În însingurarea mea nu e loc de singurătate
În însingurarea mea nu e loc de singurătate:
Nimic nu se-adună-n realități efemere:
Nimic vesel, nimic trist,
Ci izgoniri de substanță
Lichidă, solidă, gazoasă,
Fiecare cât are și de care are.
Pe peticul meu de scenă nu e nimic.
Nimic vesel, nimic trist.
E doar izgonirea mea
Din realitate,
Dar mie îmi place.
Bântui în dreapta, în stânga,
Mă așez la margine de gând,
Îmi împreunez palmele
Și șoptesc:
Multumesc!
Nu par singură,
Sunt singură!
Mă însingurez voit.
Așa-mi pot juca toate clipele,
Pot citi stelele cuvintelor,
Pot descifra romane uitate ca recuzită
Pe masa scenei mele.
Așa, am timp mai mult pentru mine
Și pentru nimicurile mele de ață,
Înșirând amintiri la uscat.
Din când în când, ridic cortina
Și mai primesc, în culise,
Cate-un rătăcit însingurat ca mine,
Să ne bem stropii de aghiasmă
Cu binecuvantare.
Apoi, ne-ntoarcem în lume,
Printre cei singuri, cei perechi,
Către perechea mea
Care știe că-n însingurarea mea voită,
Nu e loc de singurătate!
Nuntă în Cer și lacrimi pe pământ
Nunta in Cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers.
În satul meu, azi, e doliu. Lumea merge la biserica de Sfantul Ilie cu fruntea plecata si ochii cerniti. Soaptele se ascund pe buze. Stiu ca se privesc complice, cu gandul spre familia greu incercata. Stiu ca multi dintre cei garboviti si de griji, si de ani, si de uitare, se intreaba de ce nu a tinut Dumnezeu randul și de ce a lasat sa se intample teribilul accident. Spunem mereu ca cei de la sat se satura de munca si migreaza spre oras. In satul nostru cei tineri raman si muncesc pamantul. Din greu, cu ce stiu, cu ce au. Li se strica uneltele, masinariile, pana cand iși iau tributul de sange si ne amintesc noua, celor ramasi, ca viata nu e alba-neagra. Nu totdeauna scapi dintr-o situatie periculoasa, chiar daca ai scapat de zeci de ori.
In satul meu o mireasa a ramas fara mirele său, o mamă și-a pierdut fiul cel harnic si frumos, un tată….mințile. Si noi ni le-am pierdut….puțin. Avem in schimb lacrimi si mâini frânte. Ciudă si neputință. Suntem copleșiți.
In satul meu e doliu azi, dar nu stiu de ce, de data asta simt ca acest lucru va indurera mult timp lumea. Poate ca prea a sfarsit tragic, poate ca se simte ca pamantul si-a luat tributul. Azi, campul e cel mai ocolit loc. Nenorocirea, insa, s-a produs. Nimic nu mai se poate schimba. Drum fără întoarcere. Pe unii acest lucru îi va înrăi, altora le va potoli patimile și furiile cuvintelor. El va ramane amintirie vie, durere nepotolită.
Nunta in cer și lacrimi pe pamant. Mai bine era invers. Dumnezeu sa te odihneasca, copil frumos!
Sufăr de nebunie metaforică
..suferi de nebunie metaforică!
Mi-a zis al meu soț, într-o dimineață de vară,
pe când îmi purtam cuvintele visate, cu ochii închiși,
mustind de somn și tânjind după așternuturi moi,
în timp ce coboram o scară
ce ducea spre o călimară invizibilă cu cerneală de taste
cu care se scriu, pe repede înainte, visele nopților.
Mă întreb de ce aș suferi de mi-aș imagina
Că și visurile mele s-ar pune în condei
Cât să le fac să se pecetluiască în împliniri?