Cât ține-un început?

 „Cât ține un început, cum de durează ani?
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un-nceput de drum
Mai bun.
Ma iert, din nou,
Și cred în Dumnezeu!
2015, februarie

Continue Reading

Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!

Într-o lume alb-negru,
Cu variațiuni de culoare luată doar din suflet,
Fiecare și-a pictat bucățica așa cum și-a dorit.
La început asta, când toți  confundau albastrul cu cerul,
Roșul cu floarea de mușcată, 
Și verdele cu inima ierbii.
Apoi, cu fiecare clipă traită, am început a fura
Puțin de la tine, puțin de la el, 
Puțin de la femeia ce-și plantase în curte doar flori de nu-mă-uita,
Și….. puțin de la Dumnezeu.
Din suflet, scoteam culoarea doar când oftam prelung
Si, nu stiu cum, dar roșul devenea altul. În nuanțe.
Griul se așeza pe poale,
Iar furtunile vieții tulburau albastrul cu stropi de indigo.
Picătura de la Dumnezeu o foloseau câțiva doar: 
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!
 
Poate. Fiecare să-și pună ce culoare vrea pe bucățica sa de frumos;
Insa, habar nu am de ce, eu chiar observ, în amestecul lumii, 
Pe planșele multora din jur, lumina orbitoare.
Cândva, mi-am spus că sunt fata alb-negru.
Poate știam că nu merit încă picătura de mir cald.
Si totusi, într-o zi, am primit-o când am folosit, 
Cu mare greutate, expresia „mă iert”.
 
 
Ieri, cineva a trecut și i s-a parut ca tabloul vieții mele
E pictat prea concret. Nu-i plăcea. Culorile i se păreau…normale, banale, plictisitoare.
El îmi arăta  desene cu ecuații, linii, puncte. Abstract și plin de culori imprecise.
Nu se putea hotarî. Le voia pe toate. 
 
 
Eu mă mulțumisem cu prea puțin, zicea acesta.
Știam, însă, că cea mai frumoasă culoare încă nu o așezasem.
Galbenul clipei, dintr-o bucurie de gând, 
Desprins circular dintr-o poveste de vară
În care oamenii se învârteau căutând adevăruri, prin jur,
Când ele, de fapt, era ascunse doar în suflet.
 
Încă mai adun culori în inimă, să-mi pictez 
Momentele de tristețe, fericire sau de banalitate pură
Și sunt extrem de fericită când găsesc printre cei cu care horesc,
Picătura lui Dumnezeu. Mângâi cu privirea tabloul lumilor
Știind că nu mi-aș dori altceva, dar, ca la un vernisaj trecator,
Ma voi simți aproape acolo unde emoțiile culorilor
Vor trezi in mine….bucuria simplitatii si voi zambi cand picatura de frumos imi va topi nelinistile.
Continue Reading

În colțul cerului, departe..

În coltul cerului, departe,
sub Carul mare, mai la stanga
unde doar norii-s flori de noapte
și luna șade ca nătânga,
sub furii și amestec cald
de mici materii nestiute,
s-au dus și dorurile mele
spre Dumnezeu, să mi le asculte.

S-au ratacit printr-o furtună,
apoi nu stiu cum de-au ajuns
pe Marte cu escala-n Lună
și tot nu le era de-ajuns.
Au ratacit pe o cometa,
au prins și fulgere și arderi,
și s-au intors cu o racheta,
și-acuma dorm in mine toate.

Păi, ce-ati facut, cu atata zarva
și forfota, și drum, si zbor?
La Dumnezeu aveam eu treaba,
să-mi decripteze dor cu dor.
Din margine de suflet simplu,
Se scutura de somn un gand,
Pai, noi am fost, de-am tinut rândul
Dar ne-a trimis iar pe pământ,

Fara raspunsuri uimitoare
Sau descifrari de tâlc mocnit
De porti in tine dor ce doare
Porti focul viu care a trait
In fiecare imbratisare,
In orisice oftat prelung,
De ce sa pierzi ce-n tine apare
Precum o candelă de vânt?

Iubeste-ți dorurile toate
Caci sunt doar urme adevarate!

 

Azi am dor cu nume sfânt
Și-n candelă nu arde..vânt…
sursa: pinterest.com

 

Continue Reading

Fă rai din ce ai!

Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

Continue Reading

Doar un poem. Și atât

eu7

Habar n-am de ce mă simt atât de învinsă, uneori,
De ce las să mă legene vorbe arse cu smoală,
De ce mă uit către cuiburi părăsite de Dumnezeu
Si de ce îmi plâng neputințele în gânduri care tac.
De ce mi-e frică de zgomotul lor și nu știu
Cum să mă-ntorc în mine însămi,
Așa cum știam s-o fac odată, pe vremuri,
Când vorbele erau cuvinte și cuvintele vorbe,
Si nu se amesteca scrisul cu graiul,
Nici litera cu sunetul,
Zădărnicind comploturi de nepotrivire
În inimi reci, în suflete obișnuite,
În treceri fără tumult,
Când se separau, firesc,
Apa și uleiul, grâul și neghina.

Fă-mă, Doamne, neghină!
Lasă grâul celuilalt, dă-i lui bogăția!
Mie dă-mi doar, sprijin, un alt fir de neghină
Si-o binecuvantare!
Habar n-am de ce mă simt învinsă, uneori,
Cand din neghina sufletului meu
Am scos atâta iubire.
Mă iartă!

neghina

 

Continue Reading

Să fii Marie!

Să fii Marie, e un dar străbun, o taină plină, sfântă,
Să fii Marie seamănă c-un strop…. de bucurie adâncă,
Să fii Marie e ca rugăciunea, spusă cuminte între palme,
Să fii Marie e firesc și cald, e cântecul de leagăn ce te-adoarme.
Că ești Marie afli c-un sărut pe creștet, primit în ziua care te-ai născut,
Nu știi de e al mamei primul sau Dumnezeu a apărut
Să-ți pună daruri împletite, să te-ocrotească cu frumos;
Mă simt Marie, deși nu știu cum să te numești așa duios,
Vă zic, așa, stângaci, pe alocuri, cu picuri de lumină vie:
Să ne trăiți cu numele, oricare ai fi și esti Marie!

 

flori

Continue Reading

Un pumn de amintiri pribegite


Întotdeauna m-au enervate regulile. Culmea, fac parte din categoria celor care respectă regulile. Chiar şi atunci când le urăşte. Nu ştiu nici acum cum au rezistat unele relaţii de-ale mele în timp. Pe unele le-am făcut praf eu. Da, cu toată tehnica din dotare – intrigi, răzbunare, vorbe rostite anapoda şi chiar cu seninătate, ca atunci când vrei cu tot dinadinsul să scapi de ceva şi cineva. Cine-i prostul să nu ştie în ce se bagă cu bună intenţie, nu? Nu scapi de revers! Îl primeşti la rându-ţi, tot la fel, cum l-ai trimis şi  tu. Dacă celălalt crede că încă mai ai de primit e problema lui că nu înţelege că, din prima clipa, te-ai ales cu o pedeapsă oribilă: povara.
În fine, nici măcar de intrigantă nu-s bună. Nu ştiu nici să sufăr, nici să port poveri, prea mult. La un moment dat, le arunc precum cojoacele babei Dochia. Sper, totuşi, să mai ţin unul pe mine să nu mor îngheţată. Brrr. Oricu, știu  că dacă nu te mai gândeşti la un lucru, nu înseamnă că el nu s-a întâmplat; dar aşa cum l-ai început, aşa îl şi sfârşeşti. Punct şi de la capăt. Asta e! Gata!
Uneori mă mir şi eu cum am reuşit să merg pe acelaşi drum cu o persoană anume. Mie îmi place ciocolata, ei nu. Ei îi place trecutul, mie prezentul; ea e veşnic la modă, eu bâjbâi aproape tot timpul. Ea e veselă, eu am corăbiile înecate la Dunăre de la începutul zilei. Ea adoră „Vacanţa mare’’, mie mi se pare greu de văzut și digerat. Ei îi place la shopping, mie mi-a plăcut odată. Acum mi se pare o corvoadă. Şi pot s-o ţin aşa încă ceva ture, uimindu-mă şi pe mine, cred. Dacă ea e înconjurată de prieteni, noi nu ne întâlnim niciodată în formulă fără ea. Cât despre mine sunt de-a dreptul solitară şi mi-e bine aşa!
Cunosc câteva persoane născute în zodia Berbecului. Fără excepţie au ceva comun: sunt discrete, au un aer nobil, sunt educate, au caracter şi sunt prieteni devotaţi, dar și când renunță la oameni o fac pentru totdeauna. Şi ar mai fi, dar vorbeam de cele generale, cele particulare întregesc imaginea.
Omul de care vorbesc mi-a pătruns în suflet cu mult timp în urmă, când viaţa era mai mult o joacă, o încercare uneori reuşită, alteori nereuşită. Când jucam în serialul de întâmplări cu final neaşteptat, asta şi datorită lipsei de experienţă pe care o aveam amândouă. Experimentam. Mai întâi am experimentat cum ar fi să profesezi ceea ce ai învăţat. Mie mi-a ieşit vreo cinşpe ani, ei mult, mult mai puţin, deși niciuna n-am scăpat de continuări în domeniu, fiecare în altă parte și …la alt nivel. Bifurcaţiile de atunci, însă, ne dădeau stări diferite. Eu eram mai tot timpul obosită, tracasată şi supărată pe viaţă, ea vedea lucrurile simplu – spui stop, la un moment dat, şi…. gata. Eu n-o înţelegeam că nu mă înţelege……
 A râs multă vreme de mine şi scuzele idioate pe care le găseam să fug spre altceva. Of! Nu mă simţeam bine printre prietenii ei. Habar nu am de ce. Erau prea multe legate –  senzaţii, stări, întâmplări, tot felul, dar nici ea nu mă aproba în relaţiile mele, absolut prost alese. O singură dată am fost şi noi de acord cu ceva: cu soţii noştri. Acolo, fiecare are un cuvânt frumos de spus şi un  „jos pălăria”. Măcar atât!
Au urmat ani ciudaţi cu noi, între noi, printre noi. Parcă mai ieri hălăduiam pe Oituz, cu tomberonul meu roşu, fără încălzire, pe o ceaţă îngrozitoare,  scoţându-ne capul pe fereastră pentru ceva vizibilitate. Sau tot cu aceeaşi maşină prăpădită, cu doar o fază lungă întorcându-ne, în noapte, de la Sibiu, unde am mişunat pentru un pumn de amintiri pribegite.
Sau serile de chef din disco, când mi s-au rupt mie pantalonii, fix la intrare, spre deliciul tuturor. Cafelele din centru la o poveste, ronţăiala de bunuţuri, care şi aici erau aşa de diferite, până la paharul de vin –  sec al ei, demisec al meu. Toate, după cum se vede, ne erau potrivnice. Uneori mă gândesc că nici nu e prea ok să-ţi foloseşti prietenul permanent ca umăr pentru sprijinit fruntea în vremuri neînţelese. La firea mea, i l-am udat prea tare şi prea des. Apropo de  faptul că am venit pe lume cu acele corăbii înecate gata la Dunăre.
Nu s-a plâns. Nu, mereu. Mă mai punea la colţ uneori. Deh, uitam că mai există şi alte probleme pe lume. Şi acum regret serile în care mă invita la o distracţie cu fetele, iar eu prinsă de trăirile mele de tranziţie, mi se păreau ostentative, gen „ţara arde şi baba se piaptănă’’.  Acum, e prea târziu. Le las aşa. Sunt sigură că greşeala asta o voi repeta. Mă cunosc prea bine.
Nu mi-am făcut cununia civilă până când nu a ajuns acasă din pribegie, iar la nuntă încă mi-o amintesc cât de elegantă şi super rock a fost la un moment dat. Mi-a fost apoi aproape, tot din pribegie, cu un gând bun când sărmanul meu tată a plecat la stele, sau când am bifat „succesuri’’ cu Mihai. Ea s-a bucurat prima de noua formă a casei mele şi tot ea mă vedea la fel chiar şi când am început să iau ceva kilograme:
„- Ei, bucură-te că eşti sănătoasă, prinţeso! Tot frumoasă eşti! Şi la o adică, un-doi le dai jos. Nu te ştiu eu pe tine?’’
Într-un an, de ziua mea, pentru prima dată …nu  ne-am auzit. Rămăsese în aer o ceartă stupidă, fără de împăcare prealabilă. N-am rezistat. Prima vorba rostită a fost la fel ca cea lăsată în urmă cu ceva timp – firească.
Vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat să trăim împreuna.  Să-i mulţumesc că m-a lăsat să-i fiu prietenă, chiar dacă nu mă pricep la asta; că mi-a dăruit-o prietenă de când drumurile noastre s-au înlănţuit. Că am învățat multe de la ea, lucruri  bune, calde, asezate cu grija în cartea cu vorbe frumoase, din care mereu avea de dăruit câteva pentru toţi amărâţii lumii.  Mi-o amintesc mereu ca un  om care nu iartă prostia,  și ea mi-a dovedit că e  bine să fii aşa cum ești şi nu e nevoie să fii altul. Mereu m-a disperat cu suspiciunea, dusă la extreme de ziceam ca a branduit-o, dar cum ea e mama tuturor brandurilor, de ce nu l-ar fi putut avea şi  pe ăsta la activ? Să-i multumesc că în perioada mea neagră a adus-o în viața mea mai mult, ea dăruindu-mi o lună de culoare, cu amintiri de vis. Si daca Dumnezeu a înlesnit ca noi azi sa nu ne mai fim alături, eu nu voi uita niciodata cat de mult a contat și cat de multe au ramas scrise in ceaslovul amintirilor comune.
Eu nu mă pricep, mă enervez, n-am răbdare; sunt detaşată, fricoasă şi rece, tai drumul și fac omul sa uite ca i-am fost in preajmă, trecandu-mă la  nereușite, insa n-am regrete. Am fost atat cat trebuia sa fim. Oameni-lectii, oameni-treceri, oameni. Din păcate, întâmplările despart drumuri, deciziile personale par tradari, importanța unor lucruri e mai mare pentru unii și total insignifianta celuilalt. Si poate e mai bine asa. Din acele momente, am gasit alte punți pe care sa trec. Poate nu mai merg umar la umar cu unii dintre cei care mi-au fost, dar niciodata nu vor dispărea definitiv. Si istoria are cronologii evidente, și a noastra pastreaza urme, exact pana la firul rupt.  Drumul pare lung. Cel puțin teoretic. Noi …încă tinere. Şi chiar dacă nu ni se mai adresează nimeni cu „Domnişoară”, ea tot domnişoara mea va rămâne in amintire, frumoasa cu tineretea formolizata, de parca ea a inventat sintagma „tinerete fara batranete”.
Nimeni nu-mi va lua ce am avut candva, poate doar orgoliile, viața si imprevizibilul schimba cursul drumului. Insa, cred ca aveam nevoie sa zburam și sa incercam a prinde si alti oameni, alte chipuri și mai putina suspiciune. Nu știu sa fiu ceea ce poate scrie intr-o stea-așteptare, dar pot fi măcar un om ce învață a trăi cu fiecare eșec, cu fiecare pierdere, cu fiecare amintire dureroasa. Gând bun, ție!

prietene

Continue Reading

Clopotul

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tânguia peste deal și o întorsese pe bunica Florina cu fața spre el, închinându-se  încet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct în inimă:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi, bunică!

-Și de n-aș ști, îmi vorbește clopotul!, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasă la iveală.

Aurel, care se juca în fundul curții cu un pui de pisică vărgat, de zici ca era o zebră de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu înțelegea cum îi vorbește clopotul bunicii. Iși îndesa cipilica aia de împletitură lânoasă, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse  cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseză pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el să prindă din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.
Nu trecu mult de la întâmplarea neîntâmplată, că iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura în sinea lui știind că data trecută, când fusese sărbătoare, bunica își pusese șort și basma nouă, și după ce veniseră de la biserica scăldă niște corcodușe in apă, le ținuse la foc domol și i le dărui sub formă de compot dulce-acrișor, în care aruncă, așa, ca din greșeală, puțina menta proaspată. Cu  niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat n-avea cum să uite nici glas de clopot, nici forfota mulțumirii interioare. O simfonie aș spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul,   el traducând răsfățul într-un gând alambicat în care intrau sunete tânguitoare, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele împreunate în semnul Crucii.
Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.
O auzi iar pe mămucă:

-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!

Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa,  îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua  și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casă despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.
Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar  și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste, cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând, incet, pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.
Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale, îl invita, cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat că nea Ene putea citi gandurile omului, incat, ezită o secundă, dar iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”

clopot

Inainte sa puna insa vreo intrebare, că destul îl urmăreau cele despre puterile celor din jurul său, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la clopotar, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceeași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că, pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere.  Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.
Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci,  cum va spuneam, i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plânsul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.

satArticolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.

Continue Reading

Omul furtună, cântec-descântec

Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.
Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.
Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.
Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   
M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.
Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”
Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.
Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.
A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”
Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.
Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie

Continue Reading

Ioan, omul pădurilor

 

În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără o stea norocoasă, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare.  Cu tenul alb, ca de var, ciudat pentru cât stă în aer liber, semn că întunericul îi e prieten fidel. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.
Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei.
Ioan mi-e vecin. Nu are nevoie de acte pentru asta. El nu-şi intabulează pădurea şi nici nu plăteşte impozit pe pământul rece pe care doarme. El are casă ….o peşteră şi nişte pietre. În peşteră e vuiet şi pare periculos. Îşi ascunde acolo câteva lucruşoare şi stă tot sub al lui cer liber. Singur. Prea singur! El nu e prietenul câinilor. Nu vrea. Dar e prietenul pietrelor şi al frunzelor. Nu vă închipuiţi că acceptă mila, nici compasiune, nici atenţie. Nimic. Aparent nu-i pasă de nimeni şi de nimic.
Mai cere când şi când o ţigară sau un bănuţ. Cu mâncarea îi e teamă. Să nu-l otrăvească careva, gândeşte. Dar tot acceptă. Nu are de ales. Ioan nu-şi aduce în casa lui niciun tovarăş. E un loc prea bun pentru oamenii fără adăpost. Ferit, un loc neştiut de jumătate de Braşov. Chiar şi mai mult. Puţină lume a nimerit vreodată pe strada mea, strada lui. Ştie că orice om fără adăpost, care ar veni în plus acolo, ar însemna fuga lui, rătăcirea spre altă zonă şi,  automat, respectatul de reguli. El nu poate respecta reguli. Doar pe cele proprii. Atât.
Cu greu l-au făcut voluntarii să se adăpostească pe timp de ger năprasnic. Bănuim, totuşi, că foloseşte adăposturile sociale, altfel miracolul supravieţuirii sale, de la iarnă la iarnă, ar fi prea mare şi prea de neînţeles. Atunci când  dispare şi îl vedem revenind după iarnă, tare ne  mai minunăm!  Nu ştim cum rezistă trupul lui firav la atâta chin. Omul pădurii nu are mintea limpede dar nici nu vezi în jurul lui punguţe cu aurolac. Vezi pahare de plastic, ţigări şi zeci de pacheţele de ness 3 în 1. Mai vezi reviste de rebusuri, dar rar, semn că mintea lui pare tulbure doar când e în conversaţie cu noi sau când ne simte prin preajmă.
Nu s-ar osteni să facă ceva pentru un leuţ, pentru un vas cu mâncare. Nu l-ar pune nimeni să facă un anume lucru, dacă totuşi, în urma lui nu ar rămâne un morman de pungi, zdrenţe, caserole de smântână, vreascuri şi pachete goale de ţigări. Oricât l-am ruga să le strângă, nu o face. Fuge. Fuge spre alte zone şi ţie nu-ţi rămâne decât să cureţi tu, locul.  E ca într-un cerc vicios. Ştii că doar regulile lui au sens pentru el, dar nici nu poţi asista neputincios. Atunci, mila asezonată cu indignare te transformă pe tine în orice dar nu într-un bun creştin. Nu-l înţelegi totdeauna. Dar oare cum ai putea când regulile lui sunt altele, visele lui stau doar într-o supravieţuire de o zi, iar şi iar, până se scurge viaţa din el, din zori şi până în noapte, mereu, mereu?
Într-o noapte de Paşte avea un morman de lumânări în mână. Le aprindea şi le înfigea în pământ pe toată poteca noastră. Un vecin în urma lui le stingea. Casele noastre sunt toate din lemn. În mintea lui, loc pentru un astfel de pericol nu era. Vecinul nu se obosea să-i spună ceva. Ştia că ar fi fost inutil. Eu m-am bucurat pentru altceva, în acel moment. Oricât îi era  de greu,  Ioan  nu uita că şi el e fiul lui Dumnezeu. Era fericit într-o sărbătoare creştină.  Se închina şi aducea lumină. În casa lui: casa pădurii.
De multe ori trecătorii, care se îndreaptă dincolo de locuinţa noastră, dau cu ochii de el şi se opresc. El stă întins, ca într-un pat larg de pământ, cu speteze din ramuri de copac tapetat cu pietre. Dar trecătorii nu văd asta. Ei văd un om dubios de lejer, într-o poziţie nefirească ce îi inhibă şi îi face să fie reţinuţi. Prea reţinuţi. Unii, de teamă, se întorc. E drept că şi singurul căţel ce îi stă alături, dar de la ceva depărtare, e oarecum prezent.  Ioan al nostru rar se mişcă din locul lui. Nu-i vede, nu-i simte, parcă nu i-ar păsa de nimic din jurul lui. Şi chiar nu-i pasă. Uneori, ore întregi, ciocneşte două pietre. Aproape că m-am obişnuit cu bătăile alea repetabile, care îi fac simţită prezenţa din casă. Rar, spre dimineaţă, când somnul meu nu mai e atât de profund, mă îndeamnă la un strigăt ce imploră liniştea. Se opreşte, dar doar pentru a o lua de la capăt cu aceeaşi placă a sunetelor de durere…: boc, poc, poc, boc….Groaznic. Îl las în pace să-şi decline  sufletul în poveşti cântătoare doar de el ştiute şi, miraculos, aproape că nu mai aud nimic. Mie sunetul pietrelor îmi sună a ocnă, dar ştiu că ocna lui e autoimpusă, după cum aveam să aflu, la un moment dat.
Nu ştiu ce sentimente vă vor încerca pe voi citind rândurile mele, dar vă spun, eu le-am avut pe toate: curiozitate, teamă, milă, compasiune, indignare, mirare, admiraţie dar şi multe altele care nu merită spuse. Nu. Pentru că aparenta lui nebunie, ce pare să-l fi cuprins de multa vreme, e o ecuaţie cu multe necunoscute pentru mine. Nu pot face nimic pentru el. Nici să-l ajut, măcar. Şi asta – cu hrana sau altceva nu se pune! El vrea să fie omul pădurii. Singurul om al pădurii. Omul liber, lunatic, cu păr vâlvoi şi două pietre în mână,  din care scoate, cum poate, un cântec al durerii de el ştiute, al supravieţuirii şi al nebuniei dulci ce-l ţine departe de lume, departe de cuvinte, departe de normalitatea celorlalţi. El e Ioan. Cel cu un singur nume şi făr’ de vise. A păstrat doar unul: că va fi, pentru el,  un …..mâine. Atât!
 bosket
11 iulie 2013, reașezată azi, pentru ca versurile poemului Un om, pe drum de lut, mi-au adus aminte de acelasi om care rătăceste mereu pe drumuri cunoscute.
Continue Reading