Liniștea cade peste pridvorul inimii mele. Mă ating cumva licuricii pe care eu nu i-am vazut decât în poze. Mihai mi-i arată, exaltat, cu bucurie inocentă, aceeași cu care ieri mi-a întins un fir de păpădie crescut pe streașina casei. Ce loc înalt și prețios pentru o plantă atât de plăpândă. Mi-a zis că-mi seamănă și jur că m-am îndrăgostit puțin de el. Din nou. Nu văd lucirea de care îmi tot vorbeste și nu mă mir, mereu sunt incapabilă să observ cum lucrurile simple îmi explodează frumusețea în față, tocmai când eram ocupată, aiurea, cu vreo nebuloasă pe care mi-a indus-o tumultul din jur. El râde, eu oftez cu ciudă încercând să caut obsesiv locurile cu bijuteriile licuricioase ce sclipesc în noapte. Întunericul mă găsește obosită, numărând secunde. Până la….
Mai nou, îmi pun câte un semn, câte un țel, o căsuță ce trebuie bifată. Mai bine zis, fac asta de un timp. De nu mă țin de cuvânt, nu-mi mai dau avertisment, ci pedeapsă pe loc. Dar vă anunț care mi-e scorul. Deocamdată e remiză. Inca traiesc sub semnul caisei. De la felia cu dulceață, de azi dimineață, mi se trage. La mama, copacii aproape s-au rupt sub rodul bogat, iar congelatorul meu e plin de punguțe cărora eu le zic deja prajitură, căci nimic nu e mai simplu decât să-ți aduci vara printr-un fruct scufundat într-o baie de ou, lapte și făină, copt încetișor, într-un timp în care îți ninge cu poveste de argint. Va jur că vă voi aminti atunci, de o clipă acrișoară de iulie.
Bărbatul meu mă invită la un pahar de oareșce. Mă servește tacticos punând licorile, tot ca un alchimist veritabil, într-un pahar de cristal, fără picior. Paharul e ciobit, crăpat și eu mă mir, căci nu mi-l aminteam astfel. Cineva mi-a spus să nu țin lucruri ciobite în casă. Presupun că mâine-l voi arunca. Și totuși, e paharul unui rendez-vous de luni seara…cu soțul meu. Deci..cum să-l arunc?
Mai bine arunc niște gânduri ciobite, ălora sigur nu le duc dorul. Ba, dimpotrivă aș spune, le înlocuiesc cu unele întregi și senine. De mult, nu mi-a mai fost atât de senin. Poate mi se trage de la caise, ori de la mama, ori de la flirtul de seară cu licurici doar de el văzuți. Eu cred că mi se trage de la rochia ce asteapta s-o cumpăr. E doar la un click distanță. Oare să….?
ps. și stiu și ce să fac cu paharul – îl transform într-un decor cu strasuri și o plantă micuță care să-mi aducă aminte mereu de o seară cu licurici… și un iulie ciobit!
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un început de drum
Mai bun.
Privirile lumii îmi sunt străine astăzi. Azi îmi e soare chiar și în picurii de ploaie, căci mă iubesc mai mult, mă respect un strop în plus și mă scutur de tot ce nu îmi aduce folos. Uneori, singuratatea pitită în inimă, în jumătatea de inimă mai bine zis, decantează și albește înțelesuri, topește neguri, alungă himere, te îmbracă în verde și te pune să îți coci fructele frumosului.
Uneori, dintr-un neînțeles capeți libertatea fluturelui zăvorât, până mai ieri, în pagini cu amintiri dureroase, incomode, ce-ți încețoșeaza și acum oglinda sufletului. Libertate necerută, dorită însă, de aș putea să recunosc asta, simplu, într-un moment banal de sinceritate pură. E suficient să îmi plimb tălpile pe iarba de acasă, să știu că totul e ca o ecuație fără necunoscute, căci ce îmi e drag e în jur, iar fiecare impuls îl trimit cu iubire, mai departe, în priviri ce nu se vor răstălmăci niciodată.
Eu cred ca ochii care nu se văd nu se uită, dar nici putere nu mai au asupra ta, așa cum nici oamenii care nu s-au privit în ochi vreodată nu au legatură veșnică, ci doar de o clipă, de o simțire, de o trecere periodică printr-un timp care ar putea părea comun. Am lovit cu degetele pietre din drumul meu. Nici iarba nu e doar iarbă, se pare. Nici lumea nu e simplă lume. Loviturile le poți simți în vârfuri de degete, dar depinde de cât ești de puternic -poate vor rămâne acolo sau te vor săgeta în punctul acela pe care îl păstrai transparent, cât să ți-l coloreze clipa.
Statornicia pietrei nu mi-e cunoscută în emoțiile mele trecătoare. Îmi asum risipirea, căci mă simt adunată de pe cărarea pădurii, din povestea lui Hansel si Gretel, așezată în buzunar de inimă bună, care nu are nevoie de confesiuni și demonstrații. Tăcerea mea lucește de acolo, iar din însingurare voită ajungi să emani lumină în locul unde știi că îți e respectată toana, de parcă e cel mai normal lucru de pe pământ.
Atâta tot, că de alunec ajung din nou în iarbă și altcuiva îi pot fi piedică și durere. Am eu talentul ăsta, oarecum. Poate mă va simți sub talpă sau mă va culege iar. Va zdrobi sau mă va iubi, tot cât o clipă, tot din lipsa privirilor comune, căci veșniciile nu sunt decât pentru cei aleși.
Oricum ar fi, prefer libertatea, prefer privirile, prefer inima, cu buzunarul ei ascuns, prefer piatra și slăbiciunea omenească decât zgura cuvintelor ce zgârâie talpa sufletului, definitiv. Din păcate, am lasat destul pietriș prin trecerile mele lumești și știu ce greu e să refaci învelișul, chiar dacă pare că pe iarba vietii calci la fel de sigur. În definitiv, cel mai simplu e să nu dai nimic din ce nu poți primi. Nici cuvinte, nici zâmbet, nici lacrimă, nici atingere, nici pietre. Poți luci într-un singur buzunar de inimă. E suficient cât să fii fericit. Privind ochi în ochi, de la inimă la inimă, murmurând cântecul clipei care nu cere nimic, ci dăruiește loc liber ca fiecare să își poată scrie notele libertății de a fi.
Un lucru poate să se întâmple, în hazard: să descoperi alte priviri și să pecetluiești ce simțeai pe când ochii lumii se ascundeau în cuvinte. Însă, am eu darul ăsta de a sări peste momente cheie, ca și când clipa-fluture nu și-a putut urni aripile, așteptând..astfel un alt zbor de destin.
Căci oricât ai fugi, tot vei recunoaște privirea din cuvintele lumii, rătăcită în privirile destinului..
-Niciodată n-am știut să mă lupt cu umbrele oamenilor,
Nici să umplu goluri, nici să ascund ce nu-mi place
Sub vorbe spuse, așa, de dragul vorbirii!
-Niciodata e un cuvânt cam puternic!, mi-ai zis, aproape șoptit
În timp ce sorbeai din cafeaua turcească facută la nisip de o doamnă cu turban albastru;
– Înlocuiește-l cu „mai târziu”! E mai înțelept și astfel te poți răzgândi oricând;
Cât despre umbrele din sufletul oamenilor, lasă-le nedescifrate.
Mulți au nevoie de ele în momente lor de însingurare,
Iar de ți se pare ca le-ai fi lumină, te înșeli…
Poți fi doar scânteie, poate!Focul și-l aprinde omul singur, daca vrea.
Dar poți face un lucru: Nu ascunde ce nu-ți place!
Așa va sti oricine, de ce nu-ți pui vorbele amanet
În discutii de ocazie.
E un obicei sănatos! Mie dă-mi doar o boabă de cafea
Să o ronțăi împreună cu risipirile mele…
-Ce zici?
