Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ce caută ei, ce înțeleg eu…

Oamenii caută multe pe bloguri. De-a lungul timpului m-am distrat, la altii, cu  frânturile de cuvinte lăsate, dar, de data asta, la mine, erau un calup întreg. Nu am vrut să le irosesc și am pus de o versificare, dar am făcut și niște recomandări. Cine știe? Poate folosesc cuiva…

Fie vremea buna rea eu tot vin cu o cafea, pasta de pavat sala, pisici cu ochi violet, ma mai iubesti, vechituri si albituri, curcubeu pe roti, umbra unei iubiri.

 Acestea sunt ultimele căutări, copiate întocmai. Deci să analizăm puțin, doar puțin, da?

1. „fie vremea bună rea eu tot vin cu o cafea” – Nu-i rău, cred că mi se trage  de la poemul meu drag despre care vă vorbeam chiar ieri, cu „vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi”. Sper să-l fi găsit și căutătorul. Dacă nu, îi ofer o cafea și o îndrumare evidentă. Și vouă, deși  știți versurile, v-am intoxicat ….prea des cu ele, mea culpa..

2. pastă de pavat sala – cred ca de la Superblog mi se trage, atât am vorbit de materiale de construcții și reparații, că cine poate ști ce căutător o fi aflat despre asta  și a vrut să afle amănunte…

3. pisici cu ochi violet– ei, cu subiectul ăsta îi trimitem pe alte bloguri, mai expresive în acest sens. Noi suntem repetenti, și la fantezie pisicească, iar în concret… ne-au plecat pisicii de acasă in locuri mai bune, sperăm. Violete locuri. Vă las, însă, niste, fotografii cu frumușeii mei. Vreau, însă, pisic, dar nu voi lua unul decât dacă nu am responsabilități față de alte persoane, că de fug iar prin păduri, nu vreau să mor de vinovăție ci doar de inimă rea. Pe aia o cunosc.

silver1
Silver, pisicul care a venit la noi gata bătran 2010-2015
79035-531511_239784142832128_1605823949_n
Zizi, pisica bolnava și dificila, aparent, aruncata de altii, gasita de noi in 2009. In aprilie 2014 am pierdut-o. Cel mai deosebit pisic și animălut. Nu e zi sa nu imi fie dor de ea
3b402-68746_156308267846383_1605694656_n
Tan-motan, primul nostru animălut de aici din casa asta din 2008. L-am avut de mititel, dar in decembrie 2014 a disparut fara urma. Inca sper ca si-a gasit stapani fara catei. Nu era multumit de acest lucru.

4. mă mai iubești? – ohoho, și eu ma întreb de multe ori, dar mi-e frică de răspunsuri. Oare cui o fi pus întrebarea? Sau căuta ceva despre…subiect, asa, la modul general? Cine știe?

5. vechituri și albituri – N-o ca sa vezi! Acum ce ne facem? Cu vechiturile se stie ca am un tango indestructibil, dar albiturile alea ce or fi vrând a fi? Poate albitură pentru ciorbă, sau ceva pânză albă. Chiar as avea nevoie de niste denim crem, daca gaseste raspunsul in alta parte să se întoarca sa mi-l spuna si mie.

6. curcubeu pe roți – Măi, curcubeu ronțăit am pe blog, curcubeu cuvântător este, fata curcubeu cunoaștem, curcubeu la Paris este bifat, din avion, curcubeu cu circ și lacrimi de crocodil am strecurat pe aici, dar cu roți, n-avem. N-avem, dar facem.., promit!

                                                                            ****

Una peste alta, interesantă săptămână. Știti cu ce se sfârșește, așa de ultima oră? Cu „umbra unei iubiri” ultima căutare. Asta mă domolește și îmi aduce aminte de un articol chiar drăguț de care  sunt legată afectiv și pe care, sper, ca cel care a căutat termenul să-l fi și găsit. Eu îi mulțumesc că mi l-a reamintit.

Nu-i asa ca perspectivele se pot schimba instantaneu? Mie mi-au dat prilejul de a încerca sa fac ceva cu ele:

Când din lumea asta mare bat în poartă călători

Și când ușa mea e-nchisa dar primesc vizitatori

Eu mă scuz că nu-s acasă, dar revin și chiar primesc

Toate semnele lăsate ce mă fac să  le zâmbesc.

Tie, om dragut și vesel, ce-ai bătut drumuri din taste,

Poate că mi-ai dat binete sau mi-ai spus măcar..namaste,

„Fie vremea buna rea eu tot vin la o cafea”, spus-ai tu dintr-o suflare,

Vezi ca-ți dau recomandare și-un poem ca alinare!

Sper sa-ti placa, e cu vise, și cu arme vechi  uitate,

Curcubeu pe roți nebune  despre vorbe colorate

Despre lumi știute, pline, fără fantezii cochete

Sau feline  adormite și priviri cam violete

Am doar vechituri de slove și vreo două albituri

Am pavat blogului sala, lăsând multe crăpături,

Dar le-astup c-un zambet hatru și cu multumire stinsă,

Am primit atat de multe intr-o lume  nepromisa,

Incat astazi stau pitita, după uși, după feresti,

Intrebandu-te pe tine, chiar asa: mă mai iubesti?

Sau ai treceri pasagere, indiscretii și uimiri

Si doar faci din urme simple, umbrele unor iubiri?

Mărgăritar publicitar

Pecetluim definitiv cu litere și cuvinte-bijuterii

-Ce faci?

-Calc!

-Pe bune?

-Pe bune, cu fierul de călcat pe care l-am primit de la tine, de ziua mea!

-Adică de Crăciun, că de ziua ta ți-am luat mașină de tocat electrică!

-Cum pe aceea nu ai luat-o de ziua lui Mihai și mie mi-ai cumpărat, de fapt, serviciul ăla de masă? Da, acela de care îți luasem și eu, „ca din întâmplare”, și am concluzionat că pare ca și când ne-am cumpărat singure cadoul. Tare neinspirate am fost.

-Auzi? Eu te-am întrebat ce faci, nu am venit să număr zestrea pe care ți-am adunat-o de aniversarile….noastre. Niciodată nu ții minte ce-ți iau de ziua ta. Apropo de împărțeli – mai știi anul ăla în care atâta ne-am îmbârligat darurile și banii disponibili pentru cadouri, încât, la final,..îmi dăduse că tu mi-ai luat „un loc de veci” de ziua mea?

-Brrr, sinistru. Mi-amintesc perfect, strecurasem și alte cheltuieli prin bugetele noastre. Bine că mintea ta agera a sesizat și măcar o mânecă din paltonul ăla al tau minunat sa fi fost dar de la mine.

-Hai, că iar le încurci; ăla e de la soț, tu mi-ai luat…


Pentru cine nu știe, eu sunt născută în 18 ianuarie, sora mea în 24. Tot ianuarie. Aniversările noastre sunt extrem de apropiate, evident. Ea face cadouri mereu, eu sunt lefteră în ianuarie, aproape de fiecare dată, așa că îi iau cadou cu mult timp înainte, deloc, sau ..mult după; dar plecând de la  discuțiile noastre, de mai sus, spuneți voi dacă nu v-ați revizui atitudinea? Și nu, nu fac un caiet pentru uituci, nici nu scriu vreun articol în care să pozez darurile primite sau dăruite, ci mai bine aș căuta ceva cu rol de nu mă uita. Ceva care să conțină puțin din mine și mult din acela căruia îi trimit dragostea și aprecierea mea. Ceva despre care să ȘTIU, peste timp, cu ce ocazie l-am primit sau oferit. Și pentru asta o bijuterie personalizată mi se pare ceva extraordinar pentru sora mea, de exemplu. Sora mea, cea de profesie nașă, care a botezat o grămadă de copii și a cununat câteva cupluri bune și care are încă  în plan să dubleze efectivele. Sora mea ..generoasă. Sora mea….

logo_white_plus

Când eram adolescente, tata ne-a adus, cu mare aventură, din Libia, inițiale de aur cu numele noastre. Eu îl mai am, ea nu, motiv pentru care îi voi așeza, într-o cutiuță, o bijuterie lovebird cu inițiala „S” pe care să o poarte cu dublu sens:

  1. – de aducere aminte a unor vremuri când aceste bijuterii erau o raritate, și când tata a ținut să își cadorisească prințesele – au trecut 25 de ani de atunci și asta mă tulbură;
  2. – și de dragul unui 24 ianuarie sau pur si simplu- de ziua surorilor fericite -, zi inventată ad-hoc, care nu va mai trece nemarcată, cu siguranță.

„Pe nisipul de la mare
Eu ți-am scris numele tău,
Și-a venit furtuna mare,
Și l-a șters, îmi pare rău.”

..așa fredona tata melodia „Șaraiman”, a  Romicăi Puceanu, în timp ce anticipa ceea ce aveam să aflu, atât de târziu, că numele noastre sau inițialele pot fi purtate și păstrate cu drag, peste timp, aducând omul și povestea..împreună, în inimă și lângă inimă. Timpul și vremurile n-ar mai șterge nimic. Tata nu mai e, dar darul lui există, ca semn, ca poveste. Asta vreau și eu, ca darul meu să poata fi..punte peste timp, colivia bucuriilor simple, semnul nostru regăsit, literă de aur pentru care nu mai trebuie să bântui prin țări străine pentru a o putea avea.

loverbird
se pot comanda și separat

N-am să mă pierd în descrieri, știu că fiecare dintre voi  puteți traduce și da semnificații personale,  în funcție de destinatar,  în orice obiect găsit aici și care  s-ar potrivi ..mănușă. Bijuterii cu rol de nu mă uita, bijuterii potrivite fiecarui om simplu sau complex, iubitor sau nu de podoabe, bijuterii simple pentru fiecare buzunar, în combinatii de argintiu și auriu, prețios oricum, chiar dacă e vorba de argint sau aur, fie el aur alb. Vă puteți scrie poveștile pe medalioane, puteți să vă purtați semnificațiile, de voi știute, sau puteți dărui celorlalți..o parte din ei pe care doar voi o cunoașteți. Deja foșnesc de plăcere doar la gândul  de a purta dragostea…. prin bijuterii, dar nu înainte de a-i strecura surorii mele semnul lovebird de unde va  putea cadorisi finii cu lănțicuri cu inimioare și inițialele celor doi, sau brațări personalizate,  pentru copilașii  pe care îi va ține în brațe în zile importante.

bannere-lovebird
Ați putea așeza un trifoi cu patru foi la încheietura oricărui drag, iar celor care sunt plecați departe de țară le-ați putea dărui un simbol firav care să le aminteasca că pot purta cu ei tot cuprinsul și necuprinsul…..în formă de harta Romaniei. Poate sunt desuetă, dar mie îmi place ideea.

Mereu am adorat lănțicurile cu nume. Mi se parea fascinantă Carrie Bradshaw din „Totul despre sex” când apărea creață, ciufulită și cu numele ei așezat în bijuterie. Îmi amintesc că pierduse și regăsise medalionul, în escapada ei la Paris, și cum eu ador Parisul, ador  și secvența cu lansarea cărții sale, din librărie, în timp ce ochi curioși se pironeau pe gâtul ei unde strălucea împletitura aceea de litere pe care scria Carrie.

Creață și ciufulită sunt, carte tocmai ce am publicat  și eu, e doar un exercițiu de imaginație să mă văd într-o librărie citind din „Nume de cod – Povestitoarea”. Doar pandativul VEDETĂ lipsește. Să mi-l cumpăr singură? Aș putea, dar parcă m-aș lăsa cadorisită cât să poarte cu el, ca o  bătaie de gong,  semnificația și siguranța că, în sfarșit, am ceva pe care știu sigur că nu-l mai atribui altei persoane și altei date. Știu că trebuie să vorbesc doar de ACEA bijuterie și nu alta – de asta am și ales inițiala pentru sora mea – dar cum noi două suntem în simbioză, cred că îmi înțelegeți freamătul. Suntem literă și cuvânt. Împreună.

 Îmi aștept acel „Adriana”, înșirat pe fir metalic, exact ca în poveștile mele „înșiră-te…mărgăritare”. Sigur nu voi uita vreodată! Dăruiți și primiți. Noi, surorile, am primit o lună ianuarie ca aniversare comună, un împreună și posibilitatea să pecetluim frumos legătura noastra cu o literă și un cuvânt. Mulțumim, lovebird.ro!

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Macazul

Soba aceea tip Vesta, cu faianță albă pe margine, cu ușița de bronz întredeschisă, suficient cât sa vezi lucrătura migăloasă de meșter priceput care trebuia să lase ceva din el, ca într-un macrameu oțelit, ocupa jumatate din bucătăria  care ținea loc și de cameră de zi, și de iatac odihnitor, și de salon unde cafeaua își lăsa forfota și savoarea ȘI pe margine de plită, umplând totul cu mireasmă arsă de zaț învolburat. Mereu dădea cafeaua-n foc, și mereu chicoteau, amândoi, de parcă se așteptau la asta. Cumpăra boabe prăjite, de la vecinul cu rude în Constanța, și venea cu ele în sân, scoțându-le de acolo cu un surâs de Giocondă fericită. Aveau să le ajungă o vreme. El descânta mașina aceea veche, de lemn machiat de vreme, care mirosea a dragoste și bucurie, și, periodic, măcina boabele plăcerii lor vinovate, cu mișcări calculate,  să le ajungă o vreme. Se bucurau, apoi, timp îndelungat, de parfumul acela natural, din cameră, care parcă aducea povești de departe.

Pe scaun, zăceau zeci de rebusuri, reviste, ziare, bucăți de hârtie îngălbenită care dădeau aerul acela de maculatură, dar care aveau un secret macroscopic, de altfel, -nici nu creștea, nici nu se micșora vraful acela impresionant, semn că unele mai dispareau în focul sobei pe care o îngrijeau și o curățau ca pe o podoabă de preț.  Însă, fără răsfoitul insistent printre ele, ca într-o căutare de google, de acum, știută și sigură, nu se putea începe ziua.

Târziu, aveam să văd  o sobă la fel, într-un apartament cochet din Paris, iar proprietarii o considerau obiect vintage, de neprețuit. Nu cred ca cei doi aveau habar de asta. Era însă atat de folositoare incat nu își puteau imagina să o înlocuiască cu vreunul din nefericitele obiecte stas, fără personalitate, care se găseau în mai toate apartamentele. Două căni de porțelan brut, care aveau desenate o floare de mac, așteptau cuminți umplere cu bucurie aromată. Pâinea se rumenea pe margine, lângă ibricul arămiu, iar din cuptor se auzeau niște bolboroseli timide. Nu era cine știe ce; prânzul lor avea ceva din simplitatatea aia de… faianță albă – niște  macaroane cu brânză  și o ciorbă de lobodă și măcriș, cu omletă din vreo cinci ouă babane -singurul lux acceptat în viața lor de orășeni cu doruri înnodate în curtea din spate. Acolo aveau câteva găini, un porc mic, câteva nutrii și câțiva iepuri. Muntele le dădea binețe și le aducea aminte de ce se mutaseră din satul cu nume de trecere seacă. Era la doi pași de ei și erau fericiți că sunt la adăpost de priviri indiscrete.

Cu două felii de pâine prăjită cu unt și gem de măceșe– heciumpeci-, cum se spunea aici, în zona asta, și pe care-l păstrau pentru clătitele de duminică, aveau să înnobileze dimineața care se anunța perfectă. Priveau pe fereastră la clădirea care avusese rol de gară, într-un trecut tare îndepărtat. Cărămida roșie se fălea cu iedera sălbatică prinsă parcă de un grădinar cu talente de magician. O tufă de caprifoi se sprijinea de un stâlp de lemn. În apropiere, două șine vechi, aminteau că zona aceea nu părea atât de nouă…cum ai fi crezut. Macazul vechi încă rămăsese semn într-un loc unde bifurcațiile nu existau. Paradox sau nu, o bancă și un felinar…lăsau semn de aducere aminte a unor treceri. Alte treceri.

Încă se tachinau de la mirosul de zaț ars, când soneria se auzi și în poartă doi bărbați, cu trenciuri gri și pălării la fel, le aduseseră o notificare. Nu își imaginau că acei domni, deveneau mesagerii-măcelari, distrugători de basme făurite cu greu. O lovitură ca de măciucă însemna fiecare literă și lacrimi de disperare curgeau în neștire.

-Vă aducem la cunoștință, că……până la sfârșitul anului trebuie să….

Toată zona trebuia rasă și în locul gării vechi sau a caselor mai nou apărute. „tovarășul” voia să construiască un nou complex de…, iar ei mutați cu forța în apartamente repartizate de stat. Flacăra din soba Vesta se stinsese. Flacăra neputinței lor se aprinse, iar ei răsuceau hârtia  cu aer maculat, de zeci de ori, tot sperând ca destinatarul să fie altcineva.

Treceri, alte treceri. Ale lor. Erau greu de acceptat. Ieșiră afară, în stradă, să vadă dacă și ceilalti primiseră vești cu nume de disperare. Se oprira la banca cu macaz, cum îi spuneau ei. Din curți urletele de neputință începeau a se auzi. Nu insistară să-și unească durerile. Îi puse mâna pe umăr și spuse încet:

Și totuși, aici nu e o bifurcație. Simt că noi nu vom schimba decât lacrimile pe bucurie. Singurul macaz  a fost tras demult. Nu, noi vom fi mai norocoși. Vei vedea!

Și jumătatea de an trecu, mai repede decat își imaginaseră. Își promiseseră că se vor bucura de parfum de cafea și munte, de oaza lor de frumos și nu vor imbatrani de disperarea finalului. Nu părea că mai exista ceva miraculos în toată povestea asta, dar erau singurii care nu își căutaseră soluții avantajoase sau zone de locuit potrivite felului lor de a fi.

Iarna părea   blândă, iar tufa din gara veche era încă verde. Se apropia Crăciunul. Ultimul din casa lor de poveste. Ascunși sub coama aceea de munte, il vor trai cu bucurie, apoi fie ce o fi. Pe plită ibricul arămiu canta aria lui cu note orientale. Mirosea a cozonac și a mâncare de cartofi. Ceva de zi cu zi, și doar un strop de sarbatoare viitoare. Niciunul nu își arata îngrijorarea. Se uitau doar după niscai zăpada: Sa mai pună puțină vrajă pe brazi. Atat mai vreau. Macar inca o data!, gândi ea..

Nu a nins. Deloc. Dar nici macazul nu l-au schimbat. A schimbat țara un macaz important in acel decembrie  ’89. Și căsuța, și gara veche, și tufa de caprifoi mai sunt tot acolo. Doar metalul semnelor de odinioara nu mai exista. Au fost furate și duse la fier vechi. Acum însa, după atatia ani, doar o cană mai e pe sobă, vraful de maculatura e din ce in ce mai mic, cafeaua se cumpara gata rasnita, măceșele sunt din ce in ce mai rare, cat pentru vreo două borcane cu aer de contrabanda, iar in spatele curtii, vreo patru găini …mai aduc aminte de o gospodarie cu urme de sat. Doi pisici stau tolăniți și îmi torc povesti noi și vechi. Pe una ..tocmai v-am spus-o.

Și astfel, am schimbat și eu macazul tristeților și bucuriilor de viață. Am lipsit prea mult de aici și de peste tot. Cuvintele și-au căutat loc în mine și v-am adus ceva de ieri, de azi și, sper, de mâine, când cine știe pe ce drumuri mai pornim. Până una-alta: Bine v-am regăsit, prieteni!

La Eddie, in tabel, veti gasi și duzina de cuvinte-:mac, macroscopic, macina, macaroane, macrameu, maciuca, macris, maculat, maculatura, macese, macelari, machiat, și tema fixa ,,macazul”, în  variantele altor participanți, tot pentru clubul celor 12 cuvinte.

obiectiv_gara_Herculane
gara nu are legatura neaparata cu articolul, dar iubesc imaginea asta cu iedera și sine de tren

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nu știu cum și nu știu când…

….voi reveni.

7bcb6-999404_265310190277812_1976741614_nCând sunt nefericita…nu pot scrie, nu pot vorbi, nu pot să vă citesc, nu pot socializa, nu pot să fac nimic. V-am spus deunăzi..că am dragi cu dureri mari, cu lucruri care se transformă în tristeți definitive, iar eu nu pot zâmbi, nu pot deschide laptopul, nu pot să particip la ceea ce aveti voi a spune. Voi recupera cu drag, dar tot ce imi doresc e sa ies din zona asta cu îngrijorări, care mă topește, mă usucă și îmi anulează cuvintele. Scrieți voi și pentru mine, și bucurați-vă de viață. O voi face și eu, dar acum tot ce-mi doresc e să învăț să trec cu oamenii sufletului meu ..prin nenorocirile lor.  N-am răspuns nici la comentarii – și îmi cer scuze pentru asta-, nu am venit nici în vizită, am o vacanță forțată…dar din care sper să revin. Acum…nu pot și nu știu cum…

Mărgăritare-profil

Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..