Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Japoneza: parfumul secretului

  • Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea; sau să mă  joc cu imaginaţia strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia, şi un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, peste puţin timp, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante) păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă superbă de vulpe, vopsită în negru. M-am dezechilibrat iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?
  • Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!” Am înlemnit. Cum puteam confunda chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.
  • Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute; ea apărând la braţul altor două tinere şi mă umplu, pe loc, de o invidie surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.
  • I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo, şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.
  •  Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, gen chimono, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

  • Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru 2 săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. Pe urmă… a dispărut, sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.
  • Trecuse un an de atunci şi în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic, reţinută, bucurându-mă, şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.
  • O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.
  • Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  povestea care, acum, îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”. Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret. Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

 

Povestea este înscrisă în jocul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema este Parfumul unui secret aleasă de Alexandra. Și, cum spuneam,  de atunci …parfumul secretului pentru mine poartă arome de trandafir brazilian, de cedru, mosc şi ylang-ylang. Este Oriental Lemnos unisex şi poartă numele de Kisu de Tann Rokka, creeat tocmai în acel an 2004 de Azzi Pickthall. Parfumul pe care mica mea Japoneză tocmai îl primise de la un admirator.

Kisu de la Tann Rokka
Kisu de la Tann Rokka
Mărgăritare-profil

Eliberare de aparențe

Bucuriile mele au umbre de trecut.

Îmi dozez cuvintele,

Le mut din dreapta în stânga,

Le scad, le adun, le cos pe margine.

Nu găsesc decât o nepotrivire:

Momentul în care am descoperit

Că nu pot fi decât un om pe drumul meu;

Că la intersecția  cuvintelor pompoase

Am dat de gropi adânci

Și nu le-am mai putut trece.

Am lasat, însă, aparențele la schimb.

Și recunostinta pe piedestal.

Știam ca mereu voi fi legată de începuturi

Și de declarații auzite de toți,

Dar nimic nu mai era la fel.

Trei anotimpuri au fost suficiente.

A înflorit, a roșit și a pălit. Totul.

Nimeni nu era de vină.

Drumul tău era sclipitor,

Al meu cum mi-l doream;

Semnul intersecției,

Ce părea că unește, inițial,

Arăta diferențele.

În bordurile drumului meu

Păstrez amănunte,

Nu le mai pot căra cu mine, mereu,

Deși știu că mi-au fost lumină.

Nu schimb nimic,

Nici pe mine, nici pe tine.

Nici, măcar, strada pe care merg.

Adun doar kilometri

Și oboseala cuvântului pitit

În zâmbete de complezență.

Sunt recunoscatoare și atât.

Poți aprecia un om fără să-l porti în suflet.

Simt că e timpul să se vadă asta.

Și chiar nepotrivirea poate să se observe,

Căci nu e nimic rău în a fi diferit,

A nu mai iubi aceiași oameni, aceleași lucruri,

A trece dincolo de constrângeri,

A trece dincolo de aparențe istovitoare,

E  realitate firească.

Am obosit

Și tu știi asta.

Opt anotimpuri de ceață.

Prea mult gri!

De azi, cuvintele vor căuta

Eliberarea de tine.

Și, brusc, îmi dispar

Umbrele.

Uneori, o victorie amară

Eliberează începuturi.

A fost rândul meu, azi..

Despartire_2-300x200

ps…..nepotrivirilor mele, bun rămas!

Mărgăritare versificate

Măsti … pereche

Azi, ți-am vorbit, ție, despre niște nepriceperi;
Tu i-ai vorbit, ei, despre pauzele dintre cuvinte;
Eu ți-am zis tăceri,
Tu mi-ai spus despre sunete,
Eu ți-am dat subiect pentru cinci gânduri în plus;
Tu mi-ai oprit semnele de punctuație amanet;
Eu m-am plictisit și ți-am trimis toate cuvintele:
Fă tu ce știi cu ele,
Pe mine nu mă mai plac
S-au crispat când s-au vazut înșirate de-a valma!
Azi nu am putut să-ți vorbesc.
Tu turuiai întruna.
Era prea mult la tine și deloc la mine.
Nici n-ai observat.
Când?
Tu erai prea importantă;
Erai pionul decisiv;
Ascultai și-ți plăcea cum sună fiecare cuvânt.
Normal, le primisei pe toate prea ușor
Si universul tău era cel mai important.
Azi tac, dar nu mai am spectatori,
Tu vorbești altcuiva,
Eu nu-mi amintesc de ce vorbeam una cu alta.
Par cuvintele goale,
Ale mele seci, ale tale surde.
Punem de o muțenie colectivă.
Sau de un teatru absurd.
Azi te-am dezamăgit.
A câta oară, oare?
Ce mai contează!
Sunt doar o silabă nerostită,
Restul a fost doar în închipuirea ta,
Căci eu nu te-am mințit niciodată,
Ma crezi?
Da, îmi plac ambiguitățile;
Nu lasă loc supărării eterne:
Azi ești, mâine nu;
Azi ai trecut, mâine nu vei mai fi;
Mă vezi dar nu ști cine sunt.
Ce bine! M-ai uitat!
De-ar fi atât de ușor,
Aș fi invizibilă unora.
Eu încă încerc trucul,
Poate iese și a doua oară,
Iar dacă nu, poate devii  tu invizibilă.
E totuna, bag de seamă!
Azi scriu, tu citești,
Mâine poate fi invers.
Ce bine!
Și totuși, eram..pereche…
…cândva…
Mask-cercei2
*nu confundați autorul cu întâmplarea din text, e doar imaginație de duminică…cu broderie de gânduri obosite
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fănela, marea și muntele

Multă vreme am locuit într-un cartier mărginaș. E o minune de loc, lăsat pe pământ de Dumnezeu pentru a fi iubit de cei ai lui și neînțeles de alții, care preferau să bată cu piciorul centrul Brașovului, fără să străbată drumuri  lungi până acolo. Mereu, însă, am avut mijloace de transport care să ne ducă în ce colț voiam noi. Dimineața, la 6.30, când ne buluceam cu toții spre locuri de muncă, școli sau pe unde credea fiecare, era, cu adevărat, o provocare. Uneori, te înghesuiai, atât de rău, în autobuzul cu pricina, încât simțeai cum ți se tuflea chifteaua din sendviș, de nu mai catadicseai să-l iei cu tine și altădată, deși, în zilele cu penumbre în buzunar, era tare necesar. Părul meu se afla, mai mereu, împărțit și pe alte scăfârlii din jur, încât, cu greu, îl adunam la domiciliu, dându-i arest forțat într-o coadă pe care o uram. Nici acum nu-mi port părul strâns și mă întreb dacă o voi face vreodată, căci iau și eu lecții de fashion forțat, din jur, și aflu că, după 50 de ani, nu mai e potrivită „pleata”, vezi Doamne. Dar până la 50 mai avem, și prefer  să vorbim doar de ceea ce e sau a fost. Las, însă, dovada unei doamne faine care mi-a demonstrat „live” că se poate și cu părul lung, oricând.

eu33

 Călătoriile astea zilnice au fost dătătoare de povești la minut, de foiletoane, telenovele sau întâmplări cu final neprevăzut. Pentru că naveta mea nu însemna doar drumul din cartierul Noua-Livada Poștei, ci, de acolo, luam alt autobuz până spre marginea orașului, către Bartolomeu, și, apoi, cu mila lui Dumnezeu, ajungeam la 15 km de Brașov, în Codlea. Am încercat tot ce era de încercat, în materie de deplasare, dar despre asta am mai vorbit aici.

harta

Acum vreau să povestesc despre Fănela. Când mi s-a prezentat  nu am auzit decât cuvântul Nela și, cum poate fi un derivat uzual al numelui său, din Nela-n sus, Nela-n jos, nu am scos-o. Până când, într-o zi, pe când doream să ajungem la gară și poposisem, amândouă, pe o bancă, în așteptare de „35”, mușcând, fiecare, dintr-o jumătate de măr, împărțită frățeste,  o aud:

-Știi, prefer să-mi spună toți Fănela. Eu sunt copil din flori, doar că nu-s așa cum crede lumea, că sunt nevrută și neiubită, ci sunt copil făcut cu dragoste. Pe vremea când ai mei m-au conceput, se iubeau pe ascuns, doar că tata era căsătorit, la Constanța, cu o grecoaică iar eu m-am născut în ilegalitate, ca să zic așa. Pe tata îl chema Fane. Ștefan, de fapt, dar Fane îi ziceau toți, inclusiv mama. E de înțeles de ce a ales să mă numesc așa. Niciodată nu mi-a spus altfel și nu a lăsat pe nimeni să mă strige cu vreun diminutiv. Era tributul ei la tot efortul făcut de tata pentru a fi cu ea.

Fănela avea vreo 26 de ani, eu vreo 23, pe atunci. Știam cam ce e cu iubirea, dar învățasem greu, cu aventuri triste ca inima nefericirii pe care o desenam în minte, adeseori. Nu aveam deschidere romantică și nici nu suspinam după vreun Richard Gere în Frumușica. Eu adunam flori de gheață și le topeam la fiecare final de relație. Fănelei, însă, îi sclipeau ochii când vorbea de ai săi părinți.

Îmi potriveam ceasul și ieșirile din casă în așa fel încât sa o prind  la o altă destainuire pe care o făcea de parcă descânta timpul și amintirile dragilor ei.  Aflasem că taică-său era inginer, că fusese detașat la Feldioara, la uraniu, că acolo s-a cunoscut cu maică-sa, care lucra la o cârciumă, din drumul acela de pripas și că îl ghicea și când n-avea bani de o zeamă sau  când rămânea fără cămașă curată. Au devenit prieteni buni, mai întâi,  povestindu-i de grecoaica lui care avea gând de plecări definitive spre insule albe cu nume șoptit de vânturi. Dar el nu era  atras, câtuși de puțin, de idee. Crescuseră împreună și așa s-au trezit căsătoriți, din obișnuințe greu de înțeles pentru Geta, fata care nu știa nici cum arată marea, darămite insule, vânturi și povești cu portocali.

Fane locuia la un cămin de nefamiliști, aici în cartierul de unde porneam, dimineața, în căutare de soartă și povești. Geta avea o cămăruță, în chirie, la o bătrână pe care o îngrijea și care avea să-i lase casa, la un moment dat. Îi unea cartierul și…naveta. Mă distra coincidența asta stranie, căci știam ce înseamnă apropierile de oameni, în lungi legănări ale mașinilor și ale gândurilor-întâmplări.

noua

Când Fane se reîntoarse la Constanța, Geta descoperi că e gravidă. Inginerul fusese repartizat la canal. Muncă grea istovitoare, o fugă în realități greu de spus în cuvinte, într-un loc în care nefericirile oamenilor au lăsat tribut greu, construcției. Erau toți niște Ane ale unui Manole pentru care canalul Dunăre-Marea Neagră era un proiect în care nu conta sacrificiul oamenilor. Tot ce a urmat a fost un coșmar pentru Geta, care era pe cale să piardă tot: și loc de muncă, și cămăruța cu chirie, și sprijinul puținelor rude care nu întelegeau de ce plecase  de acasă dacă sfârșea ca în orice deznodământ de femeie credulă. Poveste simplă, ca a multor alte femei, dar Fănela o spunea, mereu, adăugând, de fiecare dată, câte o aromă nouă de sfințenie, de busuioc verde, peste ceva care nu avea nimic senzațional, credeam eu.

Aveam să aflu că femeia își luase fata născută de 6 luni și plecase în căutare de om al mării. Când ajunsese la Constanța, se duse glonț să vadă și ea apa aia de îi luase bărbatul cu totul, nelăsându-l muntelui. O prezentă mării pe Fănela și cu datele pe care le avea pe o bucată de hârtie îngălbenită își căută iubirea pierdută. Nu aștepta nimic, nu voia sa îi strice casa omului. Dorea să îi spună că are o fată și apoi Dumnezeu cu mila. La casa cu viță de vie boltită, care mirosea ca satul ei din Bărăgan, văzu o statuie albă, ușor nepotrivită locului. Se așeză pe banca  din fața ei și așteptă. Copila parcă era o păpușă – nu plângea, nu scâncea. Nimic. Îi scâncea ei sufletul și îi exploda inima în bătăi sacadate care nu o ajutau, deloc, să-și vină în fire.

Bun! Ajunsese până acolo. Și acum? Cum să intre și să spună: „Tu esti sotia bărbatului meu?” Și al ei bărbat, auzi exprimare! Pfui, total aiurea. Dacă ar fi fost  al ei o mai căuta; așa știa că fusese doar mantie de vreme rea unui trubadur. Totuși, cam târziu pentru astfel de gânduri. Poarta se deschise, însă, și cel care ieșea era Fane. Palid, străveziu, albit puțin. O privi pe Geta, iar in ochii lui nu era mirare, ci așteptare. Le mângâie pe amândouă, fără cuvinte și fără întrebări. Le deschise poarta și acela a fost momentul când Fănela și-a primit numele din nou. Oficial.

Au urmat multe povesti, între două autobuze; unele mărunte, altele mari, despre treceri de viață plină de surprize. Locuia  cu părinții, în casuța lăsata de bătrână, în cartierul vieții mele de om umblător prin visele altora. Marea îi era Fănelei a doua casă, dar cu treceri ca orice turist, nu cu inima unei cunoașteri. Muntele îi adunase iubirile pe piscuri înalte  unde trăia minunea dumnezeiască a unei familii pe care o primise greu, doar prin curajul unei femei de a-și prezenta fata dragostei sale pribege.

Uneori, când poposesc pe băncuța din Livada Poștei, mă uit, instinctiv, după oamenii mei de poveste. Mi-au lăsat semne și întâmplări  cu iz de altădată.

livada-postei

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Astrid, cucii și dor de ducă

Astrid se potcovise cu numele asta pe când taică-său, cu o cătare de om venit de prin birtul satului, încă își plângea amarul că nici de astă dată nu va avea fotbalist în bătătură și iar va trebui să aibă buget în plus pentru volane și inutilități feminine; nicio minge nu se va rostogoli în ograda lui și asta îl durea mai tare decât orice, pe lumea asta. Se hotărâse, așadar, să boteze copchila cu numele coniacului pe care-l băuse, întruna, de aseară. Doar că nu-i mai știa numele și zise clar: Astrid s-o cheme. Astrid a lu’ Măturică. Și dă încoace să plătesc și taxa aia la impozit să nu zic c-am venit degeaba!, îi zise el, cu năduf, funcționarei de la primăria din deal, în timp ce scoase un teanc mototolit de bănuți, dintr-o ciupeală de a lui cu Fane Mere-Roșii, de când îi tăiase porcul să aibă de Paște, că altfel nici ăștia nu reușeau a trece vremurile, cu copchii cât de o echipă sportivă.
Biata maică-sa, niciodată, nu a strigat-o pe nume clar. Îi spunea Florența. Așa îi notase, pe hârtie, căpcăunului de soț,  s-o înscrie în acte. Florența era pentru Astrid o redecorare stupidă a unui nume și a unor încercări de părinți nefericiți prinși într-o casnicie din care nu-și amintea niciun eveniment mai acătării. Doar urlete, scandaluri, plâns în batic și fuga de acasă a Mălinei, sora cea mare. Poate doar ăla sa fi rămas ca o ardere de care nu putea scăpa niciodată. Se vedea, de la o poștă, că sora sa, satulă să tot vada cate un meci de box, în fiecare seara, la ei în casă, se lăsă furată de băiatul plutonierului din sat, într-un prag de primăvară tâmpă, ajungând  pe post de noră într-o altă ogradă cu nefericiri asemănătoare. Fără acte, că deh, fuga de acasă echivala cu pecetluire clară de cununie, fără mire și mireasă, ci cu pocinogul făcut pe post de bârfa satului pentru vreme îndelungată.
Cand o văzu pe sor’ sa, la o lună de la întamplarea de nuntă fără nuntă, ca un ambalaj de ciocolată, gol, mototolit și turtit ca semn într-o carte, cu rol de nu mă uita, știu că măritișul nu e nicio scofală și îi incolți gând de ducă. Doar că satul lor nu cunoștea nici cuvântul șosea, cum trebuie. Era trântit între două culmi, așa la ocheala lui Dumnezeu, într-un moment în care parcă spuse: Aici e colț de rai, aici va veni, cândva, Astrid! Lumea o credea pe Astrid mută. De fapt așa și o strigau- muta satului– deși fata vorbea. Însă putin, tare puțin, cât puteai face inventar de cuvinte cu tot ce catadicsise ea să spună până la cei 17 ani. Ei nu-i pasa. Îl luă pe Gioc, câinele cu pete negre care îi era umbră de când intrase la gimnaziu, și fugi la biblioteca satului. Tăcu cât să se auda trei mierle și cercetă drumul spre capitală. Știa ea că trebuie să gaseasca repere și să fugă de aici, odată pentru totdeauna.

18.Simonul

Ușa se deschise. O femeie într-un costum roșu intră hotărât. O salută scurt și își aprinse o tigară subțire. Rămăsese pironită cu ochii la ea uitand și de capitală, și de faptul că nu vazuse nici măcar un tren, vreodată. Doar masinile satului care erau destul de muncite datorită drumurilor pietruite, cu piatră din cariera din dosul Glăjăriei.  Astrid nu-i spusese nimic femeii, răspunse la salut cu un semn al capului echivalent cu un bun venit. Femeia se ridică, privi atlasul și ghici pe dată gândul fetei cu nume straniu.
Nu-ți place aici?, o întrebă ea, scurt, parcă știind că doar așa ar ajunge la inima fetei.
Ba da.
Nici nu știi ce noroc ai că  poți face liceul, acolo, în Valea cu flori. Când eram ca tine mergeam cu căruta lui nea Vasile Oierul, zi de zi, o gramadă de vreme, sa învăț carte. Eram 7 copii. Am fi fost mai multi, dar unii pribegiseră, alții renunțau repede doar la gând de corvoada drumului. Acum vin din Bucuresti, voi fi învățătoare aici.
Ușa se deschise, din nou, și un ibric de lapte cald plus trei felii de cozonac erau aduse de Nuța, îngrijitoarea. Femeia în roșu se uită, scurt, vazu două căni și împărți lichidul acela cu miros de acasă. Se duse la Astrid și îi puse în față ofranda de pace. Nu o întreba nimic, nici măcar cum o cheamă. Își regretă gândul cu țigara, dar știa că așa îi putea capta atenția, dincolo de faptul că încerca să intre în atmosfera aceea a satului de care îi fusese așa dor, dar nu-și putea lăsa deoparte deprinderi de orășancă.
tii, dacă vrei să pleci la oraș trebuie doar să ma-ntrebi. Tocmim o mașină, te duci acolo și cauți ceva cu chirie, apoi platești chiria cu salariul de la locul de muncă pe care-l vei lua și viața ta se va aseza cum dorești!, se trezi vorbindu-i de parcă la București stătea unul de zicea „care ești măi nou in oraș încolonează-te aici pentru servici și trece-te în catastif pentru cameră cu chirie”.
-Poate nu-ți va fi dor de nimeni, o vreme. Poate îți vei face prieteni, poate vei cunoaște un băiat bun, faci copii, înveți rostul orasului. Poate. Mi-amintesc perfect pașii și chiar unii în plus. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să aștepți doar puțin!
Astrid gustă cozonacul cu miros de vanilie și își ascunse, rușinată, fața, în cana cu lapte. O enerva băgacioasa asta de femeie cu aer atotștiitor, venită să-i sădeasca îndoiala. Știa și ea că ar trebui să termine școala, mai întâi, dar nu mai avea răbdare, măcar se documenta.
Zarzării se înfoiau, liliacul exploda, mugurii țâșniseră toți din toate părțile, iar în ea înmugurise dor de ducă. Se ridică, mulțumi șoptit în trei cuvinte contabilizate și fugi pe uliță, roșie toată, arzând de neputință. Gioc o linse pe mână și o făcu să uite de toată nebunia ei.
-Cum o cheamă pe fata care a iesit acum de aici?, întrebă femeia în roșu;
E Astrid, Doamnă, muta satului!
Doamna clipi de parcă făcea grafica unei imagini deja știute, coborate din amintiri cețoase.
Astrid va fi învățătoare aici, dar ea nu știe încă. „Poate e semnul cerut când am intrat din nou în satul cu flori la poale și gând de cuci umblători, pribegi în neștiință..!
Fără să ceară direct, Astrid primi dar și protecție, om medicament, soartă care va răsuna, peste vreme, într-un nume cu rezonanță de care nu va uita nimeni din sat, vreodată. Astrid, doamna director a unei școli dintr-un sat în care ocheala lui Dumnezeu făcea minuni controlabile.
Cucii…
Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă.

cucul-cuculus-canorus

Mulțumesc, Radu, azi mi-ai adus in minte dorul de ducă în felurite feluri. Multumesc pentru inspirație. Cita, iți dedic aceasta poveste cu tot dragul și toata multumirea mea pentru prietenia ta deosebita. Iar cuvintele vedetă sunt: meci, ciupeala, impozit, buget, primavara,ambalaj, venit, eveniment, , minge, gioc, ocheala,redecorare. Le găsiți reașezate, in texte ale altor bloggeri care incă au drag de provocări și adunate, toate, în tabelul lui Eddie.