Pulbere de drum lăturalnic

Litere albe, litere negre, litere ameţite
Pe pagina cinci al capitolului şapte.
Frimituri de carte deschisă degeaba,
Din zbor frânt al unui gând mărunt;
Litere goale, litere durute, litere zăvorâte
Cu forţa într- un volum uitat de tine
Şi pierdut pentru totdeauna
Într-o maşină ce gonea pe drum lăturalnic.
Acasă, ţineam altul cu litere pline, litere gri,
Ce-mi vorbeau despre tine şoptit, aromat,
Cu silabe sonore, melodioase, dar vii,
De-o poveste de o viată, de-o poveste de o zi,
Dar cu pulbere de drum lăturalnic.

Continue Reading

Tatuaj sau cicatrice?

Citesc eu, aşa cuminţică, într-o revista de aia deşteaptă pentru femei mai puţin deştepte, adică io, subsemnata, care va să zică, următorul text: ” Strângeţi muşchii bărbiei cât de mult puteţi timp de 10 minute, în timp ce împingeţi buza de jos ca şi cum aţi sta bosumflate”….ne spune, aşa, serios, Măria Sa…Florentina Opriş. 
Nene, dacă săream peste text ..ce bine era! Da, eu nu! Ca sa fiu frumoasă, că aşa îmi zicea doamna, că-i pentru frumuseţea gâtului şi a feţei în partea mandibulară. Aşa,… trec eu şi la practică; şi numa’ ce încep  frate, să mă strâmb, să-mi ţugui buzele, să le împing nu ştiu cum, să mă chinui să strâng bunătate şi frumuseţe de bărbie, să-mi scot ochii din orbite de mirare, şi să încerc să stau aşa, cele 10 minute ce le primisem ca sugestie.
Pisica birmaneza, care sta lipca lipita de mine, ma privi cu nedumerire si se ascunse bine de tot, dupa canapea. De frica, cred. ”Ii trece”, gandesc, dar tocmai in momentul ala apare barbat’meu pe langa mine, se uita atent si-mi zice, incet, in graiul lui moldovenesc:
– Da, ci patisi, mama? Exersezi pentru strambaciunea anului? Esti Angelina Jolie combinata cu Marinela Nitu? Lasa buzele alea in paci, ca ma sperii !
-Pai, e pentru frumusete, zice la revista!
-Ce revista, fimeie, lasa revistele?! Si la ce-ti trebuie, ca tu esti tare frumusaca, asa, fara sa-ti umfli buzele celea, fie el si exercitiu?! Tampit exercitiu!, bodogane el in barba…
– Tie, ce-ti pasa, bazai eu alintat, tu abia ai trecut de 40 si zici ca esti flacau? Da, eu? Daca ma babesc?
-Ei, te babesti, te babesti…vei fi babuta mea frumoasa, dar cred ca vorbesti de altcineva, ca nu-i cazul tau,  alintato!”
Mai ma stramb eu de doua ori, ma zgaiesc zdravan in oglinda, da…nu vad nici de rau, nici de bine, si incep sa-mi dau cu ulei de argan pe picioare. Ajung in dreptul cicatricilor de la operatiile de la glezna, privesc cu o oarecare parere de rau spre ele, si iar imi zic in gand:”Si ce glezna fina aveam,acum zici ca-s venita din razboi! Saraca, de mine! Da’, las’ ca bag eu doua tatuaje, sa ma vezi atunci ce rebela si rock voi arata eu curand!”
”-Curand, cand se vor vindeca, vrei sa spui, si asta dupa ce n-or sa se mai vada deloc, dupa un timp, ca nu le mai dai jos de acolo, never. Cu ele te ingropi. Stii, nu?”

Iar ma enervez pe Mihai. Ce stie el?  Nu vede niciodata nimic, nici daca nu-mi sta parul frumos, nici daca sunt mai palida, el o baga pe aia cu frumusica, si gata, a scapat de mine. Sa fereasca sfantul, sa vin tunsa acasa, in schimb, ca mi-a promis o bataie zdravana, si mie, si aleia de ma asculta si ma tunde. Io, zic ca nu poate, ca e prietena lui, scorpioana ca el, si astia se inteleg cumva. Mi-ar ramane mie,insa, si portia ei, daca ma gandesc bine. De bataie, normal. Ce credeati? Asa ca, nu ma risc…nicicand , de acum, incolo. Doar cu aprobare.

Hai, ca m-am alintat destul, si, pentru ca n-am vrut decat sa-mi fac semnalata prezenta, inchei prostioara mea de luni…la pranz si va intreb: nu-i asa ca un tatuaj mititel acolo, macar pe partea interioara a gleznei, ar merge mai bine decat o cicatrice? Voi ce parere aveti? Astept, sa stiti! Nu va sfiiti!

 



Continue Reading

NOAPTE BUNĂ, COPII !

Niciun gînd nu se aşază singur.  Se înghesuie într-altul, îi dă brînci unul mai răzleţ ca, într-un final, să se lăţească pe toţi neuronii mei, nelăsînd să intre unul mai acătării. Şi uite aşa rămîn cu întrebarea-gînd: ”Cînd, mămăliga mă-sii, m-am făcut eu mare şi cînd am încetat să mai fiu copil?
Ei bine, sunt convinsă că mă veţi bombarda cu „şablonul”- ”copil vei rămîne atîta timp cît vei avea sufletul tînăr” sau altele de acest gen la care nu ader, dar nici nu le combat. În definitiv, aşa e. Soiul e rău, adică eu. Sor’ mea ar veni cu o replică rapidă, pe care o primesc oricum de cîte ori fac bilanţul lucrurilor mai neobişnuite din copilăria noastră: ”Auzi, fato? Da’, neliniştită mai erai! Eu n-aveam timp să observ şi să înmagazinez nimic; eu mă jucam. Tu, în schimb, te-ai născut „gata mare!
Rîd de fiecare dată, dar nu-i rîsul meu şi-o bodogăn pe mama în gînd că nu şi-a făcut doar un copil; da’ nu pe mine, pe asta mica a mea, că ea e perfecta. Păi, ce vină aveam eu că nu ştiam să merg pe bicicletă, de exemplu? Nu ştiu nici acum şi, sincer, voi mai enumera nişte lucruri pe care, copil fiind, nu le-am învăţat, iar acum, mare, mă sperie faptul că-s prea bătrînă  să învăţ. Şi uite aşa, încep să enumăr: patinez prost, nu ştiu să înot, nu schiez, cu sania cad, de fiecare dată, pe o parte; joc volei cu degetele răsfirate spre spate, spre amuzamentul tuturor, nu-mi place la pescuit, n-am jucat bine niciodată elastic şi, cred, că aş mai găsi cîteva.
Singurul joc la care eram campioană era badmintonul, iar mai nou, bowlingul îl ador pentru că mai mereu câștig. Să nu vă mire că am băgat aia cu pescuitul, dar mi-amintesc eu de Sanda, sor’mea, cum fugea  la pescuit de cărăşei, aşa ca ”io” de ce să nu fi învăţat? Păi, dacă aia nu, aia nu şi aia nu, ce, Doamne iartă-mă, am făcut eu în copilăria mea?
Ehehe, dar cine visa cu ochii larg deschişi? Cine se plimba cu avioane imaginare în lumi neştiute şi în ţări inventate cu nume de poveste? Cine iubea bobocii de raţă, merele acre,  prunele grase, zdruncinăturile căruţei pînă la stînă, în zori de zi; cine iubea poveştile pe care nu i le citea nimeni?
M-au iubit părinţii mei, e plin blogul meu de povestioare despre sentimente şi întîmplări cu ei, dar nu mi-au citit poveşti. N-am fost la grădiniţă decît de 10 ori în toţi acei ani, educatoarea mea fiind mamaia, iar ograda fiindu-mi loc de desfăşurare. Tot ce am aflat, am aflat tîrziu, accidental, în vreun joc de cuburi sau într-o cărticica cu poze de prin vecini.  V-am mai spus și asta, cred.
Într-o zi, pe cînd mă aflam la naşa mea de botez, de nicăieri au început să se audă voci cu timbru cald, de taină şi mister. Din casetofonul lor, o poveste trecea cu totul prin mine şi, nu ştiu de ce, dar am început să lăcrimez de emoţie. Era o poveste de Ion Creangă, posibil să fi fost  cea cu drobul de sare, şi taaaare m-am mai bucurat. De atunci aşteptam seară, de seară: ”Noapte bună, copii!” (cei născuţi mai devreme ştiu despre ce era vorba; pentru ceilalţi, însă, menţionez că era o scurtă emisiune pentru copii, la radio).  Doamne, cît de dor îmi e de serile acelea cu clătite, ceai de tei şi poveşti trecătoare!!!!
Eu nu am copii, nu m-am trezit noaptea să-i învelesc, să-i verific şi să-i păzesc. N-am făcut teme, nu m-am jucat în nisip, n-am dat pe nimeni în leagăn, nu l-am ferit de rău, n-am învăţat de bine. Nimic. Nu ştiu cum ar fi fost toate astea şi nici nu vreau sa trăiesc cu regrete sau „lasă că vezi tu, mai tîrziu”.  Posibil. Sau poate..nu.
Ştiu doar ca vremurile astea mi-au luat puterea de a mai zbura cu avioane imaginare, că visele mele au rădăcini şi nu aripi, că-mi consum ”inocenţa”, rămasă cît un grăunte, de acolo, din copilărie, într-o iubire actuală, ştiută, calmă şi aşezată, care-mi cuprinde toată fiinţa mea şi mă face fericită. Şi-o mai prind în poveşti despre un atunci; poveşti ce le scriu de dragul cuvintelor şi al lucrurilor ce se pierd în hore de uitare, altfel.
Poate basmul meu se va  întinde  într-un ”a fost odată şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”.  Sau poate prinde şi episoade mai puţin plăcute, fără strop de inocenţă, romantism sau poveste. Posibil.  Pînă la urmă în poveştile acestea, la început, e doar  un Făt-Frumos şi o Prinţesă, fără copii, căţei, pisici şi alte personaje. Dar totdeauna, absolut totdeauna, au un palat, fără rate la banca, ipotecă şi împrumuturi; iar bidiviul ce mînca jăratec l-am preschimbat pe cai putere. Bine, toate veneau pe parcurs, cred…altfel am trăi continuu într-un început de poveste. Cred că n-ar fi rău, deşi sunt convinsă că s-ar pierde multe trăiri şi nuanţe.
Na, ca mi s-au amestecat gîndurile! Păi, ce vă spuneam eu la în primele rînduri că vine un gînd mai barosan şi mai umflat în muşchi, îşi face loc cum poate şi mă ameţeşte? Pînă nu o iau razna de tot:  să vă trăiască copilaşii, şi ăia mari, şi ăia mici. Şi să trăim şi noi, copiii părinţilor noştri, pînă nu rămînem cu scaunele goale la masă şi devenim orfani. Eu sunt pe jumătate. Dar asta e altă poveste şi v-am mai spus-o. Pînă una, alta: NOAPTE BUNĂ, COPII!
Continue Reading

Andrei și Ana

Sa ma vad acum, cum reusesc sa va duc cu vreo trei ani in urma, in viata Anei, cea din povestea precedenta, cu dulceata de trandafiri. Inexplicabil, mi-am amintit, prima data, de momentul ei de cumpana, de abis, de nestiut. N-am vrut sa va fi facut partasi in experientele ei ciudate de viata, ca apoi sa aplaudam sau nu rezolvarea problemelor sale. Asa ca v-am adus povestea ingerului din viata ei, inger cu manusi de macrame, si abia acum incerc sa-mi amintesc povestea ei tulburatoare.
Mai intai de toate, nu pot sa nu ma intreb oare cati dintre noi am facut fata ispitelor; cati am putut sa-l infruntam pe ”ar trebui sa”, sau cati am reusit, dar fara ipocrizie, sa nu ne abatem de la drumul drept si curat al vietii?! Eu, una, recunosc ca m-am impotmolit de multe ori, ca am povesti in minte, care nu stiu daca se pot asterne pe hartie, si ca in multe cazuri am facut exact lucrurile care nu TREBUIAU facute. Daca regret sau nu, ramane fara raspuns, pentru ca viata mi-a aratat multe moduri de vindecare, iertare, uitare si rezolvare, uneori toate la un loc, incat stiu sigur ca cineva, cumva, mi-a raspuns la intrebare. Acum va las pe voi s-o ganditi.
Andrei era prietenul meu. Acel prieten pe care-l poate avea o fata tanara, dupa ce se exclude varianta erotico-sexuala, si asta nu dintr-un neinteres reciproc, ci dintr-un contratimp. Amandoi eram in relatii care ne secatuiau de energie, dar care ne apropiau in comunicare. Eram un fel de confidenti reciproc avantajosi, in sensul in care, ne rezolvam dilemele si intrebarile, in lungi conversatii cu subiecte comune, fara a mai fi nevoie de psiholog. Nici macar nu era la moda. Dar ajuta teribil. Asa, aflasem ca e indragostit nebuneste de o sasoaica frumoasa, miniona si cu dor de duca, care-l ”traducea” doar virtual cu un neamt get beget, care a si luat-o de nevasta, pana la urma. El era concretul din viata ei, pana intr-o zi cand Erika, si-a luat zborul de tot in Germania, cu ” virtualul ”, normal. Ca asa e viata, deh..
Doamne, cata tanguire am mai auzit eu de la Andrei, in lunga noastra ”naveta” de dimineata. Mergeam in fiece zi cu trenul vreo 35 de km pana la locurile noastre de munca de atunci. Cumva, a trecut, nu i-a si trecut lui de tot, dar, na, tanar era, frumos era, nepotolit la fel, simplu. Reintors in bransa. Nu are rost sa spun ceva despre multiplele lui pendulari, ba, pot spune, insa, ca schimbandu-mi traseul de calatorie, s-a cam racit amicitia noastra.

Era intr-o iarna, februarie, parca, cand ma lovesc de el pe scarile unui loc public, si, din senin, imi spune:
-Voi fi tata prin august, si ma insor pe 29 februarie!
-29? Da’ de ce 29? Sunteti nebuni? Si cand s-au intamplat toate astea ? De ce aflu acum?

-Pai, simplu. Daca ti-o prezentam, imi spuneai mai devreme ca-s nebun! Iar 29 e aleasa, asa , sa nu ”sarbatoresc” decat din 4 in 4 ani, ca oricum n-am ce! Iti spun eu de acum: e uratica, sleampata, sa nu ma iei ca are cumva simtul umorului sau ceva sa compenseze, ca n-are, dar a avut grija de mine, m-am obisnuit cu ea, si acum, gata, ma insor: copil, familie, imi fac o ferma si …salut. Era vremea, am trecut de 25 de ani. Si sa nu zici nimic! Nu te invit la nunta ca se interpreteaza.
N-am avut vreme nici sa ma enervez pentru ultima replica, am dat din cap si i-am urat: putere, dar recunosc, vinovata, acum, ca-mi si inchipuiam cum fuge in noaptea nuntii cu vreo nuntasa mai aratoasa.
N-am gresit prea mult, dar l-am supraevaluat. Fuga s-a produs mult, mult, mai tarziu. O sa spuneti :” Ok, dar unde e Ana, in vorbele de pana acum? Ei, bine! Era! Dar, inca, nedescoperita total. Si avea sa se intample o data cu venirea lui Andrei in casa lui de familist. Dar asta v-o spun maine, va mai fac putin, doar putin, curiosi.
Andrei s-a adaptat repede la viaţa de familist. Ba, l-au adoptat toţi ai casei, cand au vazut ca faza cu ferma nu era doar o vorba in vant. Crestea iepuri, doi porci, ceva gaini; avea cateva oi la un prieten cu o mini stana, si in plus, facuse si un mic helesteu cu pastravi, parca, dar sa nu ma puneti la zid, ca nu stiu sigur, daca erau pastravi sau alti pesti oarecare, ca nu ma pricep. Un iaz mititel, na. Toata casa inflorise si chiar nu mai conta ca in afara de ei trei (Andrei, femeia lui si copilul) mai locuiau si parintii nevestei. Erau multumiti ca in sfarsit era cineva interesat de mosie, si asa prea mare pentru ei. Acestia din urma, in afara de fata ce-i pricopsise repede cu un ginere si un nepot, mai aveau la Bucuresti un baiat care era casatorit si avea o fata, dar asta parea alta poveste.
Pana intr-o zi, cand Sandu, baiatul de la Bucuresti, s-a intors pe neasteptate cu tot cu catel si purcel in casa parinteasca. Primise transfer la o unitate militara din zona si n-a mai stat pe ganduri niciun minut. In capitala si asa traiau in chirie, iar viata de acolo era peste puterile lui de adaptare. Nici macar aglomeratia de la mosie nu-l deranja. Avusese intotdeauna partea lui de casa cu intrare si curte separata. Nimic nu parea sa se interpuna in planurile lui de viitor. Casa avea un administrator bun in  persoana lui Andrei, el isi putea vedea de noul servici, iar nevasta isi putea creste fata in aer curat si  produse ecologice, sanatoase. Toata lumea era fericita, aparent.

Pe Andrei l-am intalnit din ce in ce mai rar. Totdeauna pe graba, imbracat ciudat, in haine de lucru si mirosind a animale. Daca-l intrebai de fericire iti vorbea despre nu stiu ce proiect cu bibilici si capre, niciodata despre nevasta si copil. Daca deschideai subiectul te privea taios, incat stiai sigur ca acolo incepea si se termina discutia. Intr-o zi, pe cand eram la cafea, in centru, am vazut trecand pe strada o fata cu un chip ravasitor de frumos. Impingea cu grija un carucior si ne privea cu jind leneveala de la terasa:

-O cunosti?,o intreb eu pe cea de alaturi. Cine e?
-Nu, nu personal. E o bucuresteanca, venita cu Sandu, aaaa…cumnatul prietenului tau Andrei.
-Care, Andrei? …continui aiurea
-Ei, care Andrei?! Ce suntem in Caragiale? Andrei al tau, ala de veneai cu el, cu trenul dimineata. Ala cu helesteul.
-Auoleu! Andrei! Am inteles acum! Ciudat, nu stiam ca are si cumnata, si nepoata. De Sandu stiam. Se leaga acum”

Sandu era ocupat tare. Pleca cate o luna in munti, sau in tot felul de  misiuni. Copiii cresteau impreuna, erau cam de aceeasi varsta, si asta a facut-o pe nevasta lui Andrei sa accepte o slujba de receptionera in vecinatate. Mai aducea si ea un ban, si in plus ii si placea foarte tare. Era o cabana cocheta a nasilor lor de cununie. Andrei era ocupat cu stana si afacerea cu piei de care se apucase intre timp, si doar Ana ce era om de baza in casa. Toata lumea parea fericita si adaptata vietii de acolo. Singura care nu avea incredere in latura asta total domestica a lui Andrei, eram eu. Dar nu puneam intrebari niciodata. Invatasem lectia. Gata.
Intr-una din zile, acele zile, care incep frumos si se termina ciudat, Andrei trebuia sa mearga la stana, ca-l anuntasera ciobanii sa vina sa-si ia partea. Doar ca masina o luase nevasta-sa cand plecase la cabana, la munca, si pentru ca nu vroia sa amane nimic se gandi sa ia masina lui Sandu, ca tot era in misiune. Intra grabit in partea de casa a cumnatilor, asa cu figura aia noua de taran preocupat, agitat si ingrijorat de lipsa lui de timp;cel de care se plangea mai tot timpul, si are parte, fara sa vrea , de cel mai frumos spectacol din ultimele lui luni, de cand se insurase: Ana iesea senina de la dus, infasurata intr-un prosop minuscul si cu o tigara aprinsa intre degete.
Brusc, uitase pentru ce venise. Zabovi, pe holul lung, de unde doar el putea privi, si, pentru prima oara dupa multa vreme, simtea cum tot sangele i se urcase si pe unde trebuia si pe unde nu trebuia. Ce sa faca? Era cumnata-sa, doar. Dar nu se satura sa o priveasca si s-o admire. A ramas acolo, minute in sir, ca infractorul, bucurandu-se de toata privelistea ce i-o oferea Ana, fara sa stie, macar. Si in clipa aceea ii incolti gandul pacatului. Ana era ca si vanata. Gata. Tot ce il preocupase pana atunci devenise brusc neinteresant, si singurul lui gand era fiinta aceea fragila, miniona si cu parul lung si negru ca o cascada. In acelasi timp se gandea la sasoaica lui, ce-l parasise cu ceva ani in urma. Cum de nu facuse legatura pana atunci. Semanau, doar ca Ana nu avea nimic din pragmatismul celei dintai: ea era asa, curata, si senina, ca o zi de mai, cu suflet bun si pozitiv: „Doamne, cum de n-am vazut-o pana acum? Ce noroc pe prostu’ asta de cumnat’ meu! Trebuie sa fac ceva”.
Iesi tiptil si se intoarse acasa. Il prinsese furia si niciun drum spre stana nu i se mai paru grabnic. Se arunca sub dus, isi barbieri cu grija obrazul neras de ceva vreme, isi cauta niste haine mai acatarii si iesi in curte. Ana era si ea la o tigara, nestiind nimic din emotiile ce i le pricinuise barbatului din fata ei. Inlemni totusi cand vazu schimbarea omulu. De cand venise de la Bucuresti nu-l vazuse primenit, ca sa zic asa:”Ce zici? Te-ar tenta un drum la stana? Si asa vroiam sa-ti cer masina, ca pe cealalta a luat-o nevasta-mea. Hai, ca doar copiii nu-s acasa azi? Vii? Ne intoarcem repede.”, isi incerca el norocul, cu un glas ferm care nu dadea nimic de banuit.
Usor de momit o bucuresteanca ce nu vazuse natura decat la Zoo Baneasa si de cand aparuse in curtea cu pricina. Ana se bucura de invitatie si incuviinta destul de repede. Andrei zbarnaia ca un bondar si rotitele i se miscau ata de repede si cu atata teama pentru gandul lui necurat, incat, aproape, ca si-l alungase din minte.”Ce-o fi,o fi!”, gandi el. Si incepuse sa o descoasa pe Ana de tot felul de lucruri aparent nevinovate: programul lui Sandu, al copilului, al ei. Tot inmagazina din mers, si premedita fiecare pas, fara ca femeia din dreapta lui sa banuiasca cumva.
Doar ca neprevazutul, pacatul si ispita au lucrat mai repede decat au crezut: masina s-a defectat, s-a pornit o ploaie teribila si drumul de la stana spre casa, de data asta, s-a transformat intr-o capcana teribila pentru cei doi. Nu stiu cum a reusit Andrei sa provoace toate astea, nu stiu nici acum daca defectiunea a fost reala, nu stiu ce anume cuvant a declansat nebunia , dar cei doi cumnati au devenit amanti, acolo, pe loc, pentru inceput.
Ce a urmat e greu de pus in ordine in mintea mea. Nu stiu daca toata lumea din casa orbise cu totul, nu stiu daca nimeni nu vedea nebunia creata in jurul lor, dar cei doi si-au putut continua povestea intr-o mare minciuna si intr-un mare impaienjenis, de nici lor nu le venea sa creada. Se strecurau, tiptil, fiecare, gasind potriviri de timp liber, cum nu se gasea inainte, cand lucrurile erau ”normale”. Deja conceptul de ferma nu mai prezenta interes, problemele au inceput sa apara din toate partile, si cum era de asteptat, intr-o zi,  Andrei a luat-o pe Ana, asa fara copil, promitandu-i ca se vor intoarce dupa el, si se muta in casa bunicilor lui, ramasa goala dupa moartea acestora.
Abia acum incepu cu adevarat nebunia. Chiar si eu, intalnindu-ma cu ei la o cafea, nu mi-am putut  opri uimirea. Cat despre cei din jur, nu au facut decat sa inceapa o cruciada impotriva lor, unindu-se toti intr-un singur crez. Singura, care nu era atat de indarjita, era chiar nevasta lui Andrei, care stia punctele slabe ale amantlacului dovedit. 
 Doar ca:” Iubirile nebune sunt cele care nu devin niciodată confortabile, asezate. Ele sunt nebune tocmai pentru că mistuie tot și încheie cu ele însele.” Exact ca aici. Exact.
Ar fi fost frumos din partea mea, sa relatez pasiunea si ”iubirea” ce parea ca-i atinsesera pe cei doi, dar pentru ca povestea lor nu a fost nici macar una tipic a unor iubiti, sar peste. Dupa alta jumatate de an, Andrei se intorsese la vechile obiceiuri. Angajase in firma lui o tanara, si in scurt timp, Ana il gasi cu ea in casa in care locuiau. Divortul EI se pronunta, copilul era pierdut pentru totdeauna, loc de munca nu avea, ba…… asista la seri goale, in care Andrei ramanea in vechea mosie sa aranjeze nu stiu ce baraj, dig sau alta minune ce i se datora. Ana devenea o umbra. Nu-si punea intrebari, nu se lamenta in de ce-uri si regrete, nu se multumea cu ce primea, dar nici nu se grabea sa repare ceva din facutul asta pacatos. STIA ca asta o va bantui toata viata, si TREBUIA sa invete sa traiasca asa.
Se angajase la depozitul de cosmetice, si dupa ce s-a lamurit ca nebunia asta  o pierduse ca om, s-a mutat pentru o vreme singura. Doar pentru o vreme. Andrei nu s-a putut aduna: avea zile cand o implora sa-l ierte, ca a doua zi sa fuga la mosie, sau mai rau in bratele tinerei de la birou. Stia ca era pedepsita din start, si nimic nu reusea sa o deznadajduiasca definitiv. Astepta. Astepta ca infernul asta ori s-o cuprinda de tot, ori sa iasa miraculos din el. Din fericire, a avut un inger cu manusi de macrame. Andrei nu a mai gasit-o niciodata, si tarziu, peste ani, o alta femeie miniona si puternica a reusit sa-l adune din iadul framantat al tineretii.

Pentru ceilalti insa, Andrei si Ana, vor ramane o intamplare tainica, de nepovestit. Am facut-o eu, acum. Daca ar sti?!

Continue Reading

Dulceața de trandafiri…a Anei

Stătea în faţa blocului cu o cutie de lapte în mână şi o ţigară în cealaltă. Pe trepte, aşa, într-o parte, să nu deranjeze lumea din calea ei. Părul ei, lung şi negru, lucea în razele soarelui şi îi acoperea cu totul faţa. Se întindea pe jos, strigând după o pisică rătăcită. Dar nici măcar pisica nu o voia. Îşi luase avânt şi revenise, mieunând prețios pe pervazul vecinei de la parter, tanti Ionescu, mama câinilor şi pisicilor din cartier. Trase adânc din ţigară, oftând lung şi teatral. Brusc,  cu un gest neaşteptat, robotic aproape, scoate o pudrieră goală, cu oglindă, şi un ruj cărămiziu şi începu să se rujeze. Acolo, pe trepte, fără să-i pese de nimic. Le băgă înapoi, în buzunar, îşi luă cutia cu lapte şi disparu de zici că era Cenușăreasa fără condur.
Garsoniera, unde locuia, trebuia eliberată peste doar două zile. Nu avea unde să se ducă. Dar de ce să se gândească la asta acum? Mai e timp. Scoate un ciaunel, pune laptele la fiert, şi îşi aprinde o ţigară. Din nou. Priveşte în jur şi se întoarce cu un castron auriu, de porţelan chinezesc, singurul lucru rămas de la maică-sa, Eleonora, de care nu mai ştia nimic de trei ani, de când i-au interzis să mai apară acasă, fără copil. Îl prinde în mâini şi-l ţine, aşa, gol, în căuşul palmelor, ca pe singurul lucru de preţ din viaţa ei. Nu greşea prea mult; la vremea aceea doar castronul de porţelan auriu, câteva fotografii, şi un inel cu rubin, erau toată averea sa. Adevărata avere însă…, dar  iar își alungă gândul, cotropită de senzațiile noi pe care le tot trăia de câteva zile.
Făcuse orez cu lapte, parfumat cu vanilie. Îl turnă, cu grijă, în vas şi răsfiră deasupra câteva petale de trandafiri zaharisiţi din dulceaţa de la aceeași tanti Ionescu, mama pisicilor. Mai scoate un vas, uşor ciobit, şi face acelaşi lucru, încet, cu gesturi mici, dar sigure, cu ţigara între buzele ei cărămizii. Oftează din nou. Se aşeză pe scaunul stingher din sufragerie, dar se simte mai stinghera decât el. De ce? Unde să se ducă? Nu simte nimic şi nu vede nici măcar că îi iau foc degetele de la ţigara ce s-a fumat aproape singură.
Se duce în hol și din  poşetă scoate o lumânare mică, roşie, cu sclipici pe alocuri. O înfige în castronul poleit şi îşi ură singură, încet:  ”La mulţi ani! Să-mi trăiesc mie că altuia n-am cui!” Dulceaţa de trandafiri se prelinge pe buzele ei senzuale, perfecte. Nu plânge, dar ar urla. Nu scoate un cuvânt, deşi ar avea sute. E ziua ei şi singurul lucru concret pe care-l cunoaşte e că, peste două zile, trebuie să lase garsoniera liberă. Nu ştie unde va dormi. La muncă nu poate – lucrează la un depozit. Vinde cosmetice  „angro”. E ceva pasager, doar pentru chirie; în rest…trăiască covrigii.
Conţinutul din castronel dispare. Îşi aprinde o ultimă ţigară. Ba nu. Mai are două, ascunse pe raftul de la baie. În caz de urgenţă. Azi e urgenţa. Nu are telefon, televizorul nu funcţionează şi singurul zgomot e Mozartul ce se aude de la doamna Lucia, intelectuala blocului. Îşi ia poşeta, încuie uşa şi iese, exact ca o pisică, uşor. Se întoarce şi își pune conţinutul din celălalt vas, în vasul ei auriu, cu grijă, să nu se amestece între ele. Cumva, dulceaţa de trandafiri a rămas deasupra. Ia lumânarea, cele două „ţigări de urgenţă”, eşarfa violet care  îi încadrează fața atât de frumos, şi pleacă din garsoniera tristă şi anostă. Când e ea acolo, pare un palat.
Măreşte pasul. Vede privirile curioşilor, dar nu-i pasă; se îndreaptă spre parcul cel mare. E aproape. Întotdeauna i-a plăcut să stea în centru, să poată bate oraşul când vrea, cum vrea, fără să fie nevoită să ia autobuzul. În parc e linişte. E marţi, şi are liber de la serviciu, de ziua ei. Îşi pune castronul lângă ea, scoate una din cele doua ţigări, dar nu se hotărăşte să o aprindă. Rămâne, aşa, pe gânduri, privind la copiii din părculeţul de joacă. Are și ea o fată, deşi nu a văzut-o de trei ani. Acum ar avea cam șase, gândi. Curând va merge la şcoală.
Frământa ţigara între degete. Lângă ea se aşeză o doamnă, în vârstă, cu pălărie şi mănuşi de macrame. Fredonează încet ”Drumurile noastre toate”. Ana zâmbeşte şi îşi cere permisiunea să-şi aprindă ţigara. Doamna îi cere şi ea una. Fără să se gândească că e ultima, i-o oferă cu drag: ”Ştiţi, se poate ciocni cu o ţigară? E ziua mea şi sunteţi singura persoană cu care vorbesc azi?” Femeia o priveşte lung, fără compătimire, parcă ar înţelege-o. După un sfert de oră se delectau din orezul cu lapte şi dulceaţa de trandafiri, tortul ei, ad-hoc. Rămân împreună pe bancă, până dispare soarele, în conversaţii lungi, zâmbind şi plângând amândouă.
Se despart. Se înserase şi drumul spre casă nu mai părea chiar atât de scurt. Nici lung. Într-o mână avea castronelul aurit, „comoara sa”, şi în alta numărul de telefon al doamnei cochete, altă comoară. Şi nu ştiu de ce, se simţea fericită. În casă îşi mai ură o dată un „la mulţi ani”, îşi puse o dorinţă şi se culcă fredonând ”Drumurile noastre toate.”
Uneori, îngerii au chipuri vii, concrete. Uneori aripile lor ne ating nu doar sufletele ci şi gândurile, drumurile, paşii. Uneori, fericirea e atât de aproape de obţinut, dar drumul pare întortocheat, fără lumină şi semnale aprinse. Dar ele sunt. Sunt acolo, lângă noi, doar să întindem mâna, să le simţim şi să le vedem. Ana a primit găzduire, multă vreme, la femeia cu mănuşi de macrame.
 S-a mutat într-o casă mică, mai în centru, cum îi plăcea ei, şi şi-au fost de ajutor una alteia multă vreme. A făcut ceva cursuri, şi şi-a făcut o mică firmă de contabilitate. Din când în când le vedeai în parc cu o ţigară fină fiecare, ţinându-se afectuos de mână şi povestind tuturor despre o lună mai şi-o dulceaţă de trandafiri. Pare un clișeu dintr-o povestire cu final neprevăzut, dar să fim serioși, cine nu și-ar dori să întâlnească pe puntea subțire a disperării un înger cu mănuși cu macrame? Am fost cândva Ană chiar dacă întâmplările mele s-au derulat în scena altor clipe, cu alte nuanțe și cu altfel de rezolvări, iar de atunci parcă sunt mai atentă cu cei care mi se așază alături. Niciodată nu știi cum se pot topi neguri din suflet, doar pentru că ai ales să…vezi și altceva.
Continue Reading

Luna, fata Florii Soarelui

Isi scutura pletele, cu un gest teatral, cam nefiresc pentru locul in care ne aflam. Sub Tampa, la ora aceea, dinainte de pranz, doar vreo doua doamne in varsta, ce se intorceau de la biserica, sau cativa plimbareti de catei, daca se aflau. Si noi doi cu unul din caini, bineinteles. Si aia erau suficient de preocupati de povestile lor, ca sa observe, cumva, tanara domnita. Dar ea nu stia. Isi aranja asa, cu gesturi mici, ce semanau deja a ticuri, ochelarii imensi de pe figura, si privea atenta in jur.

Eram la o departare considerabila, dar daca eu ii recunoscusem usor figura adolescentina, nu i-a fost greu nici ei, cred, sa ma repereze cumva. Se opreste, brusc, scoate din poseta un telefon, I phone…dupa marime si importanta pe care i-o dadea; si incepe o convorbire suficienta sa o faca sa treaca repede pe langa noi. Cu sprancenele ridicate, cu buzele tuguiate a dispret, si cu o figura ce lasa clar sa se vada importanta ce si-o dadea, se departa rapid ca si cand se teleportase gresit pe alee, si acum trebuia sa-si regaseasca drumul.

Pe Luna, o intalnisem cand ea avea aproape 18 ani si eu vreo 22. Era o fata blonda, subtire, nu prea inaltuta dar nici scunda, vesela si frumoasa ca o floarea soarelui. Se bucura de fiecare minut si inunda locul cu zambetele si rasul ei de fata tanara si fara griji. Avea la brat cel mai frumos baiat din cartier, si amandoi pareau decupati dintr-o poveste romantica absoluta. Isi faceau planuri si se aruncau in vise soptite cu final in al cincilea rand de nori. Si acolo au ramas. Castigase un concurs de Miss ad-hoc, la o serbare de asta campeneasca, cand unuia dintre domnii din ”juriu” i s-au aprins calcaiele dupa ”Floarea soarelui” a noastra cu nume tot de astru.

Dar fata mea nu vedea, nu auzea. Isi plimba coroana din flori de primavara tarzie si-si dansa, inca, valsul tineretii ei nedefinite. Dar ce nevoie avea ea sa se trezeasca?! Ochi albastri de iubit avea, timp de petrecut in lume noua era din plin; iar candoarea si inocenta ei erau atat de nepatruns, incat nimeni nu s-ar fi asteptat la ce avea sa urmeze.

De la petrecerea respectiva trecusera doar doua saptamani, cand, in fata locului meu de munca de atunci, Luna a aparut imbratisata, de parca trecuse cu totul in trupul acelui domn din stanga ei. Fastacita,oarecum,am zambit, asa, fortat, doar de dragul clinchetului ei din glas: ”uite, ma marit. Ma marit! Peste o luna facem nunta! Vezi ce diamant minunat am primit? Nu ne feliciti, Adi?”
Domnul ma privea fix, mustrator si acid, de parca imi ghicea gandurile cu unde laser, magnetice sau ce mama naibii ar fi putut fi, ca eu nu am reusit sa ingaim decat:” Sunt uimita! Sa fie intr-un ceas bun”.

A fost ultima oara cand am vazut-o pe Floarea soarelui razand cu pofta. Din acel moment a inceput sa-si imprumute din mimica barbatului matur, care atunci avea vreo 32 de ani. Era un barbat frumos, fara dubii, inalt, cu un par des ce-i scotea in evidenta chipul aspru si barbatos. Nu parea dur, dar parea intransigent, si cu principii, pe care le ghiceai ca nu aveai voie sa le incalci, cumva.

Tarziu am aflat, de la baiatul ce fusese in povestea ” nu au dansat decat o vara”, ca domnul Lunei ii facuse o vizita si-l ” rugase” prietenos sa o lase libera pe fata, si sa nu-i stea in cale, ca el oricum o va lua, intr-un fel sau altul. Si cum intre cei doi nu se consumase nimic fizic, maturul nostru se asigura ca tot asa vor rame lucrurile si pe viitor: ” Aproape ca mi-a cerut-o de nevasta, Adriana”, imi spune el cu o voce trista si stinsa. De-ar fi fericita!”

Nu se stie cat de fericita e Luna, dar stiu ca de cate ori ni s-au intersectat drumurile am vazut o femeie blazata, vesnic cu sprancenele ridicate si buze tuguiate a dispret, dar mai ales a distantare de oameni. Continua sa ramana tot atat de frumoasa, chiar si dupa ce nascuse un baietel, parca. Isi etala ostentativ masinile si nu contenea sa ne convinga de cat de mult muncea ea, desi niciuna dintre noi nu se arata interesata de asta. Nici urma de zambetul Florii soarelui pe care o stiam.

  Mai mult de 20 de ani au trecut de la intalnirea mea cu Luna cea primavaratica, cu soare in par si fericire pe fata, iar azi, cand a trecut ca un fum, mi-am prins barbatul in brate si i-am multumit in soapte de dor si drag, ca ma lasa asa, libera si fericita. Sa pot fi eu insumi langa el. Si, chiar daca nu am par balai, ma simt, clar, o Floare a soarelui cu zambete pe fata.

Continue Reading

Cezar, the Voice, zgărdiţe şi cafea (o dimineaţă ameţită)

-De ce te-ai trezit devreme?
-Am avut un coşmar, acum, dimineaţa: se făcea că nu  luasem bacalaureatul! Aveam probă orală la…filozofie!
-Păi, şi picasei, sau cum? Tu, care ai cuvintele la tine?
– Da, eram praf! Da! Da’, de ce filozofie? Aşa îmi trebuie dacă mă bag în discuţii laborioase cu tine…seara!
-Ei, lasă , că deseară vorbim de Cezar, the Voice, tu-i mama lui cu cine l-o inventat!
– Vrei să-ţi spun ceva? Da’, promiţi că nu te superi?
-Nu mă supăr, zi o dată!
-L-am votat pe Cezar, atunci, în finala de acasă!
-Cum? Ce-ai facuuuuuuuuuuuut?
-Ai zis că nu te superi..
-Şi de ce, mă rog, ai făcut asta?
-Nu voiam sa iasă Luminiţa, m[ enerva faptul că era sigură că doar ea e bună. Și-acum, mie imi place Cezar, doar costumația nu mi-a plăcut. Cred că fără jacheta-rochie ar fi fost mai credibil, deși cam urla…
-Hmm, şi acuma spui? Eu am trâmbiţat peste tot cine-or fi ăia care l-au trimis la Eurovision și din ce motive au făcut asta?
-Iartă-mă! Şi acum? Pleci supărat? Nu? Ce bine……

Cafeaua s-a făcut. Degeaba mă scol mai devreme, că tot Mihai face cafeaua. Îmi pune şi mie o cană, iar restul o toarnă în termos pentru servici. E mai comod, zice el.

-Auoleu, e târziu! Dă-mi şi mie halatul…
Un pic năucă, mă îndrept spre el  şi îi întind halatul de baie.
– Pe tine chiar te-a marcat visul ăla, de azi noapte! Un halat pentru cabinet, se poate? Ce sa fac cu ăsta? Nu vezi că-s îmbrăcat de plecare?
Ies, râzând în hohote. Aduc halatul, împachetez tot ce cred eu că-i nevoie pentru ziua asta de munca, îl sărut apăsat şi îl petrec cu privirea.
Na, că nu se mai grăbeşte; se joacă în curte cu cei doi căţei. Deschide iar uşa:
-Auzi, adu-mi şi mie, te rog, zgarda lui Gigilic (aşa îi spunem noi lui Izi, căţeaua maidaneza. Izi are un bănuţ la gât şi pentru că zdrăngăne prea mult când se mişcă, Mihai îi scoate, noaptea, zgărdiţa).
Ma întorc cu lesa galbenă în mână, fără zgardă, normal:
– Nu, că nu eşti toată azi! Ce să fac cu lesa, mamă? Plec cu câinele la servici? Ai înnebunit?
Râd iar, în timp ce ma îndrept spre cureluşa cu pricina. O ia, mângaie caţelușa, mă priveşte cu teamă şi-mi zice :
-Să fii cuminte, să faci exerciţii pentru picior, că, de luni, gata cu joaca!
-Bine, bine….,bombăn eu, urâcioasă…, parcă nemulțumită de faptul că după operația de la gleznă multe s-au schimbat în viața mea.

Deschid net-ul. N-am chef de el. Îmi iau coarda pentru exerciţii, dar rămân, aşa, pe gânduri, întinsă pe covor. Sună telefonul. Mihai, normal.
-S-a întâmplat ceva?, întreb…timid…
-Auzi, tu eşti bine sigur?, îl aud eu la capătul celalalt. Na, belea, ce o fi de-i aşa de îngrijorat?
-Da!, răspund uşor nesigură. Nu-i chiar cea mai minunată zi a mea, dar merge. S-a întâmplat ceva?
-Păi, s-a întâmplat! Dar nu cu mine! Cu tine…
-Cu mine? Ce-am mai făcut şi nu ştiu?
-Pai, în loc de termosul cu a mea cafea, mi-ai pus cutia de lapte…
-Nu creeeeeeeeeeeeed! Dar tocmai ce zăresc frumuseţea de termos tronând pe masa din bucătărie.
-Ştii, eu sunt un om silitor!Cum să fi picat eu bac-ul? M-a marcat! Altă explicaţie n-am! Mă ierţi? Hai, că-ţi fac prăjitura ta preferată..
– Aia cu vanilie?
-Aia…
-Si dulceaţă de căpşune, făcută pe loc…
-Şi?
– Dar mai ai lapte? Că tocmai ce mi-ai dat mie cutia?
-Am!
-Ei, atunci dă-o încolo de cafea, cui îi trebuie! Şi lasă-l încolo  de Bac, că l-ai luat demult!
-Şi Cezar?
-Tu, iar începi? Fie, dă-l încolo!Tu-i mama lui de nedefinit, cu cine l-a………
…inventat, ştiu….

Continue Reading

Pastele din ziua ta.

Eu care sunt atat de atenta, sa-mi fi fost atinsa vigilenta? De la tantari mi se trage, sigur, ca sunt singurii ce au aparut in ultima vreme, si-mi perturba mie linistea si concentrarea. De cate ori nu mi-ai spus de magica cifra cinci? De multe ori, iti spun eu. Si ca esti taur veritabil, iar era o informatie scapata in mijlocul comentariilor noastre, de ceva vreme incoace. Cu toate astea, na, ca-mi apare in dreapta paginii ca e ziua ta, azi. A ta. Raza mea de soare in desisul asta de nori, iar eu aflu, asa, la intamplare, ca sa vezi…

De multe ori, m-am gandit ca Dumnezeu are modul lui de a ne completa in fiecare zi. Chiar daca nu stim asta. Ne da cate ceva care sa ne scoata in evidenta unele lucruri, in care nu mai aveam demult incredere, sau ne inconjoara cu alti oameni, in fata carora, nu ai cum sa fii decat tu insuti, asa, dezgolit, fara masca, ascunzisuri si fatarnicii. Asa ai aparut si tu: directa, pontoasa, spontana, ca o naluca. Totdeauna cu o analogie, cu un gand bun, cu o comparatie cu stil, cu o incurajare, oricum ar fi fost, era, clar, pozitiv. Venisei, de acolo,din gandul lui Dumnezeu, sa- mi dai putere. Nici nu stii de cate ori ai facut-o….

Eu nu cred in intamplare, si la cat te caut pe pagina mea de facebook, sunt convinsa ca asa era firesc sa te cunosc. Sa te cunosc?! Ce ciudat suna. Eu , care te stiu doar din fotografiile tale spectaculoase, in care iti arati picioarele alea de adolescenta, sau gasesti nu stiu ce seminte de Ferrari , sau furi motoare, inimi, cu pozele animalutelor, dar si cele cu Alex. Cu toate astea am inceput sa te stiu un pic. Stiu ca-ti plac diminetile devreme, uneori citindu-mi prima povestile, incat primul tau comentariu imi face ziua speciala si linistita, si imbarbatata suficient incat sa scriu alta. Stiu ca faci drumuri lungi, ca nimic nu e prea mult pentru tine, ca esti atat de activa incat nu imi inchipui cand le faci pe toate. Si mai stiu ca esti sensibila, si buna, si luptatoare, energica, si usor revolutionara, atunci cand vrei cu tot dinadinsul sa aperi, culmea, nu convingerile tale, ci pe ale altora.

Dintre doua catete, tu nu poti fi decat cateta de baza, cea puternica, strong si desavarsita. Pentru ca asa a inceput totul: cu doua catete si o ipotenuza, intr-un joc marunt de seara, dar grandios prin rezultat.

Draga mea, ziua asta e plina de simboluri pentru mine, mai bine zis pentru tine. Anul asta Dumnezeu a pogorat lumina si iubire asupra acestei zile, prin Invierea Domnului, si a facut ca aniversarea ta sa fie plina de inimi, deja, incalzite de bucuria acestei sarbatori. Iata cum, nici sa vrei, nu ai cum sa fii lipsita de gratia  acestei intamplari minunate, sa te poti bucura de ganduri bune, de o stare aparte, divina, intr-un lucru unic si oarecum de tinut minte. Pentru ca, sa-ti schimbi prefixul intr-o zi de Paste, nu poate decat sa fie un dar pentru un om deosebit, clar. Dar de ce ma mir cand porti numele de Dana, adica ”judecata lui Dumnezeu”?!

Si pentru ca in ceilalti ani, te confrunti cu „ziua barbatului”, nu ma indoiesc ca „Vlad”, cel ce te completeaza, iese totdeauna castigator.

Cateta mea de baza, n-am daruri pentru tine, nici vorbe iscusite n-am, dar am o admiratie mare fata de tot ce insemni tu. Si ganduri bune. Multe, foarte multe. Si  pun acolo si niste sanatate, si iubire si impliniri, de tot felul.

Mihai iti trimite noroc, pentru ca, el spune, ca daca ai noroc, ai de toate. Si cu toate astea la pachet, si cu o casuta goala in care sa bifezi tot ce vrei tu, si ce crezi ca ti-ar prinde bine, legam bine cu un snur de „la multi ani” si ti-l trimitem repejor la tine in curte, ca stim noi, ca astazi,  la Vlad Dana e ” ziua portilor deschise”. Bine te-am gasit! Sa ne traiesti sanatoasa!

Continue Reading

O biată veveriţă, trofeul mâţei vânător….

Tocmai ce făcusem baie. Cu greu. Îmi înfăşurasem cumva o pungă peste piciorul operat şi m-am vârât în cadă pentru ceva răsfăţ. Răsfăţ n-a fost, dar în schimb am ieşit curăţică. M-am aruncat în prosoape şi am revenit în living. Na, că plouă! Ma uit în jur. Doar  Zizi, birmaneza, mă privea cuminte de pe fotoliu. Dacă tot sunt acasă, hai să deschid uşa să văd care din animăluţe binevoiesc să intre în casă. Căţeii, normal. Se bulucesc, înainte de a-i putea şterge, măcar, pe lăbuţe. Bine şi aşa, doar nu-i potop.
TAN-motan
Şi-n momentul ăla, nu ştiu cum fac, dar mă trezesc, aşa, în prosoape, direct în mijlocul curţii, urlând şi ţipând, şi scoţându-mi toate onomatopeele la înaintare. Degeaba. Ce se întâmplase: pisicul Tan, cel mai vagabond dintre pisici, pisicul pădurii, cum îi spunem noi, avea o pradă destul de măricică în bot şi nu-i dădea drumul oricât de mult şi tare aş fi urlat.
Se dusese cu ea în curtea vecină. Precaut…. băiatul. Doar că, de ceva vreme, aici nu mai locuieşte nimeni. La cine să strig, cine să mă ajute? Nimeni! Eram eu, căţeii care mă priveau uimiţi…din casă şi dl Tan….cu o veveriţă bleagă…..ca trofeu. Am aruncat cu pietre, am strigat frumos, am urlat şi mai frumos. Degeaba. S-a ascuns. Udă fleaşcă, cu părul şiroind, ploaia pe mine năvală şi cu sufletul tremurând, m-am retras  neputincioasă.


Veveriţa avea gâtul rupt, avea să vadă, mai târziu, soţul meu. Trofeul fusese pentru motan un fel de joacă de-a ”cine-i mai tare”. A lăsat-o acolo, în iarbă, ca pe un obiect stricat, dar de care se folosise să-şi arate măiestria de vânător. Ca-n viaţă! Mihai încerca să mă consoleze: ”Lasă, o fi fost bătrână sau căzută deja!” Dau din mână, neconvinsă de cuvintele lui.

Nu-mi mai pot vedea în ochi  propriul pisic. Ştiu că e o ”junglă” afară, dar de multe ori, de foarte multe ori, nu vreau să ştiu nimic din toate astea. Era o biată veveriţă. Una din acele mai negruţe, de care aminteam în poveştile mele. Mi-e imposibil să înţeleg. Tremur, încă. Noroc…cu scrisul. Asta e balsamul meu, mai nou. Ştiu că trimit pe aici, ceva gânduri şi …imposibil să nu existe ceva care să mă facă să înţeleg că viaţa e cumva, dar nu nedreaptă. Pentru că aşa o văd acum. De obicei, caut o morală, un tâlc, în fiece poveste. Aici nu am. Tristeţe doar şi o veveriţă în minus în pomul meu. Păcat. Mare….păcat.

2 mai 2013

Continue Reading

Acasă, în NOUA. Văd pașii copilăriei mele ajungându-mă din urmă

Eram în clasa a treia, când tata primise prin secretarul de partid, de la trustul in care lucra, o locuinta. A noastră. Numai a noastră. Nouă, curată si spatioasă. Aveam cam 9 ani si nu mai calcasem într-o scară de bloc decat la unul din frații lui tata si asta destul de rar. Primii șapte ani am locuit undeva în afara Brasovului, la Dâmbul Morii, într-o altă zonă de poveste, dar potrivită mai mult turiștilor decât traiului de zi cu zi. Am stat într-un fel de demisol, nu foarte mare, la o vilă de protocol ce apartinea tot de ONT și unde ne găsisem și noi un colțișor potrivit să ne adăpostim o vreme măcar, până am fi găsit ceva definitiv. Cuvântul acesta avea atâta greutate în rostire, încât am știut totdeauna cam ce importanță mare avea. Îmi placeau casele pe pamant. Toti pe care-i stiam aveau astfel de locuințe dar, când am primit vestea ca vom avea blocul nostru din care nu ne mai dadea nimeni afara, sentimentul a fost destul de straniu. Mi se parea că vom primi un castel în care lumea va trai ca o mare familie, că voi avea frati noi, unchi, matusi si veri neștiuti. Si cam asa a fost. Am devenit, în timp, o mare familie.
Cartierul era nou, îndepartat de centrul Brasovului, unde avusesem privilegiul să locuim  mai mult de un an de zile. Nu prinsesem radacini de oraș, de Republicii,  Tâmpa sau de Postăvaru, ci doar parfum de iedera salbatică și dorință de patine cu rotile. Stiti ce cuvant magic era acesta pentru mine? PATINE.  Aveam deja o admirație copilărească în amestec cu niscai idei despre niste vraji facute picioarelor sa alunece pe luciul patinoarului din vecinatatea casei din centru, dar le-am tradat repede cu niște himere  astfel încât, noaptea, în vis, se rostogoleau niste rotite cu ghete cu tot, intr-o perfecta derulare pe caldaram, făcându-mă să rostesc cuvinte fermecate. Eram fascinata. O fata din vecini – o săsoaică roșcată cu două cozi împletite atât de strâns că păreau funii din acelea ce aveau usturoiul atârnat de ele – era cea care-mi bântuia visele, cu minunile din picioarele-i vrăjite. Amintirea aceea a fost una dintre cele cu ecou, care fără o importanță anume și-a făcut loc în mine, lăsându-mi pe lângă iedera și fierul forjat  rotiri de Cosânzeană. Am lasat totul acolo si ne-am mutat cuibul. Definitiv.
Cand m-am trezit în fața acelei cladiri imense, cu 10 etaje, cand am urcat prima oara în liftul mic, inghesuit, cu oglinda in care-mi priveam bucuroasa chipul, spre ciuda soră-mii care nu ajungea și chicotea nemulțumită, m-a cuprins nelinistea. Daca voi cadea sau liftul ăsta daca nu se oprește? Si de unde stie butonul ala ca n-am gresit? Si de ce aici? De ce așa de sus? De ce toți sunt atât de fericiți?
Casa mirosea a var si vopsea proaspata. Era cel mai mare apartament pe care-l vazusem pana atunci, iar asta s-a păstrat în timp, căci rar mi-a fost dat să văd atâta spațiu chiar și în anii care au urmat. Si cuvantul apartament l-am invatat tot atunci. Va dati seama ce simplu ni se pare acum fiecare lucru? Eu mi-aduc aminte că în fiecare an al trecerii mele prin viata, ma simteam destul de stinghera in fata oamenilor care apucasera sa invete deja sensul cuvintelor noi, pe care eu nu le mai intalnisem pana atunci și mi-era teamă să arăt atâta necunoaștere.
Blocul era construit in 1977; il prinsese cutremurul in plina actiune si avea o oarecare inclinare. Toti cei din cartier radeau de el, din aceasta cauza, dar noua nici ca ne pasa. Doar doua scari de bloc erau gata, celelalte trei erau in desfasurare si muuult am mai haladuit noi prin grotele santierului nesupravegheat, spre disperarea mamei. Aveam o priveliste minunata din casa, cu padurea în față. Zona este si acum de o frumusețe rară. Strandul, care era sub ochii nostri, la o aruncatura de bat, ne-a fost maidan in orice anotimp, fie ca era vorba de scăldat, fie  doar pentru o leapsa sau poate doar un loc linistit de citit si meditat. Însă frumusețile se cereau explorate, se zărea un lac cu debarcader, poienițe și surprize pe unde te-ai fi așteptat sau nu.
Incet, incet, s-au adunat si oamenii pe la fiecare palier. Noi am ajuns direct la etajul 9. Aproape de Dumnezeu, glumea tata. Sa ne aiba sub ochi mereu. Si ne-a avut. Acolo s-au derulat anii nostri super-fericiti, de copii far’ de griji, si cu parinti tineri si in putere. De foarte multe ori, si acum, sora mea  isi mai poarta visele prin casa aceea cu amintiri caldute. Ciudat, totusi. Eu am mai locuit o gramada de ani, chiar dupa ce ai mei si-au luat, cum era cazul, casa pe pamant, iar Sanda a plecat sa locuiasca cu ei. Doar ea.
Eu m-am facut castelana si am ramas sa fiu salvata, din turnul meu, de cavalerul meu blond cu ochi albastri. Multe as avea de depanat, cu fiecare om, intamplare memorabila, cu fiecare bufnitura de usa de lift, sau mai rau, cu revizia acestuia ce ma ajuta sa raman la o silueta ideala (9 etaje, totusi, nu-s de ici, de colo). De ceva vreme retraiesc anumite momente cu oameni rătăciți prin lume uniți de aceleași amintiri, uneori de regrete, nostalgii, dureri sau bucurii, lăsându-mi sentimentul că  am fugit prea repede prin viata, lasand atata loc necompletat.
Mi-e dor de bara din fata blocului unde ne-am prins cu totii mainile in hora prieteniei si ne-am trimis povesti, din om in om, ca intr-un nesfarsit telefon fara fir, din care am ramas cu totii cu un ultim cuvant – acasa. Si, pentru ca, acasa purta un nume, si pentru ca, inca, ne  bat in piept inimi nostalgice, mai trimitem printre suspine si emotie, un gand bun, noua celor din NOUA, casa copilariei noastre: Nu uitati ca  fiecare din voi purtati prin lume o alta mai mica, in care am avut iubire neconditionata, frumusete si tinerete! Iar lumea asta  e inca acolo. Ne asteapta, cuminte si rabdatoare, chiar si pe noi cei ce nu mai avem decat amintiri. Abia astept sa-mi port pasii, facand rondul lacului nostru vestit. Hei, cine ma insoteste anul asta?

 

Continue Reading