Lunea

Luni nu-nseamnă mai nimic,
Dacă nu mai dormi un pic,
De nu ai cafea vreun kil,
Să nu-ți fie viața chin.
Luni nu-ți șterge încruntarea,
Că e soră cu visarea
Și-are multe de oftat,
Din duminici de-adunat.
Luni nu e nici matineu,
Nu găsești măcar un leu
Rătăcit prin buzunare,
Căci ai fost, ieri, la plimbare
Și te-ai dus la film, la pizza,
Acum cerșești bani de la…mamița,
Singura ce nu-nțelege,
De ce lunea face lege
Printre cei ce nu au spor,
Când în piață, la Obor,
Lunea, parcă o răsfață
Si cu mărfuri, și cu viață.
În ăst timp tu vrei cafea,
Ba, nu pui nici lapte-n ea,
Să mai ai o nouă șansă,
Să mai pleci și tu de acasă,
Și să n-adormi în tramvai,
Ca să zică șeful „Vaaai!
Unde o fi, iar cel lunatic?
Cred că scurmă în jăratic
La grătarul cel de ieri
Și după atâtea beri!”
 
Nu știu cum e luni la voi,
Dar la mine-i încă joi,
Număr și nu îmi iese scorul
Și de vină nu-i alcoolul,
Nici cafeaua prea amară,
Nu mai merg demult la școală,
Însă azi aș vrea să tai,
Frunza câinilor din rai,
Ăsta ce-l am la mine acas’
Și mă-ndeamnă la popas.
Nu-i așa că pot să-mi pară
Că e marți, așa-ntr-o doară?
Căci în minte îmi spun așa:
Lunea e prietena mea!
Eu glumesc, vopsesc cuvinte,
Dar vă rog să luați aminte:
De n-am avea începuturi,
Am fi toți niște rebuturi,
S-ar rula viața întruna,
În viteză, fără frână,
Poate am avea duminici,
Dar și mult mai multe frici.
De asta stau și socotesc
Bre, lunea-i ziua ce-o iubesc!
Căci mă face să par nouă,
Dintr-un foc zici ca sunt două
Ființe în al meu trup –
Cea de ieri și cea de acum –
Și mă plimb în săptămână
Cu alură de nebună,
Care-și poartă grija sa..
Lunea, ca duminica!
Provocare primită, ad-hoc, de la Petru, căruia îi mulțumesc că m-a trezit din amorțire.
sursa: trilulilu
Continue Reading

Ce zici? Vrei să fim bine împreună?

Vom mai fi bine vreodată
Sau ne vom scurge pe marginea lumii
Între cer și pământ,
Între bucurie și lacrimă,
Așteptând palma sufletului
Să ne țină în căuș dumnezeiesc
Vise scurse într-o beznă de cleștar?
Vom mai fi bine vreodată,
Dacă rugăciunea spusă șoptit
Cu jumătăți de cuvânt,
Din inimi împietrite de spaime,
Își va căuta cealaltă jumătate
În ochii vieții
Si nu-și va împlini menirea?
Vom mai fi bine vreodată
Când se vede alb peste munți în luna mai,
Și tu-mi ești tristă de plecări
Ce capătă urme de nesfârșire,
Deși la tine-n suflet e sfârșit nesperat,
De suferință domesticită cu lacrimi?
Vom fi bine, draga mea. Eu cu nebunii stelare
Ce-mi tulbura dimineti cu cafea neîndulcita
Tu cu bucuria zilei din noua ta viata
Unde, pe masuta inimii vei aseza –
Două cărti, o pană, o fotografie zimtata,
Niste zat uitat intr-o ceasca,
Si cu toata recuzita asta, vei pune ultimul oftat
In cui.
Ce zici, vrei sa fim bine împreună?
Așa, între verde și roșu…mereu.., între pietre-cuvinte?
Prietenei mele, Nicoleta Ioniță, ale cărei dureri le  simt și le cunosc. Cand trece vremea și cifrele devin rotunde, nu știu decât să-ți zic ție că ești cel mai puternic om pe care-l știu, iar lui …că așa a fost să fie.

Continue Reading

Insomniaci ne stă mai bine

Nu-mi pierd diminețile la ruletă.
Le-am jucat, demult, la un poker pe dezbrăcate;
Ele mi-au cerut, tribut, cămașa de noapte,
Eu nu le-am oferit decât papucii
Și-un salut adormit, de dinainte de cafea.
Cu o mână proastă, însă, le-am pierdut pe toate
Deși tu, dintr-o cacealma oarecare, te-ai ales
Cu multă recuzită, dar mai ales cu dimineți buluc.
Ce-ai să faci cu ele?
Nu-s prea multe?
Îmi spui că le-ai picta în stropi de vin roșu
Și în zâmbete dăruite pe fugă
Dar că le-ai abandona, pe toate,
Pentru o noapte cu lună plină,
Nu înainte de a așeza între ele o tablă de șah.
Ce șmecherie!
De parcă n-ai ști că mă faci șah mat
Din trei mutări și două priviri dulci-amare!
Amândoi suntem toropiți de timp într-o arsură insomniacă,
Plutim între dimineti și nopți violete
Cerșind clipe cu miros de cafea.
Doar cămașa de noapte încă ne ține legați între vis și realitate
Nu, nu mai joc nimic cu tine.
Prefer să-mi dai tu, câte o dimineață
Și-un ibric nou. Neapărat de cupru
Să fierb niște zaț și s-amestec niște vorbe de aprilie
Dintr-un bazar cu obsesii noi, cu gust de tine și de..ciocolata.
De ce râzi? De dumicatul meu de pâine cu sare și ulei de măsline?
Sau de părul meu ciufulit?
Lasă, nu-mi spune! Mai bine așteaptă să vină noaptea,
Insomniaci ne stă mai bine!

 

Continue Reading

Sunt o străină prin lume

„Sunt o străină prin lume”,
zice cineva, ce n-are ochi sau gură,
dar vorbeşte despre mine.
M-a ghicit, mi-a ghicit teama,
mi-a ghicit masca,
mi-a aruncat-o, brusc,
şi mi-a spus:
Eşti o străină prin lume!”
De unde ştia că fug de forfotă
şi prin forfota lumii?
De unde a luat pulsul meu vlăguit
de iscoade, sau prea mare, dat de nu ştiu
ce veşti pompoase
ridicate la rang de ştiri, uneori?
Eu sunt o străină de lume rece doar.
Pe cea caldă o pitesc în mine
şi nu aş rătăci-o vreodată!
Mi-e dimineaţă şi mi-e gândul cafea.
O beau cu voi, cei ce îmi sunteţi mereu
strainii dragi ai lumii mele!
Te salut, lume! Străină sau nu, mă pitesc printre voi…mereu. A drag și bucurie..

Continue Reading

Cafea plătită cu versuri

Sunt un seism

Sincer;

Mă cutremur

Doar când  râd

De siguranța

Și nesiguranța ta.

Sunt un simbol

De om-neom,

Fără sirop

În litere,

Dar cu sirop

În cuvinte.

E totuna?

Ba nu!

În sacoșa

Cu vorbe

Se amestecă

Si o lume

Sărata,

Dar nu stiu

Ce spirit are

Ca devine

Prea dulce,

Încât,

Trebuie

Să pun,

Alaturi,

Niște apă,

Să alunece.

Apa face valuri.

Se crede sistem

De purificare.

Chiar e, deși,

Eu prefer o sonată

Din curgeri cascadă.

Știți cascadele

Alea făcute de oameni,

Oameni-fântâni?

Da?

Unele șui,

De zici ca au șasiu strâmb,

Dar apa tot se prelinge,

Și peste urâtul acela.

Și iar șterge urme

Din oameni,

Din litere,

Din vorbe,

Din amarul

De susan

Al privirilor

Care nu-nțeleg

Că de ziua poeziei

Tu…ți-ai platit cafeaua.

 

Și atât!

 

E cea mai bună cafea băută vreodată!

cafea

 

Azi e ziua poeziei. Eu sunt versificatoare de ocazie și astăzi, acasă, mi-am plătit cafeaua cu versuri. Duzina de cuvinte a avut drum prin cafenele și s-a minunat de oameni frumoși. Nu e om sa nu fi scris o poezie, cu răni de gând, cuu treceri de inimă și cu scânteie de soare prinse în litere. Asa ne păcălim că nu luăm viața în serios, când, de fapt, ea ne învârte în caruselul ei cu melodii știute. Azi mă-nvârt pe un căluț  și uit că sunt prea bătrână să fac asta. Eh, încerc și eu să păcălesc timpul și viața. Știu, mă păcălesc singura. Nu-i nimic, mai scriu un poem și uit. Ma duc să-mi plătesc o cafea cu versuri. Azi se poate!

 

Continue Reading

Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fata-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurata. Cu părul ondulat cat sa semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisa, ascunsă, ca intr-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se infățișa, natural, reușind să ne capteze atenția vrei, nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, incheiati nu pana sus, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reusea sa-i mentina impecabili.

Incă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de cand avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai incheiase un an de muncă-stagiu intr-o intreprindere chimica. Umbla toata ziua cu niste sticlute, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, sa vada ce usor ajungi in invatamant de stat, ar fi facut cu siguranta niste incantații cat sa poata sa se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cat de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o invatase cum sa cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, incercand sa o convinga ca, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un imprumut de cat vrea ea, dar îi va veni și randul in roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu in avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru varsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decat daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Acum ni se pare de necrezut, dar in acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alunga gandul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, dar care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa mai si isi imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se părea a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singura, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fura, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacusca și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în camara  comunista. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lasa o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze taramuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O ruga sa o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O caza fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

scoici

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

Terapii-la-malul-marii

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.

Continue Reading

Mă cheamă Marcela!


Mă cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului. Sunt prinsă într-o poveste capcană, iar asta e doar o zi din viaţa mea.
Îmi găsisem rochia roşie pe scaun lângă fularul lui de caşmir. Ce căuta acolo? Îmi chinuiam mintea cea fără răspunsuri simple. Îmi plac răspunsurile şi lucrurile simple. Îi urăsc pe cei care le complică. Pe masă trona o scrumiera plină cu mucuri de ţigară. O iau şi încerc să le arunc, repede, la coş. Urmele de ruj, de pe un Kent lung, lăsate parcă ostentativ printre Lucky Strick-ul obişnuit mie, mă fac, iute, să-mi crească tensiunea interioară.
Deschid ferestrele şi dau drumul la televizor să simt cumva că nu sunt singură acasă. Pe foc fierbe nişte apă pentru cafea. Nu am suficientă, dar de o cafea mică, la ibric, tot iese. Mă aşez pe balcon sătulă de mormanul de vase şi de hainele lăsate prin cameră, la întâmplare. Trei zile am lipsit şi aerul de burlac plutea iar prin casa zugrăvită recent. Fumul intrase în fiecare părticică de casă. Mă ard cu licoarea mea cu gust de cafea si mestec în gol nişte zaţ măcinat prea mare.
De afară, cineva îmi întrerupe visarea strigând după o cheie de  maşină. Nu sunt fericită. Am şi uitat dacă am fost vreodată. Sau oare ştiu ce e fericirea? Ce nu înseamnă ea, ştiu sigur. Starea mea spune tot. În unele zile mă ridic repede din pat şi fug la muncă înainte de a se trezi bărbatul străin și gol, din patul meu. Nu-mi plac bărbaţii ce umblă sumar îmbrăcaţi şi chiar unul stă în dreapta mea, în pat. Nu-mi place nici de el. Dar mi-e soţ. L-am luat când mintea confuză nu mai făcea sinapsele potrivite între neuroni.
Mă lăsase să cred că aş fi incompletă fără el. Chiar eram. În minte. Şi în inimă. Incompletă. Nu ocupase nici un loc, chiar dacă mă păcăleam insistent că ar fi o za din lanţul meu. Da, era! Era zaua unei ghiulele prinsă de glezna mea fină. Atât. Îl uram. Îi uram mirosul, mersul, vorbele, dar mai ales cuvintele. Alea m-au făcut să-l văd azi ghiulea în loc de armura cavalerului promis. Seara, când mă reîntorc acasă, mă cufund într-o baie de o oră, robotesc mecanic, fără cuvinte, şi încerc să schimb doar trei vorbe necesare cu bărbatul ZA.
Nu-l voi întreba nimic azi. Nici de rochia mea roşie. Nici de urmele de ruj de pe mucuri. Nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu într-atât cât să-l întreb. Telefonul fix sună insistent. Nu răspund. De ce aş face-o? Nu pot silabisi niciun cuvânt. Îmi aranjez părul, îmi pun rochia roşie şi aştept. Aştept să se deschidă uşa. Cheia se aude în broască. Ţăcăne de doua ori ca trăgaciul unui revolver. Mă înfior de neplăcere. Aud paşi. Nu sunt doar paşii lui. Îi recunosc dintre sute de paşi. În living apare bărbatul  meu cu o fată blondă. Ne privim insistent. Eu în ochi, ea spre rochia roşie. Avem aceleaşi măsuri. Nici măcar nu are imaginaţie!, gândesc eu. Putea să-şi aleagă alt gen. Sa fiu încă genul lui? Nu cred! Doar dacă şi blonda îl urăşte ca mine. Ăsta…. da…  punct comun!
Mă ridic şi rup tăcerea asta idioată: “Pun de cafea!, mint eu. N-avem. Dar ei nu ştiu asta! Voi inventaţi repede o poveste!” Bucătăria dă într-un hol minuscul. Un hol cu patru uşi. Cum pot fi patru uşi într-un aşa hol? E cât o unghie. Deschid, încet, uşa de la intrare, iau geanta din cuier, umbrela şi un trenci. Ies. Afară plouă. Neîncetat. Peste mine şi rochia mea roşie.
Ma cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului! Port o rochie roşie şi am fugit de acasă. Mă recunoaşteţi? Sunt cea pe care ploaia a topit-o sub picurii ei. Şi aş vrea o viaţă nouă! Nu aveţi una în plus?
5iulie2013
Continue Reading

Vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi..

În oglinda sufletului vad caramizi nezidite,

Vad țurțuri sub streșini și gratii la geam,

Vad ceata ce-nvăluie amintiri adormite,

Și văd vreo trei gânduri prizoniere din neam.

 

Vad pistolul la tâmplă pus de unul din ele,

Intr-un semn ireal și fantastic, grăbit,

Ca un lanț îmi e gestul, imi sunt mâinile grele,

Să-l pazesc de dezastrul unui gând obosit.

 

Am pus ceai pe tejgheaua ce-mi sta azi loc de masă,

Pentru alții ce vor. Eu? Îmi pun doar cafea,

Să-mblânzesc ființa asta ce a stat cam retrasă

Și acum vrea și hrană, și bir și saftea.

 

Scriu pe-un plic câteva rânduri simple,

O adresă ce pare c-am uitat-o demult,

Gust cafeaua, las pixul, uit pistolul la tâmple,

Simt explozia-n visuri, care acum au murit.

 

Ma intreb de exista in lume vreo școală,

De exista vreun loc unde as putea învăța

Cum să ai totul gol, totul plin, mintea clară,

Să rămâi, peste ani, fără inimă grea.

 

Ghiocel ce răsare din zăpezi liniștite,

Pare acum sa imi fie un alt gând nepoftit;

Iau pistolul, il pitesc și mă mângâi pe tâmple,

Unde port semnul vechi, semn cumva nedorit.

 

 

Nu mai vreau sinucideri, nici de vis, nici idee

Arunc arma de tot intr-un loc strâmt și vechi,

Cobor blând un alt gând,un alt dor, două zmee,

Beau cafea, pun  adresa mea, clar, citeț…. pe un alt plic.

 

Mi-am scris azi o scrisoare cu aromă de vină,

Din discuții purtate cu voi la șuete.

Stiu un lucru – n-oi lăsa, prea usor, să revină

Niciodata, nici demoni, nici dușmani sau regrete .

 

Prefer gândul ucis de pistoale cu apă,

Mai rămân vreo doi stropi să dea creștere bună;

Dar să știți, tot mai pun pe aici de o agapă

Și de vremea e rea, și de vremea e bună

Vă poftesc..la cafea!

 

cafei

 

 

Continue Reading

Vorbe?

N-am vorbe, n-am stânci căzute-n jurul meu
Sub forma unor mari cuvinte,
Am doar o pană, fulg pribeag,
Ce cade înaintea ta
Să-ţi facă drumul lin,
Căci vreau
Şi simt.
 
Nu te ating! Am palmele strânse
Şi atingeri de azi uitate
În atingerea de ieri,
Continuă, vie,
Ce curge lin,
Aidoma celei viitoare.
 
Sărutul meu cu patimă şi tremur
Păstrează gustul tău sălciu
Şi bărbătesc;
Mirosul tău de iulie,
De vară,
Ce mi-l doresc
Între o boabă de cafea
Și-un strop de alcool.
Tu mă seduci cu un cuvânt
Si o frunză de tutun,
Prea simplu, dar cu atât efect!
 
Te prind în mine
Cu ace fine de smarald,
Şi cum mă mişc,
Cu tine-n gând,
În inimă şi trup,
Înţeapă acul,
Sângerez un pic,
Dar nici nu simt,
Căci eşti acolo,
Cicatrizând pe loc
C-un ac ce e-nroşit în foc,
Foc de iubire…
 
A noastră.
sursa: facebook Arteide
Continue Reading

Sâmbăta gogoşilor!

Sâmbăta m-am născut. Sâmbăta e ca o vioară ce-mi cântă balada greierului leneş; e oaza mea de răsfăţ şi bucurie. Până şi căţeii o recunosc a fi regina zilelor. Ştiu ca au voie în patul nostru, să ne pupe pe  nas, când pe unul, când pe celălalt dintre noi.  Chiori de somn, adulmecând uşor aerul proaspăt al pădurii din spatele casei, nu am trece mai departe, ci am rămâne acolo, în pat, ore în şir, fără cafea, fără telefon. Doar cu tv-ul deschis şi gălăgia păsărilor ciripitoare. Mai nou, cu tablete și smartphonuri, cât să pierdem noțiunea timpului …de stat degeaba.
Auzim bătăi în geam. N-am sonerie. La ce bun? De când s-a inventat mobilul, cunoscuţii se anunţă. De necunoscuţi n-avem nevoie sau nu mereu. Pentru ceilalți, lătratul câinilor e cea mai eficientă sonerie.  De asta bătăile din geam erau oarecum neobişnuite, iar noi eram debusolaţi şi datorită câinilor care lătrau…din casă. Într-un minut erau jos urlând la intrusul de la geam. Na, mai leneveşte de poţi!
De când mi-am fracturat glezna, graba nu mai intră în cuvintele mele uzuale. Mă mişc precaută, fără să mă gândesc că pierd ceva sau pe cineva. „Revin ei!”, îmi spun în gând mereu, indiferent că am ratat sunetul telefonului sau apelul de la poartă. Mihai nu era curios deloc, relaxare era tot ce-i cuprinsese ființa.
Coborâm. Persoana plecase. Prea repede pentru ameţiţii zilei de sâmbătă, în persoană. Se uită Mihai în dreapta, în stânga. Nimic. Alarmă falsă, cine ştie?! Coboară în bucătărie să facă ceva cafea, dacă tot e în picioare. Răstoarnă borcanul cu zahar. Culmea! Nu se sparge, nu se risipeşte nimic. Porneşte cafetiera şi …surpriză – pe pervazul de la geamul bucătăriei trona o plasă. Deschide fereastra, aşa ca la terorişti, o agaţă uşor, se uită în ea şi în acelaşi timp strig din sufragerie:„Iubitu’, am primit gogoşi şi clătite, din vecini. Tocmai ce mi-am deschis mobilul!”
Să înţeleg, că nu ne otrăveşte nimeni?’’, zice el. Nu-i răspund. Mă aşez şi înfulec ce găsesc acolo. Sunt tot calde. Bune, binevenite. A ajuns şi cafeaua! Ei, cum e? Nu-i aşa că sâmbăta mea e magnifică? V-am spus că m-am născut sâmbăta? Da?! Ei, amnezia! O fi de la gogoşi! Sau de fericire …măruntă! A mea!

brioche-donuts-1-6b_opt

Continue Reading