Colierul talisman

Azi dimineață, mi-am imbracat sacoul verde, cel cu epoleti, sacoul-colonel, cum îi spun eu. Mi-am pus un tricou alb, cu mâneci lungi și cu guler de domnișoară. Nu știți cum e acela? Uf, de ăla școlăresc, rotunjit unde ar trebui sa-și primească sărutul unei funde albastre. Mi-am atarnat singurul colier talisman pe care il am. Am multe coliere, dar doar unul poartă acest nume. L-am gasit in noiembrie 2004, pe o strada, in Italia. Era 16 noiembrie. Stiti cand e născut sotul meu? Da, pe 16 noiembrie. Doar ca eu nu stiam atunci nici de data, nici pe cel care urma sa-mi fie sot, nu știam nici daca sa ma bucur, ca am gasit frumusetea aceea de cruce de argint, altfel decât îmi spunea sufletul meu de femeie rătăcitoare. Nu, nu a fost nici coincidență, nici aliniere de planete, nici vrajă, nu am făcut vreo magie, n-am băut nicio poțiune  făcută într-un ceaun de vreo vrăjitoare amatoare, care să mă facă să cer acest lucru și nici zâne cu baghetă magică nu intalnisem in drumul meu. Am realizat atat de tarziu acest lucru încât nu mi-a creat vreun sentiment aparte. Și bine am făcut, altfel toată întâmplarea aceasta m-ar fi făcut să par a fi lipsită de rațiune. Totuși, nu am putut sări peste acest amănunt pe care l-am realizat la ceva vreme după ce l-am întâlnit pe EL.

În ziua cand l-am găsit mă plimbasem 4 ore în neștire, într-un orășel pe care voiam să-l descopăr, dar din cauza urletului din mine nu reușeam decât să mă învârt pe aceleasi străzi, căutând o imagine nouă, un amănunt deosebit, un semn că am sărit peste, cu privirea. Zilnic, o vreme, mi-am petrecut timpul încercând să adun impresii despre oameni și locuri dintr-o Italie care se reducea la un oraș mititel de pe lângă Bologna. Dincolo de istoria care vorbea prin vestigii, grădini, un castel și alte semne evidente, amănuntele erau cele care mă fascinau. Nu eram turist, eram o rătăcită. Latura asta mi-am păstrat-o oricum, pentru că in excursii sau vacante, puținele excursii și vacanțe, amănuntele localnicilor mă atrag foarte tare sau la fel de tare ca cele înscrise pe un ghid oficial.

 Scormoneam pe ziduri de cărămidă roșie ca pe un puzzle deja plin, dar pe care se gresise o imagine. Incepuse sa picure, mall-ul care mă putea adăposti era mult prea departe și, până la urmă, niște picuri nu omoraseră pe nimeni, asa ca m-am lipsit de doi euro imprumutati din scrumiera cuiva- care sigur nu le-ar fi simțit lipsa- și mi-am cumpărat o umbrelă mică și roz, cu un dragon albastru, sa nu uit ca magazinele chinezesti nu sunt doar in Romania și pe care puteam sa o iau cu mine, in poșeta, la fiecare ieșire. Purtam părul scurt, intr-o tunsoare atat de nereușită, de parcă bretonul imi era la spate și fruntea ciuntă.  Cu toate astea lumea mă intreba daca sunt franțuzoaica. Zambeam amar, dând din mână a lehamite, eram prea matură ca să înghit ceva care m-ar fi debusolat oricum, la o mică neatenție.   Nu mă plăceam, eram ca un stalp de telegraf, imbracat cu jeanși albicioși și o geacă neagră lucioasă. Imi trecuse prin cap ca niste suvite roscalii mi-ar da un aer tres chic, dar sfarsisem in a primi o paloare supremă,  numai bună sa scrie pe fața mea …sunt nehotarata, indecisa și nefericita. Incercam marea cu degetul și nu-mi placea ce simteam. Lumea aceea prin care treceam părea prietenoasă dar rece.

Cu ochii printre pietrele de granit prin care imi treceam ciocatele mele albăstrui, cu ploaia companion de plimbare tomnatică, observ ceva lucitor, lângă un stâlp plin cu afișe sfâșiate de vreme. Mă aplec și rămân uimită. Un șnur uzat, dar inca functional, avea cea mai frumoasa cruce stilizata, pe care am indragit-o din primul moment. Am ridicat-o cu teamă și am rămas, cred,  cinci minute cu ochii pironiți pe ea, fără să îmi mut privirea si fără să mă gândesc că ar fi a cuiva. Ca un făcut, prin dantelăriile ei, observam sau poate doar mintea mea voia sa vada asta litera A.

crucea it

Parcă mă aștepta. Acolo, in capătul unei piete largi, unde domnea o catedrală pe care cu greu mi-o amintesc, asimilând-o cu alte imagini care au venit peste mine, in timp. Sunt sigură, însă, că aș recunoaste-o imediat, prea a fost prima oară când m-au impresionat lumânările acelea lungi și albe, aprinse toate sub o Madonnă cu aer trist. Am pășit pe un gang, am pus cu grijă colierul in geantă și am mai scos doi euro, tot din scrumiera omului, ce credeati?,  pentru o cupă de inghetata de ciocolata de la gelateria din fata magazinului acela chinezesc. O cupă, mai mult nu-mi permiteam. Scurtez drumul prin fața unui restaurant cu specific argentinian, cred, unde o tufă de iederă sălbatică mi-a furat inima cat timp mi-am plimbat picioarele prin acele locuri. Obosesc brusc.

Cand mă uit in spate, realizez cat de multe s-au schimbat. Purtam după mine o cărămidă de telefon, pe care mi-a dat-o prietenul gazdelor, cu care nu stiam nici cum sa umblu și mă multumeam sa raspund, daca cumva cei la care locuiam iși faceau griji pentru mine. Supermarket vazusem doar cu puțin timp in urmă, la fel și mall. Nu vreau sa contabilizez  cate nu stiam inca, mi-e rușine sa spun, dar cred ca niciun mail nu știam a da, iar de calculator nici nu se punea problema. Eram omul care iși trăise viața într-un laborator dentar, de 10 metri pătrați, din care parcă evadasem ca dintr-o ocnă autoimpusă. Am mai spus toate acestea, dar cum sunt legate intre ele nu strica sa amintesc.

Pe banca de lângă restaurantul argentinian, cu iederă sălbatică, m-am asezat, uitandu-mă ca mai am o ora si jumătate de pierdut. La blocul vecin, o fata, mulatra, impărtea pliante publicitare. Avea o privire de parca o hăituia cineva și m-a lovit in stomac acea imagine. Ca un făcut, de  mine s-a apropiat tot un black man. Înalt, masiv, imbracat cu un trening de culoare inchisa, ingrijit, cu cea mai blândă privire posibilă, îndreptă spre mine un set de ciorapi bărbătești. Când am văzut gestul bărbatului, am pufnit intr-un ras incat nu mă puteam opri, făcându-l și pe el, poate, să realizeze cât de nepotrivită eram ca client. A început să râdă, relaxat, prăbușindu-se pe banca mea, emanând un aer cu o autoironie de care inca ma distram copios. Parcă-și spunea: ”Sunt cel mai neinspirat vânzător stradal!” Eu nu eram in stare sa imi cumpăr inca o cupă de inghetata, dar sa ma gandesc la ciorapi sau alte bazaconii!

Fusesem avertizată să stau deoparte de ei, să am grijă să nu interacționez cumva și mi se arătase chiar și blocul unde trăia majoritatea, undeva lângă gară, ca un adevărat pericol pe care ar fi fost bine sa-l ocolesc. Sincer, nici nu-mi pusesem problema că as putea intra in vorba cu vreunul dintre ei; de fapt, evitam sa vorbesc cu orice om strain, chiar de era sa-l aud pronuntand cuvintele in română. Asta chiar s-a intamplat sa aud, caci nu departe de locul in care imi odihneam gandurile, era parcul unde se intalneau extra comunitarii, cum ne numeau pe atunci, de parcă eram cățelușii pe care azi îi hăituiesc unii-alții.

Nu sunt rea, asta era realitatea, asa cum realitatea era că eu nu aveam cum sa ajung acolo daca nu aș fi avut norocul sa primesc invitație, bani și chemare scrisă din partea unui cetățean italian. A fost una din acele experiențe care m-au marcat, din care greu scot toate amănuntele dar pe care o voi păstra in suflet ca pe una din cele mai frumoase, ciudate și dureroase intamplari din viata mea. Dureros in tot angrenajul acela nu era decat felul meu de a fi, pentru ca, de atunci, visez sa ma pot reintoarce  sa bantui prin acele locuri cu omul meu de mână, bucuroasa ca-mi pot permite asta singură, fără să fiu nevoita să depind de alți oameni și fericita ca pot impărtăși cu cineva drag impresii despre o lume străină, dar care mi-a fost alinare timp de o lună de zile prin pietre, ziduri, magazine, vitrine la care priveam ca în fetița cu chibriturile și prin arome de lume pe care nu mi-o puteam apropia.

Crucea mea talisman îmi amintește de această experiență despre care sper să vă mai povestesc. Deocamdată, rămân în locul cu iederă sălbatică într-o discuție francezo-englezo-italiană cu omul care, fără să știe, m-a ajutat să mă văd plină de posibilități, de viață, de speranță. Am pus vedetele noastre: ratiune, sentiment, vraja, bagheta, ceaun, matura, colonel, magie, planete, dragon, potiune, talisman, din duzina de cuvinte într-o amintire care mie imi e tare dragă și despre care sper să mai pot vorbi și de acum incolo. In tabelul lui Eddie veți găsi și alte interpretari ale acestor cuvinte, mai ales una care mie mi-a părut o reușită carte de vizită pentru niște bloguri pe care scriitoarea Ana Veronica Mircea le-a adus împreună într-o originală scriere. Sper să vă placă.

MEDALION-CRUCEA-CRUCIATILOR

                                                                       va urma

.

Continue Reading

Părere neclară

Imi plac oamenii.
Imi plac cei care plâng dincolo de ochi,
Dincolo de privire,
Dincolo de lacrimile care se văd.

Imi plac oamenii
Imi plac cei care râd cu ochii,
Cu fruntea,
Cu gropițele din obraji
Și cu varful degetelor.

 

Imi plac oamenii.
Imi plac cei care striga fara sunete,
Cei care vorbesc și cand tac,
Cei care canta cu trupul,
Prin unduire de stanga, de dreapta,
Cu rotiri de privire,
Ca un cerc de note invizibile.

Imi plac oamenii care stiu de glumă,
Care vad dincolo de tine,
Care găsesc retetele unor povesti uitate,
Care te ating, desi nu ti-s aproape,
Care construiesc lumi doar crezand in ei și in tine.

Nu-mi plac toti.
Nici ei nu mă plac pe mine.
Nu-mi plac nici cei pe care i-am plăcut odată,
Pe cand visam pe margini de cuvant;
Dar cel mai mult, nu-mi plac oamenii
Care se vor buni cu orice pret,
Care par victime si daca nu sunt,
Care sunt agresivi si daca par blanzi.
Cuvantul lor e prea dospit,
Prea atent, prea cizelat.

Prefer omul păcat, omul asumat,
Omul cu tremur in gand,
Cu o conștiință călău,
Dar scăpat de sentințe blânde
Primite ca dar, de la viață.

 

Prefer lumea cu bune și rele.
Ce zic eu aici,
E doar o părere
Despre mine, că-s om, ne-om.

om

Continue Reading

Ioan, omul pădurilor

 

În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără o stea norocoasă, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare.  Cu tenul alb, ca de var, ciudat pentru cât stă în aer liber, semn că întunericul îi e prieten fidel. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.
Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei.
Ioan mi-e vecin. Nu are nevoie de acte pentru asta. El nu-şi intabulează pădurea şi nici nu plăteşte impozit pe pământul rece pe care doarme. El are casă ….o peşteră şi nişte pietre. În peşteră e vuiet şi pare periculos. Îşi ascunde acolo câteva lucruşoare şi stă tot sub al lui cer liber. Singur. Prea singur! El nu e prietenul câinilor. Nu vrea. Dar e prietenul pietrelor şi al frunzelor. Nu vă închipuiţi că acceptă mila, nici compasiune, nici atenţie. Nimic. Aparent nu-i pasă de nimeni şi de nimic.
Mai cere când şi când o ţigară sau un bănuţ. Cu mâncarea îi e teamă. Să nu-l otrăvească careva, gândeşte. Dar tot acceptă. Nu are de ales. Ioan nu-şi aduce în casa lui niciun tovarăş. E un loc prea bun pentru oamenii fără adăpost. Ferit, un loc neştiut de jumătate de Braşov. Chiar şi mai mult. Puţină lume a nimerit vreodată pe strada mea, strada lui. Ştie că orice om fără adăpost, care ar veni în plus acolo, ar însemna fuga lui, rătăcirea spre altă zonă şi,  automat, respectatul de reguli. El nu poate respecta reguli. Doar pe cele proprii. Atât.
Cu greu l-au făcut voluntarii să se adăpostească pe timp de ger năprasnic. Bănuim, totuşi, că foloseşte adăposturile sociale, altfel miracolul supravieţuirii sale, de la iarnă la iarnă, ar fi prea mare şi prea de neînţeles. Atunci când  dispare şi îl vedem revenind după iarnă, tare ne  mai minunăm!  Nu ştim cum rezistă trupul lui firav la atâta chin. Omul pădurii nu are mintea limpede dar nici nu vezi în jurul lui punguţe cu aurolac. Vezi pahare de plastic, ţigări şi zeci de pacheţele de ness 3 în 1. Mai vezi reviste de rebusuri, dar rar, semn că mintea lui pare tulbure doar când e în conversaţie cu noi sau când ne simte prin preajmă.
Nu s-ar osteni să facă ceva pentru un leuţ, pentru un vas cu mâncare. Nu l-ar pune nimeni să facă un anume lucru, dacă totuşi, în urma lui nu ar rămâne un morman de pungi, zdrenţe, caserole de smântână, vreascuri şi pachete goale de ţigări. Oricât l-am ruga să le strângă, nu o face. Fuge. Fuge spre alte zone şi ţie nu-ţi rămâne decât să cureţi tu, locul.  E ca într-un cerc vicios. Ştii că doar regulile lui au sens pentru el, dar nici nu poţi asista neputincios. Atunci, mila asezonată cu indignare te transformă pe tine în orice dar nu într-un bun creştin. Nu-l înţelegi totdeauna. Dar oare cum ai putea când regulile lui sunt altele, visele lui stau doar într-o supravieţuire de o zi, iar şi iar, până se scurge viaţa din el, din zori şi până în noapte, mereu, mereu?
Într-o noapte de Paşte avea un morman de lumânări în mână. Le aprindea şi le înfigea în pământ pe toată poteca noastră. Un vecin în urma lui le stingea. Casele noastre sunt toate din lemn. În mintea lui, loc pentru un astfel de pericol nu era. Vecinul nu se obosea să-i spună ceva. Ştia că ar fi fost inutil. Eu m-am bucurat pentru altceva, în acel moment. Oricât îi era  de greu,  Ioan  nu uita că şi el e fiul lui Dumnezeu. Era fericit într-o sărbătoare creştină.  Se închina şi aducea lumină. În casa lui: casa pădurii.
De multe ori trecătorii, care se îndreaptă dincolo de locuinţa noastră, dau cu ochii de el şi se opresc. El stă întins, ca într-un pat larg de pământ, cu speteze din ramuri de copac tapetat cu pietre. Dar trecătorii nu văd asta. Ei văd un om dubios de lejer, într-o poziţie nefirească ce îi inhibă şi îi face să fie reţinuţi. Prea reţinuţi. Unii, de teamă, se întorc. E drept că şi singurul căţel ce îi stă alături, dar de la ceva depărtare, e oarecum prezent.  Ioan al nostru rar se mişcă din locul lui. Nu-i vede, nu-i simte, parcă nu i-ar păsa de nimic din jurul lui. Şi chiar nu-i pasă. Uneori, ore întregi, ciocneşte două pietre. Aproape că m-am obişnuit cu bătăile alea repetabile, care îi fac simţită prezenţa din casă. Rar, spre dimineaţă, când somnul meu nu mai e atât de profund, mă îndeamnă la un strigăt ce imploră liniştea. Se opreşte, dar doar pentru a o lua de la capăt cu aceeaşi placă a sunetelor de durere…: boc, poc, poc, boc….Groaznic. Îl las în pace să-şi decline  sufletul în poveşti cântătoare doar de el ştiute şi, miraculos, aproape că nu mai aud nimic. Mie sunetul pietrelor îmi sună a ocnă, dar ştiu că ocna lui e autoimpusă, după cum aveam să aflu, la un moment dat.
Nu ştiu ce sentimente vă vor încerca pe voi citind rândurile mele, dar vă spun, eu le-am avut pe toate: curiozitate, teamă, milă, compasiune, indignare, mirare, admiraţie dar şi multe altele care nu merită spuse. Nu. Pentru că aparenta lui nebunie, ce pare să-l fi cuprins de multa vreme, e o ecuaţie cu multe necunoscute pentru mine. Nu pot face nimic pentru el. Nici să-l ajut, măcar. Şi asta – cu hrana sau altceva nu se pune! El vrea să fie omul pădurii. Singurul om al pădurii. Omul liber, lunatic, cu păr vâlvoi şi două pietre în mână,  din care scoate, cum poate, un cântec al durerii de el ştiute, al supravieţuirii şi al nebuniei dulci ce-l ţine departe de lume, departe de cuvinte, departe de normalitatea celorlalţi. El e Ioan. Cel cu un singur nume şi făr’ de vise. A păstrat doar unul: că va fi, pentru el,  un …..mâine. Atât!
 bosket
11 iulie 2013, reașezată azi, pentru ca versurile poemului Un om, pe drum de lut, mi-au adus aminte de acelasi om care rătăceste mereu pe drumuri cunoscute.
Continue Reading

Un om, pe drum de lut

Să nu adapi gândirea lumii
Cu vorbe roșii în colț de gând,
Să nu pui zambetul luminii
Pe chipul vreunui suflet hâd,
Să nu dai soarele ca dar
Magiei negre-nșelătoare,
Sa nu il chinui in zadar
Pe omul care vrea sa zboare.

Sa lasi sa creasca fiecare,
Sa zburde-n viata asta gri,
Sub semnul unui OARECARE.
Ilustru nume poate fi.

De-o rătăci cu minți de cruce,
Cu teorii ce sparg minciuna,
Vreun geniu blând care tot fuge
Ce-ar prinde-n inimă chiar luna,
Să nu-l alungi, zvacnind spasmotic
În frici stinghere și amare,
Chiar de-i murdar sau e cianotic,
E un suflet fără alinare.

Și de-l privesti, să-l lasi sa creada
Ca el a cucerit imperii
De stele care or sta sa cadă
Și chiar povestile din ele,
Sa-i pui incet, pe mâna stanga,
Un fluture cu alb pe margini,
Și o sa vezi ca o sa stranga
O lume-ntreagă in imagini
Ce-or derula in mintea-i dusă,
Cand i-o fi foame sau doar somn,
Despre o iubire cam apusă,
De cand era si om, și domn.
Nu pune chip nechipului,
Chiar de iți pare cunoscut,
Dă-i libertatea omului,
Ce-i e final și început.
Nu îi da nume, are unul,
De l-a uitat nu-i vina lui,
Nu spune încet: „Uite, nebunul!”
E doar un om, pe drum de lut…
..dintr-un film mut.
fluturi

 

Continue Reading

Vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi..

În oglinda sufletului vad caramizi nezidite,

Vad țurțuri sub streșini și gratii la geam,

Vad ceata ce-nvăluie amintiri adormite,

Și văd vreo trei gânduri prizoniere din neam.

 

Vad pistolul la tâmplă pus de unul din ele,

Intr-un semn ireal și fantastic, grăbit,

Ca un lanț îmi e gestul, imi sunt mâinile grele,

Să-l pazesc de dezastrul unui gând obosit.

 

Am pus ceai pe tejgheaua ce-mi sta azi loc de masă,

Pentru alții ce vor. Eu? Îmi pun doar cafea,

Să-mblânzesc ființa asta ce a stat cam retrasă

Și acum vrea și hrană, și bir și saftea.

 

Scriu pe-un plic câteva rânduri simple,

O adresă ce pare c-am uitat-o demult,

Gust cafeaua, las pixul, uit pistolul la tâmple,

Simt explozia-n visuri, care acum au murit.

 

Ma intreb de exista in lume vreo școală,

De exista vreun loc unde as putea învăța

Cum să ai totul gol, totul plin, mintea clară,

Să rămâi, peste ani, fără inimă grea.

 

Ghiocel ce răsare din zăpezi liniștite,

Pare acum sa imi fie un alt gând nepoftit;

Iau pistolul, il pitesc și mă mângâi pe tâmple,

Unde port semnul vechi, semn cumva nedorit.

 

 

Nu mai vreau sinucideri, nici de vis, nici idee

Arunc arma de tot intr-un loc strâmt și vechi,

Cobor blând un alt gând,un alt dor, două zmee,

Beau cafea, pun  adresa mea, clar, citeț…. pe un alt plic.

 

Mi-am scris azi o scrisoare cu aromă de vină,

Din discuții purtate cu voi la șuete.

Stiu un lucru – n-oi lăsa, prea usor, să revină

Niciodata, nici demoni, nici dușmani sau regrete .

 

Prefer gândul ucis de pistoale cu apă,

Mai rămân vreo doi stropi să dea creștere bună;

Dar să știți, tot mai pun pe aici de o agapă

Și de vremea e rea, și de vremea e bună

Vă poftesc..la cafea!

 

cafei

 

 

Continue Reading