Poveste miracol cu mărgici în obraz

Poveste miracol cu mărgici în obraz...:
Avea o față de păpușă, cu ochi mari, albaștri, ten alb, cu pomeții ridicați și două gropițe adânci, care deveneau ca niște pliuri atunci când râdea, de puteai așeza în ele o boabă de piper. Știa, și mai mereu făcea  o șmecherie cu mărgici puse acolo, de parcă-și broda fața și așa încântătoare.
Ptiu, că frumoasă mai ești… fătuca mea!, iar ea se roșea și se rușina, neputând primi vorbele acestea fără a nu-și pleca ochii în pământ, ridicând ușor genele cele lungi, încercând a ghici de va fi lăsată fără de astfel de aprecieri care tare o stânjeneau chiar dacă venea de la cei de-ai casei; dar când era lume în jur era și mai  fâstâcită.
Dar femeia care o admira și o iubea  cu toată ființa sa, nici că observa ceva din tulburările fetei. Ea ar fi dat o parte din viață sa fie văzută, nu de un bărbat, ci de un oricare alt om, frumoasă. Se nascuse osoasă, cu trăsături aspre, cu vioiciune în ochi, dar cu arcadele parcă desenate a veșnică încruntare, cu pleoapele îndreptate în jos de ai fi zis că cineva îi trasase portativul plânsului pe ele. Crescuse parcă din apă, iar acum, la maturitate, avea trăsături masculine, pe care încerca să și le corecteze voit. Nu-i ieșea.  Înaltă, masivă, fără a fi grasă, cu palme mari și degete pline, cu număr mare la pantofi și cu un spate lat, era deseori confundată cu vreun bărbat al satului. Mergea dreaptă, fluturându-și brațele de zici că mai mereu batea pas de defilare, însa veselia nu o părăsea niciodată. Nici părul nu o asculta, încercând să-l lase lung cât să mai îndulcească puțin din toată imaginea aceea, pe care ușor-ușor o acceptase ca fiind a ei și cu asta basta. Insă, reușita era puțină, căci în coada pe care o purta pe spate, desimea nu era vreun atuu considerabil. Cu toate acestea Coca era generoasă în complimente față de oricine  avea chip frumos și plăcut la vedere, dar mai ales nu se ferea să-i alinte cu astfel de cuvinte pe cei dragi ei.
Se măritase Coca noastră cu cel cu  care copilărise, casă în casă, casă lângă casă. Se știau atât de bine și era atât de firească unirea lor, încât nimeni nu și-a pus vreodată problema că lucrurile ar putea sta altfel. Se cunună la preot, făcu paranghelie, dar rochie albă nu-și luă: Arăt toată ca un cort. Nu! De mă vrea, mă ia oricum m-aș îmbrăca, doar nu devin, fix de nunta mea, sperietoarea satului!, o auzeai făcând iar una din glumele sale ce-ți dădeau și zâmbet, dar și reținere…
Nunta însă a fost o bucurie pentru toți.
Născuse o fată, la puțin timp după, și toată sarcina s-a rugat la Dumnezeu să nu-i semene. Făcea aceleași glume sinistre, pe care nu le gustau mulți, dar ea le zicea râzând: „Doamne, orice să-i dai, sănătate multă, multă, toate degetele de la mâini și picioare; dă-i, Doamne, tot, tot, dar nu o face hipopotam ca mine; dă-i dulceață chipului.
Și Dumnezeu a ascultat-o; i-a dat mândrețea aceea de fată ce-și putea pune mărgici în gropițe, de drăgălașă ce era.
Iar Coca era fericită. Și devenea fericită cu fiecare zi, când tot satul știa că aceasta avea în ogradă cea mai frumoasă floare. Doar că floarea noastră nu era frumoasă că avea un chip de poveste incredibilă, ci pentru că în fiecare zi i se șopteau cuvinte  calde, dar ferme. Coca realiza că primise ce ceruse însă nu dorea să crească o copilă care să se teamă de viață, nu voia să o alinte excesiv, deși ar fi urlat de bucurie doar privind-o, și a ajutat-o să se formeze frumos, să privească viața și dincolo de aparențe și să știe că orice avantaj primit poate deveni dezavantaj și invers; La ce i-ar folosi să rămână o păpușă și atât? Știu eu ce știu!, se scutura femeia care, de altfel, din păpușă nu-și scotea copilul, dar în gândul ei tainic, ei spunându-i așa, câteodată, doar..
Nu făcea caz de felul ei bărbătos, dar îi arăta zilnic că respectul vine, în primul rând, apreciindu-te pe tine, nu lăsându-te pradă preconcepțiilor lumii. Aveau o fermă și lucrau cu toții în ea, de la bătrân la tânăr, de la frumos la urât, ar fi bombănit Coca în clipele sale de umor negru, dar cumva neauzită de nimeni, de la bolnav la sănătos. Fiecare cu ce putea, iar viața lor nu era altfel decât a altora.
Într-o zi, însă, pe când mă servea cu un pahar de caisată, îmi șopti ca și când deținea adevărul lumii:
Auzi, creațo,  ai grijă ce-i ceri lui Dumnezeu că te aude! Eu toată viața mea l-am certat, în gând, pentru că-s precum bărbat-miu de musculoasă, dar i-am cerut copil frumos și bun. Mi-a dat copil frumos și bun.
-Ei, că nu i-oi fi cerut și altceva, bag seamă?!
-Nu, nu i-am cerut. Mă rog Lui, îi multumesc, dar am primit ce voiam; restul e viață.  Acum totul depinde de noi, că El îți dă dar nu-ți bagă și-n sac. Miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după….
Copila cu mărgici încă se face mare sub privirea Cocăi. Am vorbit cu ea deunăzi și mi-am adus aminte de asta cu cerutul către Dumnezeu. Câtă putere să ai să-i ceri doar un lucru, când e așa de la îndemână să ne uitam în Sus și să dorim tot felul?! Apoi, m-am gandit că, în definitiv, acel lucru special îl deosebești din multele primite sau dispărute în viață. Și pe acela îl crești, și-l crești, și-l ocrotești, și-l plângi când nu e bine, și-l oblojești și iar îl cresti, și-l crești cu un singur cuvânt chiar – mulțumesc, Doamne! Căci da, miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după ...
fata cu mărgici miracol
miracol, sursa- internet

 

Continue Reading

Măsura vieții

Măsura:
Când omul te cunoaște suficient cât să știe până unde mergi cu răbdarea, când știe ce punct slab ai și lovește în el nu cu pietre, ci flori, ca și când ți se pare ție că e doar o scăpare de moment, taci și nu mai privi peste umăr. Nu va fi acolo decât o nouă acumulare.
Troiene imense ce ar putea veni avalanșă când tu te rătăcești prin depărtări. Decât busola hazardului, potrivește-o pe cea a instinctului sau a pe cea a inimii. Și mergi încet, fără ranchiună, fără resentiment, căci tot ce s-a spus vreodată, din întâmplare sau nu, a avut folosul ei.
 
Nu te feri de vorbe! Împarte-le cu oricine vrei și nu te gândi la repetiții posibile. Totul e posibil. Singurul lucru pe care l-aș face oricând e să vreau sa fiu fericită, iar daca ceva îmi dă dureri de stomac, acela e disconfort și stare de care nu vreau a ști.

 

 
Și cum fac asta? Văzându-mi de toate lucrurile frumoase din jur, unde, uneori, măsura e necesară. Măsura. Aici am descoperit eu fisura care mă caracterizează, apropo și de deciziile de care tare ați râs voi în ultima vreme, vizavi de dieta mea. Orice minus sau plus dezechilibrează.

 

Nu m-am gândit niciodată că niște decizii simple mă fac să fiu exuberantă, dar îmi trăiesc întâmplările socotind că uneori gloanțele sunt cu recul. Nimic din tot ce am făcut eu bine sau rău, nu au rămas suspendate pe coarda timpului. Toate au lovit, pe rând, pe neașteptate în carapacea vieții mele. Dar am știut că le merit. Și da, merităm să rămânem senini, cu inimile strânse aproape doar unde simțim, cât simțim. Nu e nimic rău în asta, e prevenție. Sunt atâtea lucruri de experimentat încat, înca o data spun „fii special prin diferențe, nu asemănări”, viața ta va avea lumină aparte. 
Am să-mi repet asta, ca o parolă de resetare când ajung la plafonare. Să  continue cine vrea;  eu îmi aduc alte începuturi, și altele, mereu și mereu fie că e aici, în scris, fie că e în viața care nu are mereu reperul dorit.
 Prefer una de aramă, caldă și moale care să-mi strângă în suflet povești cu cafea la nisip, din ibricele de cupru ale  vieții. Croșetez cuvinte și noi începuturi. Cine mai vrea, cine mai poftește? Voi o puteți face fără măsură, eu…habar n-am să împletesc în  lână, bumbac și fire de mătase, dar mă risc cu cele de  litere.
Iubesc multe lucruri, dar le iubesc mai puțin când nu le mai simt aparte. Și atunci, mă întorc la simplitate. Aceea unde ne vom întâlni mulți dintre noi, la o masă mare, cu pâine pe masă și dulceață de gutui, cu gogoși și lapte cald, cu struguri și prune cărnoase, împărțind bogății ce ne sunt dăruite tuturor. Gazdă fiind, vă scriu fiecăruia un poem, pe o frunză sau o foaie îngălbenită de vreme, una reciclata de prin viețile mele cele fără de rost, amintindu-i rostul într-o zi  obișnuită cu iz special, sau speciala ca azi dar cu aer obișnuit. Și orice fisură voi avea în suflet, va dispărea, căci mă vindec cu litera și mă revigorez cu silaba și cu zâmbet de om potrivit.
Măsura vremurilor nu o am, dar o am pe cea a sufletului. Acolo nu mai încap din cele care îmi dau brumă și fior de neplăcere, ci doar bucuria că ne putem fi sănătoși. Restul e ….Dumnezeu. El ne adună alaturi, o vreme, si iar o vreme; pe mine, pe tine, pe alții, ca într-o matematică dumnezeiască din care cu rest nu dă nimic, decât gândul rău. 
Azi  e tare frig; de o săptămână centrala își face de treabă, cateii dorm, iar eu bat câmpii pe aici, de fericire…, împletind măsuri de recunoștință, în miezul nopții, așteptând dimineți…fără măsură...
 
Aveti grijă de liniștea voastra!

 

********

dimineața:

Deja mi se spune că nu se ține pasul cu scrierile mele. Am mai spus, eu când sunt preocupată sau cu multe pe cap, nu mai vorbesc de tristeți, care, slavă Domnului m-au ocolit de o vreme, nu pot scrie nimic. Apoi, am ciorne si idei începute și mi-am zis, de ce sa aștepte un rând? Rândul cui? Rând de socializare pe blog? Să îmi setez emoțiile pentru o zi de miercuri doar pentru că nu se face să public cinci texte într-o zi? Mâine e posibil să amuțesc, dar azi îmi vorbește inima și nu  mai vreau decât să-mi amintesc că, într-o toamnă de 2017…..viața mi-a arătat că are și alt plan cu mine. Unul pe care nu-l observam, și ca ce e bun pentru unul, nu va fi și pentru altul, iar ceea ce va alege fiecare e cel mai bine. A fost o vreme când căutam oameni care să nu-mi fie prea diferiți, să nu ajung în lupte de idei. Acum, îmi dau seama că nu trebuie să caut nimic, ci să mă bucur de cât pot merge la pas cu omul acela. Măsura sufletului poate părea restrictivă, dar nu e așa; e doar forma de a proteja comori de zile, fără încruntări de sprâncene.
Am dăruit și primit mult, uneori mai mult decat as fi avut nevoie, iar eu am dat mai mult decat as fi fost în stare să dau, dacă nu mă simțeam, cumva, datoare. Multe lucruri vin dezamăgitor. Oferi exact ceea ce nu dorea să primească acel om, chiar și în concept, nu doar faptic. În definitiv, suntem, cat suntem și atat. Fiti fericiti cu ce aveti și bucurati-vă de cei dragi. Pe ei să-i tineti mereu la masa voastra. Chiar dacă pleacă, puneti o farfurie în plus la masă. Se vor bucura să știe că astfel nu au rătăcit niciodată. Si nu le reproșati că nu au fost cu voi mereu. Știți în câte locuri nu mai merg din cauza reproșurilor sarcastice pe care le primesc la întâmpinare? Aia nu e dovadă de bucurie, ci de cu totul altceva. Dă-i omului un pahar cu apă, o bucată de pâine, întreabă-l de îi e bine și încearcă să nu-l mai faci să plece. Dacă tot pleacă, nu-l vei tine cu forța, nici măcar cu zâmbetul tău amar de dezamăgire. E în legea firii!

 

croșetez liniște din cuvinte cu măsură fără măsură
Croșetez liniște din cuvinte …cu măsură, fără măsură
Continue Reading

Cât ține-un început?

început
 „Cât ține un început, cum de durează ani?
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un început de drum
Mai bun.
Ma iert, din nou,
Și cred în Dumnezeu!
2015, februarie
Continue Reading

Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!

Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic:
Într-o lume alb-negru,
Cu variațiuni de culoare luată doar din suflet,
Fiecare și-a pictat bucățica așa cum și-a dorit.
La început asta, când toți  confundau albastrul cu cerul,
Roșul cu floarea de mușcată, 
Și verdele cu inima ierbii.
Apoi, cu fiecare clipă traită, am început a fura
Puțin de la tine, puțin de la el, 
Puțin de la femeia ce-și plantase în curte doar flori de nu-mă-uita,
Și….. puțin de la Dumnezeu.
Din suflet, scoteam culoarea doar când oftam prelung
Si, nu stiu cum, dar roșul devenea altul. În nuanțe.
Griul se așeza pe poale,
Iar furtunile vieții tulburau albastrul cu stropi de indigo.
Picătura de la Dumnezeu o foloseau câțiva doar: 
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!
 
Poate. Fiecare să-și pună ce culoare vrea pe bucățica sa de frumos;
Insa, habar nu am de ce, eu chiar observ, în amestecul lumii, 
Pe planșele multora din jur, lumina orbitoare.
Cândva, mi-am spus că sunt fata alb-negru.
Poate știam că nu merit încă picătura de mir cald.
Si totusi, într-o zi, am primit-o când am folosit, 
Cu mare greutate, expresia „mă iert”.
 
 
Ieri, cineva a trecut și i s-a parut ca tabloul vieții mele
E pictat prea concret. Nu-i plăcea. Culorile i se păreau…normale, banale, plictisitoare.
El îmi arăta  desene cu ecuații, linii, puncte. Abstract și plin de culori imprecise.
Nu se putea hotarî. Le voia pe toate. 
 
 
Eu mă mulțumisem cu prea puțin, zicea acesta.
Știam, însă, că cea mai frumoasă culoare încă nu o așezasem.
Galbenul clipei, dintr-o bucurie de gând, 
Desprins circular dintr-o poveste de vară
În care oamenii se învârteau căutând adevăruri, prin jur,
Când ele, de fapt, era ascunse doar în suflet.
 
Încă mai adun culori în inimă, să-mi pictez 
Momentele de tristețe, fericire sau de banalitate pură
Și sunt extrem de fericită când găsesc printre cei cu care horesc,
Picătura lui Dumnezeu. Mângâi cu privirea tabloul lumilor
Știind că nu mi-aș dori altceva, dar, ca la un vernisaj trecator,
Ma voi simți aproape acolo unde emoțiile culorilor
Vor trezi in mine….bucuria simplitatii si voi zambi cand picatura de frumos imi va topi nelinistile….
..chiar dacă totul pare demodat, desuet ….
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic
Continue Reading

În colțul cerului, departe..

În coltul cerului, departe,
sub Carul mare, mai la stanga
unde doar norii-s flori de noapte
și luna șade ca nătânga,
sub furii și amestec cald
de mici materii nestiute,
s-au dus și dorurile mele
spre Dumnezeu, să mi le asculte.

S-au ratacit printr-o furtună,
apoi nu stiu cum de-au ajuns
pe Marte cu escala-n Lună
și tot nu le era de-ajuns.
Au ratacit pe o cometa,
au prins și fulgere și arderi,
și s-au intors cu o racheta,
și-acuma dorm in mine toate.

Păi, ce-ati facut, cu atata zarva
și forfota, și drum, si zbor?
La Dumnezeu aveam eu treaba,
să-mi decripteze dor cu dor.
Din margine de suflet simplu,
Se scutura de somn un gand,
Pai, noi am fost, de-am tinut rândul
Dar ne-a trimis iar pe pământ,

Fara raspunsuri uimitoare
Sau descifrari de tâlc mocnit
De porti in tine dor ce doare
Porti focul viu care a trait
In fiecare imbratisare,
In orisice oftat prelung,
De ce sa pierzi ce-n tine apare
Precum o candelă de vânt?

Iubeste-ți dorurile toate
Caci sunt doar urme adevarate!

 

Azi am dor cu nume sfânt
Și-n candelă nu arde..vânt…
sursa: pinterest.com

 

Continue Reading