Haină peste aripi frânte

Tot ce simt eu ți s-a intâmplat și ție cândva. Și în momentul acela te-ai simțit nedreptățit, cu siguranță. Azi îmi spui că n-am dreptate, că e bine să fie așa, dar tu nu ești în ecuație, pentru că nu ți se întâmplă ție, ci altuia. Din afară, totul e moralizator; ești îndrumat spre o cale bună, spre cunoaștere de sine, spre înțelegere, îngăduință și înțelepciune. Cum să explici că nu simți nimic din toate acestea, ci doar revoltă?
Ai putea să taci, să ascunzi de ochii lumii orice gând rău și să te prezinți fals, mai fals decât în momentul acela când chibzuiesti dacă o fi bine sau rău, politicos sau nedrept, să spui lucrurilor pe nume. Știi, instinctiv, că nu poate fi vorba de asta și taci. Eviți subiecte. Vorbești, mai bine, despre vreme sau fluturi, despre treceri și ochi încețoșați. Că nu mai vezi bine și nu mai simți corect. Nici nu mai contează ce simți; oricum e despre altul, pentru cel din fața ta.
Mâine, când povestea va avea alte personaje dar același subiect voi zări ochii tulburi și îmi voi aminti că, ieri, a fost vorba despre mine și voi realiza că nu mi-a plăcut deloc. Dar oare voi ști să te alin echidistant si subiectiv sau voi face ca tine, ieri, cand problema era a altuia? Cred că voi uita, nu? Că doar eu zburd în altă întâmplare în care vei poposi și tu peste vreun timp….
Am venit aici din zbor pentru a-mi liniști gândurile”, suna o „căutare” a cuiva printre cuvintele mele.  A lăsat-o zălog, tulburându-mă. Oare chiar s-a liniștit sau a observat păcăleala? O fi simțit cât caut și eu răspunsuri în fiecare slovă scrijelită și, poate, a continuat  plutirea pe ceruri mai senine.
Frământările mele au conștiință, dar nu au aripi. Ele se bulucesc în mine și rămân acolo, înfipte adânc, între coaste și inimă. Mi-a spus cineva drag că inima, concret, are 300 grame. Altul… că ea nu reține nimic, că totul se întâmplă în creierul nostru, că în labirintul cunoașterii și al senzațiilor, trăirilor și impulsurilor primite se desăvârșesc minuni de care ar trebui să fim mândri că le trăim și le dezvoltăm. Asa, atunci de ce nu mai am aer, uneori? De ce doare  in piept de parca ai o arsură nevindecabilă când unele lucruri vin tăvălug?
Da, cunosc și eu puțină anatomie; am și răspunsuri logice la tot ce mă trezesc izgonind din tăceri prinse în colivii aurite, dar, poate, mai testez, pentru a nu știu câta oară, vreo rețetă miraculoasă fără să fiu trimisă către  împăcare de sine de către cei ce au seninul și îngăduința haină caldă.
Stiu, nu există răspunsuri simple, pentru că nu există nici probleme așezate în ghem alb de lână din care poți croșeta veștminte pe care să le arunci peste aripi frânte. Si, deși nu sunt nici Eliza, nici vreuna din lebede, nici nu sunt în legământ de tăcere decât parțial, azi mi-am cusut, singură, din vină albă, veștmânt vindecător. Doar că nu mă încape. Îl cedez, dar mai bine să nu aveți nevoie de el. Ți se apleacă umerii sau, poate, vouă vă cresc aripi doar de bunătate.
Da, sigur asa e! Si tare mă bucur…

aripi om

Această scriere e doar o zbatere a trecutului. Nu-mi căutați dureri care nu exista. Au existat și, poate, aceste rânduri o arată perfect.
Continue Reading

De toate pentru toți. Pe alese..

 În casă miroase a portocale și vin fiert, a plăcintă cu spanac și brânză grasă de oaie și a seară nouă în an nou.  Eu stau sub o pătură groasă, moale, ca o pisică de angora. E foarte molcuță, cum ar spune soțul meu, și potrivită perfect căci  tare frig e afară, neînchipuit de frig. Încerc să-mi adun gândurile în cuvinte,  deși n-am chef de povești, ci doar de împărtășit una-alta. Dacă totuși vă doriți povești, vă recomand eu o fată de nisip cu arome de ceai și soare blând. O găsiți cu vorbe nou nouțe pe chic elite sau pe blogul ei personal. De câteva zile tot fac recomandări, pe Fb, deși mă feresc de asta pentru că nu intru atat de des in locuri pe care oricum le cred deosebite, in asa fel incat sa pot face o descriere obiectiva și sa pot da amănunte pertinente. Totuși, nu e om din mediul virtual să nu fi auzit de Hapi, a doua mea recomandare, ce poate fi oricând omul cu un pantof roșu într-o mare de gri. La ea imi plac lumile de catifea pe care mi le impleteste senzational, intre tradiții și românesc, până la culturi despre care eu nu știu nimic. Ma invata ea și nu doar ea, cum ziceam și de fata de soare si nisip. Hapi, e românca exotică ce poartă in cuvinte un umor unic și un limbaj de neimitat și dacă povesteste ceva banal sau vorbeste despre oameni sau lucruri importante. Acum e într-o călătorie pe care eu, personal, am urmărit-o de la coadă la cap.

Si totuși, ieri pe privat, un om deosebit imi multumea cam asa: „De două zile citesc și recitesc blogul Gabrielei și pagina sa de FB, de două zile trăiesc atât de intens și simt emoții copleșitoare pe care mă bucur că le simt. De două zile am uitat că am depresii trecătoare, vreun of apăsător sau vreo angoasă ciudată, care nu-mi mai par importante. I-as multumi direct Gabrielei, dar  mă trezesc mulțumindu-ți tie pentru recomandare. Parcă nu aș deranja-o cu banalitatea gândurilor mele.”

Cred totuși că unii oameni nu au nevoie să-i prezinți în prea multe fraze. Se pot descoperi atât de ușor prin cuvinte proprii, doar dacă doriți  și sunt sigură că veți simți asta în a treia recomandare, de azi. La fel veți simți și dacă intrați pe blogul-revistă, cum il numesc eu, Editura Mateescu, loc unde, prin draga mea Dana Fodor Mateescu, in 2012, eu am prins drag de cuvinte și de un stil efervescent, complex tocmai dintr-o simplitate accesibilă oricărui om care trece prin articolele sale, (lucru pe care autoarea il reușeste remarcabil), cu viață care parcă curgea din povești știute dar nepovestite până atunci de nimeni. Le găsiți acolo, pentru toate gusturile. Umorul, bucuria dar și tristetea deveneau parte din mine cu fiecare litera citită și sunt absolut sigura ca va veti delecta si voi, desi sunt convinsa ca ați făcut-o deja.

Ah, și era sa uit: vizitați Potecuțele, blogul pentru care am o slăbiciune aparte, iar pentru cunoscători, vedeți ca a revenit Sonia, hihihi…spuneti-i ca a lipsit cam mult. Dani are o nouă căsuță în care spicuiește, în ciuda faptului că are vechime în blogging eu am descoperit-o anul trecut și mai mult prin toamnă.

Eu mă simt recunoscătoare, cum spuneam și in punctuația vieții, că on line-ul mi-a adus posibilitatea de a cunoaste oameni care merită toată aprecierea lumii.  Îmi arunc ancora cuvintelor pe aici, căutându-mi repere strașnice, dar ferindu-mă de a împrumuta vorbelor mele luciri nepotrivite. Și așa mă simt, deseori, aruncată într-o agoră virtuală, de unde aș putea ieși bucăți-bucăți doar pentru că am avut îndrăzneli de a scrie public lucruri banale, ascunzându-mă pe străzi cu închipuiri, în cuvinte îmbălsămate cu plictiseală ”literară”, disecate de ochi neprietenoși și pretențioși care își imagineaza că tam-nesam mă cred vreo mare scriitoare.  E doar o bucurie că pot face ceva ce îmi place. Atât. Dar despre asta am mai vorbit și nu reîncep discuții care ar umbri cuvântul nou pe care l-am adoptat de o vreme: BUCURIE.

Da, mi-am spus că atâta timp cât pot face totul cu bucurie, indiferent ca e un proiect nou, o discuție care să treacă dincolo de politete, interpretări eronate și conveniențe, sau doar in a pregăti o cină, imi  asigur din start confortul psihic.   

 Mă întorc  în sufrageria proprie. Plăcinta mea e aproape gata. Putea fi cu orice, nu neapărat cu brânză și spanac, aproape ca nu conta, dar rămăsesem in pană de ingrediente și imi doream ceva cald care să-mi induca mirosul de acasa. Mereu ceva copt imi adâncește senzația de confort, în casă,  de parcă  adulmec miresme de oameni dragi. Fac deseori asocieri, și orice mănânc mi-aduce aminte de ceva sau cineva. Nu înțeleg de unde am pornirile astea. Plăcinta îmi aduce în minte  o prietenă care iubeste foIetajul, iar glasul ei, ce parcă mai ieri graseia senzual  la capătul celălalt al telefonului, mi-a soptit rețeta, cândva. În același registru al asocierilor, mai ieri, în caltaboșii- care la noi, la Buzau, se fac in mat gros, se umplu cu amestec ca de sarmale și se fierb la foc mic pe plita, și de care nu m-aș lipsi pentru nimic in lume- parcă îmi grohăia porcul din povestea cu mamaia mea. Stați să v-o zic. Nu, nu e cine știe ce, dar o  scriere a unei femei simple de la tara a transformat orice ignat intr-un mare zambet.

Pe vremea cand telefoanele erau rare sau doar in locuri cum era CAP-ul sau primăria, vorbind de satul meu buzoian, și când scrisorile încă erau la mare preț, primim noi una de la mamaia mea:

„Dragii mei, nu au trecut decât două săptămâni de când ați plecat și uite, că noi nu am vorbit cu porcul, nu știm cand puteti voi veni să-l tăiem împreună!”

Cât am râs și câte glume a primit mamaia din acel moment, doar pentru ca a inlocuit ”despre porc” în „cu porcul”; cât am mai dramatizat noi, scuzand porcul ca era obosit și nu am putut vorbi cu el! De nepretuit, vorba reclamei!  Uite, însă ca, si în ziua de azi, in loc sa vorbim despre subiect, de ignat, noi, cei ce stim povestea, insistăm inca ”sa vorbim cu porcul”, in fiecare an, spre deliciul mamei căreia i se umezesc ochii de drag și aducere aminte.

M-am lungit, deși am crezut că dacă nu scriu povești voi fi mai scurtă. Aveam una in minte despre un grof, dar de ăla al zilelor noastre, care a pus camere de luat vederi in jurul pădurilor pe care le deține și dacă vede vreun om care adună vreascuri de acolo il ameninta cu politie și tot tacamul, semn ca unele lucruri nu se schimba si ca personajele, uneori, parca au coborat din manualele de când eram eu elevă, unde  tronau cu iz de ”a fost odată”. Acum am auzit ca sunt inlocuite si acelea. Lasă că se scrie istorie inca, vie, pe aici, in apropiere, la cativa kilometri de Brasov, intr-o lume care iși poarta realitatea in dureri noi ce par vechi.

Nu știu ce harababură a ieșit din gândurile mele amețite, dar am vrut să onorez duzina de cuvinte, care se incapațânează să reziste prin câțiva oameni pe care îi găsiți, tot ca o recomandare potrivită, in acelasi tabel găzduit de Eddie. Cuvintele vedete sunt următoarele: agora, angora, ancora, angoasa, groasa, grasa, graseia, grohaia, grof, of, pantof, pana.

O adevărată provocare pentru cineva care tocmai a fugit azi de povesti, alegând o altă formă de articol. Dar simt ca aveti de unde alege. O multime de oameni va pot delecta cu ele. Îndrăzniți! Pentru cei de pe fb, care rar intră pe blog, nu veți putea afla despre toți acesti oameni frumoși, decat daca intrați pe blog și dați click pe linkuri, dar, cum spuneam, e doar alegerea voastra. In definitiv e plină lumea de povesti, iar eu sunt recunoscatoare ca va opriți și prin cuvintele mele. Nu e lucru puțin, și mă inclin cu respect și….bucurie.

adriana iu

Continue Reading

O poartă închisă, alta deschisă! An Nou fericit!

 

Se încheie un an, se deschide altul. Două porți sau poate una singura. O închidem cu mâna tremurând, parcă neîndurându-ne să lăsăm întâmplările să devină trecut. Unele ne-au durut prea tare, altele ne-au bucurat nespus; cu siguranță au trecut și zile care păreau la fel, acum devin prețioase. Se închid în cufărul cu numărul 2015. Depinde de fiecare dacă îi pune lacăt. Știu câțiva prieteni care-l vor fereca cu vreo 7, prea a fost trist pentru ei. Deschidem poarta pentru un 2016. Il vrem bun cu noi. Va fi, trebuie sa fie. Nu se poate altfel. Eu am primit in prag de An Nou semn că am viața pe care o merit, poate uitam asta, luată cu nimicurile  din jur! De ce uităm asta? De ce nu privim mai des in jurul nostru? Mândră sunt de familia mea, mândră acum și mereu!

Noi am cunoscut oameni minunați. Oameni din Covasna și Harghita, oameni din toată țara pentru Covasna și Harghita, copii care au lăcrimat primind tricolorul, am îmbrățișat copii din orfelinat, le-am povestit despre voi, cei care ați dăruit pentru ei. De acestia mi-e tare dor și sper sa ajung curand acolo sa le citesc povestea scrisa pentru ei, și pentru Principessa. Vă mulțumesc pentru ca ne-ați fost alături cu fiecare acțiune. Soțului meu îi spun și aici că sunt mândră de el și-l voi susține mereu! Știu, am o obsesie in seara asta, dar vreau sa fiu sigură că  măcar o dată exagerez și mi-e permis. O dată-n an cum s-ar spune!

Cât despre mine, eu am primit mult de la voi, cu fiecare rand citit, cu fiecare semn lăsat pentru mine, cu fiecare incurajare și apreciere. Sper să vă pot răsplăti vreodată pentru toată bunătatea voastra. Mă simt bine cu voi aici, și  pe fb, mai fug eu dar revin cu drag mereu și, culmea, eu cred ca aceasta retea de socializare mi-a adus mult bine și multe oportunități, mai multe decat blogul chiar. Despre una vă voi povesti curand, ca fiind una din surprizele frumoase ale acestui 2015. Dar până una alta vreau să vă imbratisez pe fiecare in parte, sa va multumesc și sa ne vedem…curand, chiar mai curand decat am crede!

La multi ani, dragii mei! Vă iubesc! 2016 binecuvantat!

Continue Reading

Punctuația vieții

Viața are modul ei de a-mi arăta că n-am greșit atunci când am ales. Orice drum, orice lucru, orice om și orice ființă care este sau nu este in jurul meu nu poartă  semnul întrebării. Un cuvant, o intrebare fără răspuns, dar cu el venit fix la momentul potrivit, un gand razlet, o conversatie nepotrivita, o stare de agitatie la vederea unei persoane, alta de bucurie, o replica ce a venit prea devreme sau prea tarziu, o conexiune facuta cu o intamplare, o amintire care se pliaza pe prezent, un zambet fortat, altul de complezenta, chiar si cioburile unui obiect preferat dar spart in bucati, din neatentie, nu mai au din partea mea acea intrebare „ce ar fi fost dacă”.
N-ar fi fost nimic. Încerc mereu să socializez și cu persoane drăgute dar care nu mă stimuleaza cu nimic. Multă vreme am crezut ca sunt defecta, ca fug eu de povesti spuse doar de dragul de a tine cu dintii de niste legături și asa destul de subrede. Ei, bine, prefer să vorbesc singură aici, desi numai singură nu sunt, cand totul e public, dar mă mint frumos ca pot bate campii in voie, decat sa ma consum in lucruri care nu intereseaza pe nimeni, trezindu-te că vorbești la pereți. Măcar aici nu aștepți nimic. La început ești tu și vorbele ce devin cuvinte. Doar întâmplarea face să intereseze și pe alții.
Tot nu stiu de ce o trec unii dintre ei pe aici, caci, evident, in viata reala, sunt destui carora li se pare expunere publică ciudata sau preocupare oarecum nedifinita, ținând cont ca blogul meu nu are o constantă, găsești in el de la confesiuni mai mult sau mai putin complete, până la amintiri care se ițesc din lucruri care se depărteaza văzând cu ochii, adaug puțină versificare, vreo poveste și ajung sa adun un material pestriț numai bun pentru aceste sprâncene ridicate. Nu de puține ori am auzit de la cei ușor apropiați un: „Mda, n-aș avea timp eu de astfel de preocupări”. De parcă totul trebuie raportat la ei. E alegerea mea, nu a lor. E refularea mea, pe care, da, o las publică. Așa am reușit, prin interacționări cu oameni care au aceleași alegeri, să mă depășesc, să mă șlefuiesc pe alocuri, să învăț despre formă, fond, conținut. Să ating, să rumeg idei, să plimb gânduri, fluturi de vise, să las semne într-un album cu vorbe în care pot să mă regăsesc sau nu, pe mine dar și pe alții
Cu toate acestea, spuneam, deunăzi, că nu imi mai pasă de ochii nepotriviti ce trec pe aici. Ce-or să afle in plus? Nimic. Oricum nu vad și nu retin nimic. Vorbesc doar despre cei care chiar nu vor să vadă nimic, dar nu se pot abține să n-o facă.  In ochii lor se deruleaza tot foiletonul realitatii, al interactionării de odinioară care dă cu totul și cu totul alt fond cuvintelor. Degeaba zugrăvesc roz, ca ei tot negru or să observe. Si uite asa știu inca o data ca viata a ales bine pentru mine.
Cand mi-am cunoscut sotul, acum intru cred in alt subiect, oameni binevoitori mă sfătuiau ca nu care cumva sa-i povestesc prea multe sotului, mai ales din trecutul meu amoros, ca s-ar putea sa-l pun pe fuga.” Aha, am gandit eu? Si daca fuge, ce? O fi singurul? Nu! Dacă e să vadă dincolo de aparențe si intamplări nepotrivite ..rămâne! Mai fugară ca mine nu e nimeni. Ar fi asemeni mie și poate știe că se poate opri sau chiar mă opreste pe mine”
Asa ca i-am povestit, și i-am povestit, am zis, am plans, am ras, ne-am mirat amandoi, ne-am scuturat de urat, m-a dojenit din priviri la unele, m-a căinat la altele, a amuțit pe alocuri dar m-a văzut cu bune și rele. I-am zis că nu-s asa cum crede el, a zis ca nu vrea sa fiu nicicum și din acel moment nu am mai pus semn de intrebare lucrurilor care au venit si plecat. Am trădat, i-am zis. Am fost om urat, am vrut să iubesc, dar m-am mințit că pot. M-a mirat modul lui de  a aduna tot ce-i spuneam și de a mă face să le văd altfel, la un moment dat. Mereu am stiut ca orice trebuie sa stie trebuie sa auda de la mine. Orice. Viața nepotrivită mi-a devenit cea mai potrivită prin ochii și mintea bărbatului meu.
Periodic din viața mea dispare cate o persoană, cred că subiectul acesta va fi unul care mereu va fi actual, iar albumului de vorbe i se adauga și imagini-amintiri. Cu oameni și despre oameni. Frumoși și buni, dar care s-au pliat pe alte alegeri. Nu programez asta, dar se intampla. Uneori forțez eu lucrurile, alteori se intampla de la sine. Cum spuneam, nu mă mai intreb de ce. Stiu ca pana la acel punct ne-a fost dat sa ne influentam. Uneori, insa, reapare cate un om pe care nu il mai regasesc prin sinapsele mele. Mi se intamplă să nu știu de unde sa continui și orice incercare de vorba e inutila, nu aduce nimic benefic. Rar mă trezesc cu cate unul in povesti care nu se termina niciodata. Am oameni pe care îi iubesc și apreciez dar pe care mi-i doresc a-i sti bine si cam atât, întrucât deseori cuvintele mele ajung în directia gresita, pe drum intortocheat pe care nu as fi crezut niciodata ca le-as trimite eu de bunăvoie. Am chiar prieteni cu care vorbesc și mă depărtez cu fiecare vorbă rostită, știind că avem viziuni și sensibilități diferite.
Cel mai tare mă enervează oamenii-profesori. Oamenii care emit judecăți care prin câteva intonații specifice devin de necombătut. Nici nu-ți mai dorești asta, dar la următorul telefon nu vrei sub nicio formă să-ți mai expui din planurile de viitor, care oricum, poate, nici nu vor deveni realități, deci la ce bun să dai drumul doar unor disecții eventuale. Bine, să nu confundăm aici discuțiile constructive. Nu laudele excesive fac casă bună cu persoana mea, nici aplauze sau superficialități de suprafață, dar prefer să am conversații constructive, încurajatoare, cu viziuni pozitive și repere asemănătoare. Am o prietenă cu care nu sunt de acord de foarte multe ori, dar tot mă inspiră enorm de mult și cu care chiar mă amuz de diferențele noastre.
Totuși, cele mai plăcute semne sunt cele venite de la oameni care, deși nu își doresc să îți spună prea multe, reușesc să te facă să vezi că trecerea timpului poate aduce și ceva bun. Că alegând să îți scoți firea și o parte din caracter printre slove mai mult sau mai puțin reușite, văd doar ceea ce se vede…bucuria că o poți face. De multe ori, de foarte multe ori, nu mă gândesc la cei de dincolo de ecran și asta mă ajută, deși uite, această postare am început-o aseară, după o conversație virtuală cu Fostul Suprem. Știți ce e ăla? Nu, vă zic altădată, deși nu cred că ne trebuie multă imaginație pentru asta.
Alegerile vieții nu țin numai de persoane, la fel mi se întâmplă și cu unele lucruri. Vad o multime de obiecte, dar numai unele mă vor atrage definitiv. Iubesc casele oamenilor, dar masa mea verde e de neegalat. N-aș vrea alta. Îmi cumpăr des haine, sau poate nu atat de des de o vreme, dar tot cateva articole le uzez prin purtare. La fel cu rujul roșu sau combinația alb-negru, cămașa albă, geaca de piele sau bocancii lungi, cu șireturi.
Ultima oară cand a fost mama la noi, n-a înțeles nimic din ceea ce se întâmpla în jur. Prea mulți căței, dintre care unul -Lupu’ Băiatu’, era categoric in plus, din punctul ei de vedere. Nu mai spun cate altele i s-au părut ciudate. Eu gătesc zilnic, dar în frigider zici ca bate vantul. Da, nu sunt cumpărător compulsiv-obsesiv. Am regulile mele.
..la soră mea, în vizită. Stiu suntem de tot rasul, dar despre asta vorbesc. E ras comun, deprinderi la fel.
Si uite asa, realizez, incetul cu incetul, ca nu doar noi doi suntem ca un mecanism de ceas, ca niste rotițe care se invart în sincron, ci multi altii. Si cred ca asa trebuie sa fie. Confortul fizic și psihic, și nu vorbesc de nimic material aici, e cel care mă relaxeaza si mă poate face sa simt normalitatea. Normalitatea mea, a noastra, a fiecăruia in parte. Si zau daca trebuie sa convingem pe cineva ca ceea ce traim e de bine sau nu. E ceea ce am ales. Acel ceva fără semn de întrebare, ci doar cu semnul exclamării. Ce bine că e asa si nu altfel!
Continue Reading