Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Nineta – seducția dintr-un dans cu parfum de portocală

Nineta avea o claie de păr roșu și trei pistrui pe obrazul drept pe care-i ascundea mereu sub o pudră de o culoare incertă. Mică, delicată, ca o bijuterie, cu coapse pline, rotunde, armonioase, cu talia mereu marcată de cordoane late, ce scoteau în evidența un trup ferm si feminin, era conștientă de farmecul ei, dar se purta de parcă puțin îi păsa de asta. Fața era cât un nasture necusut, cu ochii găuri, vii și mereu atenți la cei din jur să nu care cumva să-i vină cuiva ideea să vrea să și-i coasă talisman pe sacoul  inimii. Doar două cute profunde îi brazdau fața, în jurul gurii și asta pentru că zâmbea mereu, de parcă cineva îi făcuse vrajă de a fi totdeauna veselă și cu bucurii pe chip.
În ziua în care mi-am cumpărat  o fustă roșie de piele am avut o revelație – că ne potriveam nepotrivirile. Fără să o observ, a „împrumutat-o”, discret, din geantă, și a probat-o, acolo, în barul acela unde aveam să aflu ce gust are tequila într-o margarita de ocazie, în care domnea un iz de lichior de portocală, surprinzător pentru mine. Sarea de pe marginea paharului s-a împrăștiat, brusc, ..peste tot, când mâna mea a zvâcnit ciudat,  zărind-o pe Nineta venind dinspre baie.
S-a apropiat de masa noastră, cu mișcări de felină, într-o lentoare de parcă se ducea, nu venea, facându-mă să caut, iute, acolo unde-mi stiam lăsate cumparaturile. Bine, veti spune că la cum am descris-o nu avea cum sa i se potrivească obiectul vestimentar, numai că aveam sa mă înșel. Dacă mie îmi trecea ușor de genunchi, ei i se aseza perfect pe jumătatea gambei. Un cordon  în talie, cămașa descheiata prea mult, pantofii ei albaștri bleumarin de pânză striată, îmi tulburau toate cele, făcându-ne să o aplaudăm pentru curaj.
Nu-i păsa că făcea spectacol ad-hoc si din uimirea noastră, dar si jucându-se lasciv de-a ridicatul, așezatul, aplecându-se prea mult, prea des și prea ostentativ spre ochi ce păreau vrajiti de jocul fetei-nasture. Seducția era a doua ei natură, despre care spunea că – seducția nu înseamnă să determini pe cineva să faca ceea ce nu își dorește. Seducția constă în a convinge pe cineva să facă ceea ce își dorește deja.” (Waiter Rant). Ehehe, alinturi fine! Avea, însă, atâta teamă să nu se implice în vreo relație, încât adora să se expună lumii, apoi să se retragă ca și când doar celorlalti li s-a părut posibilă apropierea.
Când plecase de acasă își pusese câteva picături de parfum în locurile sale preferate, insistând spre golul dintre sâni și pe palmele sale mici pe care tocmai ce le împrospătase cand își schimbase fusta. Mirosea toată a măr roșu, a vanilie, lemn de santal și floare de portocal  dintr-un parfum al cărui  slogan suna cam asa: „Nu-ți fie teamă să arăți cine esti cu adevărat și lasă emoțiile să treacă, îndraznind sa fii tu însuți, căci cel care iubește acest parfum nu are cum sa nu fie iubit de oameni, marele său câștig stând în prospețime, puritate și eleganță”. Exact Nineta noastră cea îndrăgostită de un parfum cu nume de portocala.
Mă ciufuli ostentativ, multumindu-mi că nu mă supăr pentru gestul său și porni spre bar pentru a grăbi chelnerul cu o noua tranșă aromatizată și aducătoare de aburi de relaxare. Nineta se cocoță pe scaunul înalt, luă o floare din vasul decor ce stătea, pe tejgheaua din cărămidă, de parcă ar fi luat-o la goană și uită de noi, risipindu-se în vorbe si gesturi surprinzatoare cu bărbatul ce părea că se pierde tot în ochii nasturelui ei de față. Mai fâstâcite eram noi, cele rămase la masă, abandonate  prea brusc, și cu sprâncenele adunate a îngrijorare. Parcă scenariul era de film de mâna a doua, dar niciuna nu îndrăzneam să-i stricăm jocul prietenei noastre care părea sedusă nu … seducătoare, neapărat, ceea ce ne intriga puțin, cunoscându-i extravaganțele.
Chelnerul apăru și la masa noastră aducându-ne băuturile pe care înțelesesem că tot junele ni le dăruia, ca o scuză că ne furase jucăria preferată. Niciuna nu ne atingeam buzele de licoare, așteptând să se întoarcă roșcata noastră cu pistrui. Într-un final, am renunțat a o mai privi insistent și ne-am continuat seara  printre povesti și râs strașnic, printre scenarii posibile si imposibile, măritând-o și divortând-o pe Nineta, cu și de omul de la bar, asezand-o în poveste cu tumult, cu nevastă acasă și amantlâc posibil. În timpul ăsta, pistruii prietenei noastre ieșeau la suprafata  de atâtea atingeri care deja ne tulburau pe noi, prea tare. Se adulmecau și iși sopteau lucruri, pe care ni le inchipuiam doar, neghicind nimic decat o prea mare detașare a celei pe care noi o numeam „roșcata de gheață”, detasare ce părea că se destramă cu fiecare apropiere a buzelor celui ce îi stătea, acum, alături.
Am încremenit, însă, când i-am văzut pe cei doi, ridicându-se ușor; ea strecurându-și floarea in par și adunand scaunele din jur, facand un ring de dans  doar pentru ei. Am asistat cu gurile căscate la un tango veritabil, din acela pe care-l vezi doar la concursuri, în care fusta mea roșie se zărea ca o pată de culoare. Inimile ne băteau mai tare, uimirea se instala încetul cu încetul, încercând sa observam cum mâna bărbatului tocmai ce prinsese glezna cea fină a prietenei noastre. Într-o alunecare subtilă, își lăsau fiecare semne de seductie despre care cu greu ai putea vorbi fără să închizi ochii și să rememorezi momentul.
Barmanul nu mai prididea cu comenzile, restaurantul era într-o forfota aparte, noi ne ridicasem de mult timp să ne  strecuram invidiile printre caramizile barului. Oamenii devenisera nerăbdatori, și multe arome ispititoare pluteau în încăpere. Se ardeau esente ce miroseau divin,  de parcă un ritual cu rol de seducție se desfășura tainic și firesc. Multe saruturi se observau la alte cupluri, ușor încinse de erotismul celor de pe ring dar și subjugate de parfumuri cu iz oriental.
Dansul era pe sfârșite și niciunul nu se dezlipea de celălalt făcandu-ne, pentru prima oară, în acea seară, sa devenim suspicioase. Ma veți crede nebună, dar în aer se contopeau note complementare, de portocală și vanilie, de măr și tămâie, și am realizat ca amândoi își purtasera dansul într-un parfum comun. Aș fi jurat că observ o floare de portocal pe părul ei ca flacăra, dar cred că deja eram incitată și intrigată de atracția dintre cei doi.
Orange Boss for WOMEN și Orange Boss for Men – sunt parfumurile celor doi protagonisti. Despre cel barbatesc, Orlando Bloom spune ca e ca el -relaxat și spontan, fix ca tangoul Ninetei mele
Sa se fi sedus aceștia doar din arome ce se potriveau perfect? Să se fi amuzat că sunt doi îndrăgostiți de un parfum cu miros de portocală ambrată? Să îi fi contopit în sărut și dans spontan exact cum le era firea sau doar și-au potrivit mișcările într-un tango care a emoționat o întreagă audiență seducându-ne pe noi toți, incitați de senzualitatea momentului aparte?
Nineta noastră avea o explicație pe care nu ne-a oferit-o pe loc, lăsându-ne jocul la liber până într-o zi când a făcut din seducția dansului cu parfum…o meserie în care partener îi e și acum necunoscutul de la bar. Nu știu cum, însa, indiferent ce parfum prefer, știu că nu pot uita că dincolo de ceea ce porți e cum te porți, iar Nineta noastră încă seduce cu ochii sai dintr-un nasture și  cu cei trei pistrui perfecti, dar nu uită niciodată de aroma de floare de portocal  african la care nu renunta nici măcar o zi. Spune mereu că nu e cel mai grozav parfum, dar e cel care i-a adus iubirea si care a sedus-o definitiv, seducând, la rându-i, într-un dans al vieții, inspirand, zilnic, și alți oameni.
Today, To Help, Together. Nineta mea înflorește roșu, dintr-o poveste parfumată, într-un joc al seductiei ce devine realitate de zi cu zi împreună cu un EL.
Împrumutam personajelor noastre ceva din noi, cu sigurantă. Eu nu am pus niciodata accent pe recuzită, am fost mereu mai de gheață stiind ca am trup de foc si  că e musai sa pun echilibru; sunt femeia căreia sarutul nu-i sare mereu de pe buze, dar poate fi sedusă cu doua vorbe atent alese si un miros de tutun bun, un strop de alcool și un parfum discret cat sa o determine la ceva actiune nebuneasca. Fusta mea roșie a ramas la o altă femeie cu chip nasture, dar care avea cu adevarat jocul seductiei la purtator, insa despre aceasta poveste nu am putut vorbi, caci ea a ales cand i se termina sirul vietii. De asta a fost importanta pentru mine aceasta editie. S-au rascolit, cu subiectul,  trei femei –  pe mine, Nineta și femeia tango plecată la stele, departe de Dumnezeu.
Acest articol nu e un advertorial, nu fac reclama niciunui parfum, ci doar amintesc si potrivesc unul, hai doua-de data asta, acest Orange Boss for Men/Women,   pentru Clubul Condeielor Parfumate, tema fiind aleasă de Ella – Parfumul seducției. Insa pentru că acum două săptămâni nu am putut scrie despre Parfumul dansului, am zis că aceasta e surpriza mea pentru Mirela, gazda noastră ce mereu își face timp să ne citească și să ne ofere informații despre tot ce înseamnă lumea asta parfumată; un 2 în 1..doar pentru ea!
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Patru ore cu „un alt nebun din lista mea”

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro-rustic. Sau interpretabil de fiecare în parte. Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate, aşa că, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi; iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă? Hmmm!
Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor am realizat că nu ne cunoşteam numele. Dintr-o dată, omul din faţa mea se numea într-un fel – Mihai (şi iar menţionez  că mai târziu am aflat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă).
Dar, să ne întoarcem. Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, aşa că, în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: Un expresso şi o apă plată!  E mult?, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină
Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră şi atât; nimic spiritual, din păcate. Chelneriţa ne aduce cafelele. Eu privesc oarecum în gol, cu teamă parcă de conversaţia ce avea să vină. Nu-mi doream o nouă experienţă dezagreabilă. Dar, na, că se întâmplă. Aud exact ceea ce nu voiam să mi se amintească. Deloc: Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?
A căzut cerul! Cum să-i spun eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, o bag pe aia cu tehnician dentar. Doar nu minţeam cu absolut nimic. În fond asta mi-era profesia  până cu ceva timp în urmă când luasem hotărâri radicale. Zic timid, bâlbâind  cuvintele: Ştii, sunt tehnician dentar, dar….
Nu am mai apucat a spune nimic, că aud: Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!
Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!
Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste îndeletniciri! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. „Neinteresant!, îmi spun în gând. Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor….”
 
N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!
N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  4 ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!
Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!
Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia. Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!
Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor 4 ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: Ştii, eu o să mă însor cu tine!A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine. Eu am gândit atât, simplu: „Alt nebun pe lista mea!”
Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta, kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!
 Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram „burlacă”……
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Drumul spre Tîrnoveanu! (Vesta doldora)

Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea multă vreme. De obicei, o relatăm la petreceri, chefuri sau în momente în care cineva îşi pierde speranţa. Ne gândim că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi.  Îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase ale unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.
Pentru cei care au citit articolul meu de început, scris la invitaţia Vienelei, ştiţi deja că numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu. Că m-am oprit  într-un loc numit Temelia şi că sunt în povestea despre găsirea fericirii într-un frumos 5 iulie 2005. Prin aceste articole îmi şi fac debutul pe blog, aşa că să-mi iertaţi stângăciile, vă rog.
Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp, că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia în continuare, la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când zăresc, cu coada ochiului, o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.
 Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne, iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta aceea. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea! Aud ca prin farmec:
„Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….
Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric, că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. Superb, ce sa zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”
Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”
Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru: „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”
 Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”
Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.
Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!
Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, puţin mai târziu, dar asta vă voi povesti imediat într-un alt articol. Deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!
 Acesta a fost preludiul, în găsirea ursitului! Aici…găsiţi continuarea.