Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

Continue Reading

Album de vorbe

Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.

Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.

Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.

Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.

Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”

Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină.  N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.

În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.

Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.

Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.

Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”

      

Continue Reading