Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Mie textele trebuie sa-mi curgă, să-mi cânte o muzică aparte, să îmi fie melodioase, cumva, habar nu am cum, cât să îi caut pe cei care le scriu și în alte ocazii. Am citit o poveste, azi. Perfectă. Îmi venea să o scot de acolo și s-o sărut pe amândoi obrajii, să-i pun nițel roșu pe buze și să-i tatuez pe frunte cuvinte în plus. Aș fi reorchestrat-o puțin, cât să îmi sune a șlagăr duios și să-mi pună emoții în inimă, să o pot fredona mereu, mereu. Așa am adunat o notă doar.

Era frumoasă, căci purta în ea nume sfinte, dar era stângace si suna ca o înșiruire de evenimente duioase, ce dau ochi umezi și inimă șovăielnică. Am plecat tiptil, gândind că bucuria scrisului nu trebuie umbrită de idei nefolositoare. Pe același subiect, într-un alt loc, am citit doar câteva rânduri care, însă, plecau cu imaginația dincolo de posibil si imposibil. O cântam încet, murmurând desăvârșirea.

Apoi, m-am gândit că poveștile cu bunici sunt mereu aparte. Vezi, cu ochii minții, cum se deschide poarta din raiul tău sătesc și cum apare Ea, BUNA,  în mirosul acela sfânt de busuioc și vanilie uitate pe sobă, lângă bucata de coajă de citrice care se scorojește sub fierbințeala lutului încins. Și încă te răsucești de nerăbdare căci flăcările din soba veche îti șoptesc de dor și de duioșie amestecate printre mirosuri pe care doar în odaia copilăriei tale le-ai mai simțit. Și încă vezi palmele alea care te mângâiau continuu, în timp ce de pe plita data cu bronz a înnoire ajungeau, pe masă, bucate cu gust dumnezeiesc. Parcă auzi sunetul cercurilor metalice, de pe ochiurile de foc, cum se dădeau la o parte în îndemânări magice, să clocotească, mai repede, nițică țuică galbenă cu piper în ea și o leacă de lapte cald care să-ți culce oboselile.

In curte, de cum intrai, cum te prindea și te pupa zgomotos, lăsând bucuria să se audă până la vecini, să se știe cât e Ea de norocoasă că au venit nepoatele în vizită. Și încă vezi, că prin ceață, cum se zbate cățelul, din curtea din spate, să ajungă la tine, chiar dacă tu nu știi de e el sau altul, căci ai venit prea rar de când te-au dat la școală și numeri zilele până când te vei obișnui iar cu fiece vietate din curtea prăfuită. Îți reamintești amănunte care azi ar părea plictiseală curată, ca atunci când ți se spunea să înveți bine că nu toți au putut merge la școală, căci vacile sau oile trebuiau grijite, iar noroc ca al tău nu e dat oricui, iar tu-ți dadeai ochii peste cap, tot din plictiseală. Ce n-ai da sa mai auzi aievea teoriile de atunci, care, parcă, se răzbună acum prin similitudini ce te înfioară.

Mereu aparte vor fi amintirile cu miros de bunici tineri și părinți verzi ca brazii, și parcă îți vine să le cânți în cuvinte, să le murmure pomii și păsările cerului, să le trimiți într-un fuior de nor și să le torci, mai apoi, în poveste-candelă. Îți arde seninul din ele și toate fug, toate relele, iar tu, parcă,  ești  din nou în odăița cu tavanul jos, în care te apleci ca într-o biserică, într-o smerenie neștiută. Albastrul scândurii topește orice oboseală de gând și, deși nu mai auzi glas fericit de mamaie, tu tot asculți ecoul din casă și încă îți trec prin față întâmplări care par noi și continue.

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Deosebite îmi vor fi rătăcirile prin colbul uliței, bătând cu bățul în uluci de gard putrezit pe alocuri, întărâtând câinii păzitori de dincolo de porți. Deosebite vor rămâne scenele de dincoace de porți, pe șanțuri, unde femeile își povesteau dorurile, bucuriile dar și nedumeririle, și, deși acum nu mai vezi scaunele în trei picioare sau preșuri așezate pentru șezătorile din după amieze obișnuite, încă înclin capul a sărut-mâna, de parcă niste năluci zâmbitoare chiar îmi răspund. Și pe toate acestea le voi recunoaște în alte scrieri, emoționându-mă firesc, căutând însă un șlagăr pe care să îl fredonez mult timp.

Eu nu am talente, nu am îndemânări fantastice, sunt om banal, bucuros că pot așeza litere la un loc, dar nu vreau să adun nimic altceva, decât cântecul din cuvintele tuturor și, de ce nu, din întâmplările vieții mele. Iar dacă cineva, un singur om măcar, va fredona vreun text de-al meu eu voi ști că mi-a citit sufletul și trăirea! Și că, în sunetele acelea continuă povestea, adăugând note personale până când se vor rostogoli în neant, pe ulițele neuitarii, amintiri ce par că îmbobocesc mereu. Și vor deveni șlagăre, că acesta – strada unde locuiau bunicii mei – pe care, sigur, l-ați mai auzit și în alte variante.  Și voi îl murmurați, uneori, nu-i așa?

Câteodată,  îmi port inima în cântecul tăcerii și nu știu cum să-l înlocuiesc. Tăcerea mea are în ea, însă, multă recunoștință, cât să o pot asculta senină și cu zâmbet mulțumit! Iar dorurile nu mai plâng ci se cântă….în șlagăr rostuit în suflet!

Mărgăritare-profil

Adriana, nume dorit

Adriana, nume dorit:

M-ar fi chemat Adrian.

Tata și-a dorit să fiu băiat
Să-i semăn și să-i port numele mai departe;
Nu știa că i-l port cu fiecare celulă din mine,
Căci din el nu se putea naște altceva…decât minune.
M-au numit Adriana și n-am avut habar, niciodată, că aș avea protector,
Așa în plină vară, cât să răzbun momentul acela de iarnă,
Dintr-un ianuarie optsprezece, ce-mi ninge mereu trecerile.
Ai mei mă sărbătoreau de Sfântul Andrei.
Si acum o fac, deși le arat calendarul și le povestesc
Că, de acum, și vara îmi e sărbatoare.

Prima mă suna bunica mea și-mi spunea aceeasi replică:
„Sa ne traiesti, trandafirul mamaii, să fii fericita!”
Avea voce de domnișoară și chicot de bucurie nedisimulată.
Nici ea nu a știut că ar fi putut să-mi zica multi ani trăiască
În vacantele de vară, când îi smântâneam oalele,
Și îi alergam puii, când mă bucuram de chisăliță
Și pâine cu zahăr sau gogoși chicate,
Căci nu mereu aveam răbdare să-mi frământe
Și să aștept să dospească aluat.

Acum, realizez că de ziua mea, iarna, de la bunicii mei
Am primit doar urări scrise sau șoptite la telefon.
N-am suferit niciodată, căci ceea ce trăiești firesc
Se duce în locul cu bucurie, despre care nu bănuiești
Că ar fi putut fi și altfel.

Adriana, nume pe care l-aș fi cerut, de nu mi l-ar fi oferit,
Cu drag, mama și tata, și nașii mei, și mai ales Dumnezeu.
Rar, îmi spun oamenii altfel, poate doar cei apropiați
Aduși din copilăria mea împreună cu fiecare alint primit.
Ai casei mă strigă lung, prelung și apăsat, cu tot numele
Iar eu iubesc fiecare literă și multumesc Cerului
Ca m-am născut într-o zi de iarnă, că am numele perfect
Meritat, sper eu, și că azi, intr-o zi de vară, vă mulțumesc și vouă
Că-mi trimiteți gânduri bune, iar eu simt cum îmi adun bucuriile
Din ierni în veri, din veri în ierni, recunoscătoare.

 

Azi e pomenirea Sfintilor Mucenici Adrian si Natalia, iar eu primesc urări, de azi dimineață, pe care  le port cu bucurie în suflet. Și vă trimit și vouă gând bun de sărbătoare. Să fiți iubiți!

…cu drag de voi, semneaza, Adriana, cea cu nume dorit

 

Adriana, nume dorit

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Fă rai din ce ai!

Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

De unde sunt? De aici din colț de munte, dar…

        Nu știu uneori cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot. De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul avea alt ritm și înțelesuri magice. Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Cand am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.
Pe ulița pe care creșteam eu, erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă, seara târziu, sub lumina felinarelor și a stelelor ce păreau strajeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci, nu știu cum se face, dar când adun personajele nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decat în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasa” niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau. Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat si eu acel „Adrienus, gata joaca!” …de zeci de ori, și, spre deosebire de ceilalti, îmi adunam euforia și o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă împingea să mă bag și eu în pititea, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discutiile de adulti ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor. Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii: Tinco, hai că-i gata țuica!
„Esti de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a întrebat, habar nu am de ce, cineva, nu demult. Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou ce îl am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi. Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l aminteste perfect pe cel al neamului său.
Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare. Sunt, când cuvinte ca ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor. Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însufletite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povesti.
Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile,  ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri. Sunt pentru ca toți cei dragi dusi la stele mi se odihnesc in pamantul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere pe lună.
Imi amintesc că, de cate ori se ivea o problema mare cu ai mei parinti, indiferent de oră, eram imbracate si fara vreo explicatie detaliata ni se spunea ca e musai sa mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur in primii ani era vorba, desi ai mei nu concepeau ca eu sa lipsesc de la a invata carte, indiferent de problemele avute. Si ne luau pe sus, ne urcam cu totii in tren și in legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, in putin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, asteptam să se termine calatoria. Insa niciodata nu era simplu, cand schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile si sa ne apuce dimineata pe drumuri; timpul se scurgea altfel și totul era cu bătaie maximă de inimă. Într-un final, pe un peron care nu exista, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca  niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.
Mi-amintesc ca a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina. Cadeam la fiecare pas, asa ca tata a luat unul din bagaje si a plecat după ajutor. Nu ar fi fost chip sa ajungem singuri pe o asa vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din constructia aia de caramida rosie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea, singur-singurel, încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..
In satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Cand era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara, unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de cele mai multe ori, unul dintre ei m-a salvat de cate ori eram ratacita intre legaturi, cand schimbam ruta, dar asta mult, mult mai tarziu, cand nici nu-mi imaginam ce inseamna sa fii singura in drumul tau.
Atunci, de la canton, ne-au luat niste rude. Ne-au invelit pe noi doua in paturi și ne-au dus de parca eram jucarii de plus, incercand sa ne fereasca fata de atingerea vantului care parea ca te usuca cu totul. Cand ajungeai in odaita cu pereti albastri și tavan prea jos, simteai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher si erai toropit sub mirosul de sarmale. din piept de gâsca, tocat cu satarul, aromat cu ardei iute,  și infasurate migalos de parca erau niste miresici fierte molcom, în asteptarea nuntii..
Alteori, in noptile ploioase, mă tineam de mana mamei, dar mai tare o incurcam, caci mintea mea de copil lucra altfel decat credeau ei. In lumina lunii și a putinelor felinare de pe ulite, in ochiurile de apa – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, in niste reflexii greu de uitat, iar eu ma feream sa calc in ele, chiar si in cele mici, pentru a nu cadea in hău. Eram convinsă că prin ele ajungi in fundul pământului și, cum nu voiam decat sa revin in siguranta la buna mea cu glas de domnisoara, nu-mi doream sa cad și sa nu mă mai gaseasca nimeni, asa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să înfrunt drumul singură. Acum ma gandesc cat de tare mă consumam în mersul meu, imaginandu-mi lucruri despre care, atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, cand nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea, care mai mereu mi-a adus mai mult rău decat bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.
Asa ca, ma intorc și spun că-mi torc amintirile de cate ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grinda, acolo, in crama bunicilor mei, langa cosul cu sunatoare și ligheanul cu malai, langa butoiul cu vin și damigeana de visinata, langa strugurii atarnati pe ata, la uscat și nucile cocoțate de grija soarecilor. Si pot spune ca, uneori, fix ca in ochiurile mele de apa, nimic nu s-a schimbat. In haurile cu luciri de noapte, inca se oglindesc pericole, dar cele cu iz de uitare, și, pentru că nu-mi ajung doar mangaierile crucilor din cimitir, vreau sa fiu sigura ca inca mi-s vii toate, cat sa mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodata.
De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău…

După o absență considerabilă, am luat din nou cuvintele – parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel –  din duzina de cuvinte, și am pus de o poveste nouă cu iz vechi. Cu aceleasi cuvinte au construit și alții articole pe care le găsiți în tabel la Eddie.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nici stelele nu mai sunt ce au fost

  • Magia unei zâne bune:
Vântul mișcă perdelele casei ca într-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâie, ascunși prin crăpături nevăzute; miroase a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și a mușcate pitite sub streșini. Cățeii dorm, în poziții care mai de care mai ciudate. Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu mă privește curios, ca un suporter care nu-și scapă jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu e lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumeste cu persoana mea. Își mișcă ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce m-a cuprins.  Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii.  E special, bătrânelul nostru.
Astia pun romanțe viței de vie, să crească mulțumită și să dea rod!, aud un om că spune asta, în trecerea sa grăbită de pe alee..
Râd cu poftă, ascultând muzica ce se aude din vecini, dar care se sfârșeste, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun. Dor de tata; el cânta romanțe.
Cerul pare întreg azi. Puzderie. Totul adunat ca la armata stelelor nu-mi lasă loc pentru negru tăciune. Mereu m-au amuzat filmele în care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus.  Și i le prezintă celuilalt de zici că a lipsit cu o zi înainte de la cursul cu…stele.  Nu m-aș pricepe deloc. Ei, Carul Mare, Carul Mic…astea le mai bunghesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne. Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, frate, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar bunghi unde e sud-vestul punctului de întâlnire.
Cand eram mică, mă furișam după ora zece la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. De ce nu făceam asta în curte, nu știu. Nu, nu aveam companie și nici nu trecea lume pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea își ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat. Pe bunica o curtau mereu negustorii și o îmbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba cu un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua, ce stătuse două veri pe scândura dulapului. Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă. Apoi se fălea. Tare se fălea.
Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea încet, se așeza pe colțul patului, cu un picior în aer, cu unul sprijinindu-se de podea, adunată toată în lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța simplă, care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai ca ne cântă „preferata”!” Preferata satelor era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la Viata satelor, dar la prânz. Nu se rata niciodată. Denumirea aia, însă, se împământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie. Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe o comoară. Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă.
Eu aveam o mulțime.  Eram obsedată de cifra 10. Da, mi se băgase bine în cap că acești decari ar fi semn de răsplată a unor strădanii. Așa că număram și eu 10 stele și încercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi sa nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare, și cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să nu aud de o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin. Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.
Și totuși, cer mai plin de stele ca în copilaria și adolescenta mea, nu mi-a mai fost dat să văd. Uneori mă întreb de ce, dar știu că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești, aici lângă perdelele care se mișcă sub adieri noi.
Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă demult pe nume, dar mamaia mea a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.  O simt și în interiorul meu și în exterior. Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald, de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!, mi-a zis cu glas de domnișoară. O port, deși ea nu-mi știe soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS. Si parcă încă o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”
Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost……..

stele

Cu ajutorul acestor slove: popularitate, suporter, verde, ecosistem, asortat, arsita, decari, balon, pene, franjuri, curios, frustrat, care formează duzina de cuvinte în cadrul clubului celor 12 cuvinte, având ca temă fixă magia unei zâne bune, mi-am lăsat aduceri aminte, moi și calde. Vi le dăruiesc. În tabelul lui Eddie puteti găsi și alți participanți care au folosit cele două provocări.