Cozonac cu mac sau nucă, frământat cu lapte cald,
Cu topiri de zahar candel care sta pitit pe raft,
Cozonac făcut cu arome de iubire sfântă, sacră,
Copt în inimi, prima dată, și, apoi, acolo-n vatră,
În căsuțe cumințele cu miros de busuioc,
Adunând în miezu-i dulce și o lacrimă și-un strop
De magie pământeană, prin mânuțe de om drag,
Care alungă orice umbră, frământând doar cozonac .
Cozonac care devine dar, de Paști, întru Lumină
Sub covor de ouă roșii sfințit de o taină divină,
Dup-anafura Vestirii și Hristos a înviat”,
Când ne-om primeni de toate – „Adevar că a înviat!”
Vom ciocni și ou, și cupa cu pahar de vin spumos
Ne vom bucura cu toții, după Postul cel cu rost,
Se va dărui pe sine, în orice firimitură,
Ca și când în ea-s străbunii, semne vechi și-nvățătura
Ce-o primim de o viață-ntreagă, pomenind de Dumnezeu,
Cu tradiții și iubire, cum am învățat și eu,
De trimit chiar mai departe, să nu uite lumea mea
Că nu aș schimba istorii ce vorbesc de viața mea;
N-aș uita nici de covată, nici de ciurul ruginit,
De mânuțele bunicii, de cuptorul primenit,
Și de lemnele din vatră, care-n foc adună stele,
Ce se-așază sus în Ceruri, să vestească Înviere.
Cozonacul care crește ca voinicii din poveste,
Ce se umflă, dă pe afară, aluat care dospește
Și lucește în unsoare, ca un mir vindecător,
Păstrând nuca și dulceața sfintei noastre sărbători.
Nu-i așa că-ți vezi iar viața doar gustând o-mbucătură?
Și că-l simti ca liturghie, ca o cuminecătură?
Doar în treceri de o clipă, rugăciuni care nu pier
Șoptind simplu, dar cu fruntea srijinindu-te de Cer,
Mestecând cu bucurie, lângă un pahar cu vin:
Cozonacu-i, pentru mine, semnul Domnului!
Amin.
