunci, care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

Mi se amestecă lucruri în suflet. Personale cu cele ale tuturor, gânduri vechi, cu cele noi. Eu nu m-am vindecat nici acum de zgomotul cartușierelor de la revolutie. Imi suna si acum. Eram in piata cand s-a tras. Purtam o jacheta roșie, pantalon negru, o bluza bleu, croșetată de mama, cu niste mâneci clopot perfecte și botine albe. Eram tânară, un amestec de fată dornica de nou și libertate, cu puțină frivolitate sau cochetarie, cum s-o numi, apropo de cum eram imbracată. Mă dusesem să fac și eu Revoluția, deși habar nu aveam că o vom numi astfel.

Cand au inceput sa traga m-am ascuns sub o banca după prefectura. O bancă de aia clasică, cu zăbrele.Aveam impresia că sunt ascunsa bine, nu mai gândeam ca eram și mai expusa. M-a tras cineva de acolo, aproape ca m-a scos de par, in disperare. Am fugit, dar nu ne-am dus acasa. Plangeam și priveam Brasovul. Ni se păreau umbre peste tot. Teroriști pe teatru. Era nebunie. A doua zi, am fost surprinsa sa vad urme de gloante dincolo de locul in care vedeam eu ca se plumbuieste soseaua. Si acum mi-e enigma. Multe lucruri nu le-am mai vrut a le ști, doar sa le uit. Nici acum nu pot.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta. Ca o răsplată, parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas. Si uite, cum nedrept, totul se repeta. Oameni sacrificati pentru interese meschine, dezbinare și ura.

De cativa ani sotul meu mă roaga sa-i povestesc sau sa scriu despre asta. Nu reușesc niciodata sa povestesc tot, mă învinețesc și rămân fără aer, de asta nu sunt entuziasta cu aceste mișcari de stradă.

Inainte ne faceam cruci pe ascuns de frica comuniștilor, acum ne impiedicam de biserici și cruci facute, lucruri pentru care oamenii au ales, nu statul și vedem dușmani acolo unde nu sunt în loc să privim spre cei ce sunt cu adevărat vinovați. Mi se pare inimaginabil.

 Mă întreb șoptit: ”Ce-am sa fac cu atatea rani? Le duc până mor?”

Pe facebook, oamenii m-au provocat și am mai scos câteva lucruri din memorie, asa ca dacă gasiți un pasaj intr-un alt articol de al meu, nu vă mirați. Tot nu e complet, dar mai las loc pentru o altă dată. Mulțumesc

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Regrete sau schimbare, ce alegi?

Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre „altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce nu ar vrea să piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce  înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.

Aşa  scriam deunăzi pe unul din blogurile mele dragi, Încercări de gânduri, la comentarii, şi am realizat, încă o dată, că orice am face în prezent, oricât de mult am cerne viaţa şi întâmplările sale, mai bune sau rele, nimic nu se şterge. Sunt ca nişte note într-un carnet de student tomnatic, mai repetent din fire. Totul se transformă doar –  rănile devin cicatrici, cicatricile se estompează, greşelile se simt încă în raport cu cei implicaţi sau se şterg sub blândeţea timpului; tot ce îţi era ideal şi liber cuget,  acum, îţi e banal şi vorbă în vânt; interacţiunile între oameni au impact diferit, ţi-aminteşti chipuri, zâmbete, priviri duşmănoase, încă, sau prietenoase după caz; abia de mai desluşeşti figuri din trecutul cel îndepărtat; nu mai ai aceleaşi repere, aceiaşi eroi  ce te ajutau a te desăvârşi; au îmbătrânit ori s-au dus într-o lume mai bună, iar tu le aprinzi lumânări  de pomenire şi îi simţi sfinţi, sfinţii tăi care parcă te îndrumă mai bine pe drumul alunecos al vieţii. Devii nostalgic doar după copilărie şi familia tânără şi în putere, de odinioară.

Un lucru nu se aşează la regrete – tinereţea şi vremurile sale. A avut sutele ei de clipe fantastice, deosebite, tumultoase şi chiar păcătoase, a fost plină de idei cu impact măreţ sau dezastruos, după caz, dar toată nesiguranţa paşilor neîndrumaţi corect nu-mi este deloc pe plac şi nu aş retrăi-o nici dacă mi s-ar da la pachet posibilitatea de a nu mai mă însoti cu anumiţi oameni din ea şi, automat, cu fapte ce nu mi-s dragi. Gata, s-a dus şi cum spunea cineva exista oameni ce nu vor uita impactul lor cu al tău, indiferent că a fost de bine sau de groază, stupid sau înălţător.

Putem numi asta schimbare, şansă sau chiar trăire obişnuită, pentru că indiferent de paşi, de drumul în sine, de ocolişuri şi hopuri ai o singură viaţă şi ţi-o asumi.

Dar cate cuvinte ne-ar trebui sa transmitem în scris ceea ce simţim? Uneori unul, alteori nici cu toată forţa de le-am aduna nu ne-ar face să fim înţeleşi cum vrem. Imi place diversitatea, îmi plac gândurile transmise pe aici, ce pun lucrurile în lumini noi, care, altfel, ar fi rămas, poate, doar în direcţia ştiută. Intrebările şi răspunsurile primite, în discuţii vinovate sau nevinovate, fac deliciul unei ”conversaţii” reuşite. De multe ori obţin asta, aici în virtual, pe fb sau blog, dar şi  acasă, în realul meu palpabil, şi mă bucur ca suntem încă dornici de comunicare şi nou.

Aflu zilnic idei şi fapte ce nu le-as găsi doar în cărţi sau în cercul meu obişnuit. Nu suntem totdeauna de acord, dar asta e bine, cred, şi mai cred că oamenii se atrag mult prin convingeri comune, deşi de mică tot aud invers. Eu obosesc printre aceştia; obosesc să demonstrez lucruri ce mie îmi par simple şi lor nu; obosesc să-mi feresc privirea de urâtul pe care ei îl cred frumos; obosesc să mă simt împlinită într-o lume a regulilor bine stabilite; obosesc să plec capul de cate ori văd cum se huleşte şi loveşte în lucruri în care cred. Dar ştiu că altfel nu se poate, că suntem diferiţi, prea diferiţi şi doar puncte comune ne unesc în linii continue. De asta plec şi revin, în şi din virtual, luând în mine doar ce îmi e de folos şi sperând că a scrie ceva simplu şi nu doar a distribui vreun gând al altcuiva ne ajută să ne ”cunoaştem” mai bine, deşi sfârşesc prin a mă cunoaşte mai bine, de fapt.    

Ieri, am fost gata, gata, de a îmi închide pagina de fb şi de a-mi loga blogul, dintr-o refulare personală, dintr-o dezamăgire pasageră, dar m-am oprit când mi-am dat seama că oamenii ce scriu vorbe, aşa ca mine, vor fi de multe ori predispuşi la a renunţa la ele. Eu am fost toată viaţa o fugară: am fugit de oameni, de familie, de lume şi lucruri ”potrivite”, de iubire, de durere  nefirească, de sentimente trainice, de tot ce nu îmi aducea folos sufletului, credeam eu. Am trecut prin lucruri frumoase şi mai puţin frumoase, am greşit, am rămas cu umbre, am închis uşi ce nu duceau nicăieri, am acceptat uşile închise de alţii şi nu am încercat niciodată să aflu ceva despre ”ieşiţii” vieţii mele. Acolo să rămână şi să fie sănătoşi!

Caracterul meu a fost oarecum duplicitar, mă agăţam de ceea ce era impus de alţii şi viaţă, dar sfârşeam în egoismul meu de om singur. Am reînvăţat să trăiesc printre oameni, cu oameni, pentru oameni; am reînvăţat să mă iubesc, să iubesc, să preţuiesc, să aleg ce şi unde să simt. Am învăţat să mă iert, să trăiesc cu dezamăgiri provocate de mine sau de alţii, am învăţat să privesc spre nevoile multora şi am fost nevoită să renunţ la oamenii cu energii negative ce îmi aduceau aminte mereu că răul e printre noi şi dreptatea e relativă, iar greşelile nu pot fi iertate de toţi. N-am cum să şterg întâmplări şi vorbe, n-am cum să şterg urme de trecut fad pe alocuri, dar pot sa iau din frumosul altora, din ceea ce se poate schimba, din fericirea simplă şi necondiţionată, din şansele primite, din iubirea dăruită de Dumnezeu.

Nu-mi cer scuze, şi chiar mă iert, dar uneori îmi e cuvântul prieten şi alteori un străin cu ochi frumoşi ce mă amăgeşte şi mă las amăgită fără de folos sufletului meu. Şi atunci caut, caut drumul pe care sa-l simt sub paşi, nu să alunec doar; caut oamenii şi poveştile lor, nu doar închipuiri ce îndulcesc pe moment şi lasă gust amar mai încolo; găsesc oameni cu adevărat norocoşi, fericiţi în puţinul primit şi mă ruşinez niţel de frivolitatea mea.

Diferenţa între cei ”ce rostesc în scris”, cum frumos spunea un om ce iubeşte scrisul, şi cei ce tac prin cuvinte sau total, e că eu mă arunc în marea de întrebări folosind vorbe obişnuite, pe când cei ce citesc văd, de multe ori, altceva din ce vrei a spune. N-am eu păcate mari, şi de-aş avea doar Dumnezeu contabilizează, dar am umbre în suflet ce rămân şi mai nou fug de umbrele ce le-ar putea pune alţii. De ce să nu mă însoţesc în fapte ce schimbă ceva? Sau în comunicări acolo unde se pot forma punţi, vorba soţului meu. In plus, de ceva vreme nu am mai scris ce simt, ci doar am lăsat cuvintele sa se aşeze în” încercari de gând”şi vers. Era timpul, se sfârşea anul, nu?

Mă înclin în faţa celor ce pot fi puri şi curaţi, ce au ştiut TOTDEAUNA ce sa facă, ce au primit deschis iubirea din jur şi au dăruit la fel. Eu am trăit învăţând să o fac,  greşind ades, am silabisit ce înseamnă generozitate, am primit prin lecţii adevăruri ce nu-mi erau la ndemână, iar acum îmi vine să spun şi pietrelor că în lumea urâtului nu e nimic şi că alegerea e în noi. Aşa că aleg, mă aleg şi învăţ, încă…şi mereu.

Am ales un subiect ce m-a bântuit multă vreme, deşi cuvintele impuse ar fi putut dezvolta în mine trăirile de la Revolutia ce am simţit-o fizic, nu doar sufleteşte, dar după 25 de ani, uite că nu pot scăpa de spaimele ce s-au cuibărit definitiv în mine. Am realizat că toţi pierduţii din viaţa mea mi-au rămas amintiri şi nu doruri şi singurul lucru comun sunt ceva amintiri pline de praf acum. Viaţa merge înainte cu bagaje mai grele sau mai uşoare şi lupta continuă, căci eu nu cred în lucruri facile. Poate aici se aplică avantajul tinereţii: atunci viaţa părea spectacol, acum luptă cu orice obstacol, pe care îl învingi mai greu din multe neputinţe adăugate de timp şi acoliţii săi. E o duzină de cuvinte, niţel prea lungă, dar pe care o găsiţi în acelaşi tabel găzduit de Eddie, alături de oameni dragi.