Întrebări de gând

Povestea e-un mic giulgiu pentru amintiri,

Ce mor din faşă şi din zbor fără avânt,

Dar  curge-n lumânarea unui gând,

Pe care-l prinzi,

Pe care-l știi,

Căci amintirea aceea-ţi este dragă…

…ca lumea toată.

 

O culci pe brațe și pe buze moi,

Îi dai să bea aghiazmă și apă vie,

Sperând că astfel chiar o să reînvie

Doar două picături dintr-un amor,

Căci lumea ți-e pustie,

Să se știe!

 

Și amintirea  parcă prinde viață,

Deși, un recviem  cântat, cumva, pe seară,

Precede-un marş forţat de primăvară,

Lăsându-mă din nou fără speranță,

Căci iar se duc războaie între noi.

Mi-s ochii goi!

 

Orgoliile-mi plimbă gândul cel posac,

Trecut prin aventură, amator,

Incompatibil cu un zâmbet trecător,

Cu mult subînţeles şi cu substrat,

Căci altfel cum să mai rezişti

….printre cei trişti?

 

Urzeala simplă a gândurilor mele

Mi-a pus în suflet, ca o melodramă,

Vreo două kilograme de  otravă,

Și-un gram de praf de stele,

Antidot,

Să uit de tot!

 

N-amestec bucuria cu tristeţea,

Nu mă mai prind în jocuri de culise,

Îmi port ideile-n cuvinte,

Le prind în inimă şi le fac loc,

Iar când le simt, aşa, mai cu noroc,

…le  joc.

 

Un joc de-a baba oarba să ne fie,

Sau alba neagra precum viața mea?

Un domino, o sârbă, o geampara

Sau mai degrabă jocul să se scrie

Pe vreo hârtie, în stilul…amator,

De-un autor?

 

Noi, care avem și gânduri şi cuvinte,

Pe care le semnăm  cam încîlcit,

Două pe față, ori pe dos- m-am zăpăcit –

Ce lăsăm, oare, de luat aminte?

Și cum vom crede toți că am scăpat

Fără păcat?

 

Suntem făcuți din bine și din rău,

Și mult vom arde până să-nțelegem

Că oricând puntea dincolo o putem trece

Doar amintindu-ne  de cât ne-a fost de greu

Să reparăm greșelile în Cer

Crezând în El.

 

 

N-am reușit să cer îngăduință,

N-am reușit să-mi spăl păcate amare,

N-am reușit decât să dau crezare

Celor ce-mi spun că, poate-n astă viață,

Voi crește prin  uitări de zi cu zi

Și n-oi mai ști.

 

Și-atunci, adun cuvintele în amintiri,

Le dau cu roșu și le spăl pe față,

Le primenesc și ele mă răsfață,

Nemaivorbindu-mi doar de pomeniri.

Le strâng în suflet, două câte două,

Și vi le spun, pe rând, stângaci…

…și vouă.

 

Dar nu-ncetez pe alocuri să întreb:

Cum aşezaţi uitarea, când v-apasă

….tristeţea pe a sufletului casă?

 

noapte1

Continue Reading

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

Continue Reading

De unde vii?

De unde vin?

De aici, de aproape, de pe versantul unui deal ce inmugurește destul de incet, strivit de o  umbra seacă și de umezeala complice cu un anotimp care vrea să mai zăbovească, nefiind pregătit pentru primenire. Pe gardul vecinei, un pisic gri, tărcat, cu o coadă tăiată, și o mocuță de cerșetor ambulant, freamătă a revedere primăvăratică. Aleargă in intampinarea mea, dar fuge înainte de a-l putea prinde. Mă miaună a bună dimineața și mă abandonează pentru vecinul grizonat. Doar că vecinul e ocupat cu un scaun de bebe pe care încearca sa-l introducă cu grijă in masina. Ma ridic pe vârfuri, curioasă fiind de copilul pasager. Doar ca nu e nimeni. E gol, iar el, incruntat, preocupat, bodogăne de zor, ca și când ar avea de reproșat aerului că îl încurcă. Din casă, coboară fiica sa, cu cei doi nepoți. E diferență mică între cei doi băieți, dar unul știe, deja, ca deranjand cu țipetele lui lumea din jur, e posibil sa capete ce vrea. Degeaba. Femeia nu pare impresionata. Iși asază pruncii pe bancheta din spate, ea asezandu-se intre ei. Amândoi sunt cocoțați în lojelele lor de bal, pregătiți de drum. Sunt uimită de calmul femeii, semn că e obișnuită cu astfel de scene desprinse din benzi cu eroi de basm.

Nu vă mirați, orice mamă, care reușește sa stapânească un copil de doi ani și ceva și unul care da semne ca ar pricepe și el cum e treaba cu drepturile unui bebelus la atentie si dezmierdare, pentru mine, va fi erou palpabil. Imi face semn discret cu mana și ne zambim a intelegere și admiratie reciproca.

Poteca se ingustează. Ma uit la blocul ce se ridică precum voinicul din poveste. Avem noroc, dacă asta se poate numi noroc. Are distanta suficienta cat sa nu ne umbrească cu totul, și nici prea inalt nu va fi. Spre noi au facut niște geamuri inguste in lățime dar destul de înalte. Sunt ca niște fante potrivite perfect constructiei. Pare a fi geamul de la baie și răsuflăm ușurați că nu vom fi tentați, reciproc, sa ne zgâim unii la alții. Orașul se cască la picioarele mele de parcă mi s-ar inchina. Nu e corect. Invers ar fi mai potrivit, asa ca ma urc pe deal sa-l privesc fix in ochi. Greu. Mereu port cu mine feeria primei dăți care mă stăpânește și imi dă senzația că am rămas pironită în timp, copleșită de dantelării arhitectonice. Dacă n-ar fi blocul de alături, chiar aș crede că aici nu se schimba nimic. Ma mint insa ca asa e. Privesc inainte doar, si mă asigur ca fiecare varf de acoperis e acolo, ca fiecare gard stiut are aceeasi culoare ca ieri.

casa noastra

Mi-e dor de mânecuța maicii domnului de pe casa lui Tanti Ana; acum s-ar fi fudulit nițel planta, s-ar fi cocoșat sub frunze noi, dar s-ar fi umflat, mai apoi, de bucuria reinnoirii. Nu mai e de ceva timp, sigur infloreste in rai la tanti Ana. Nea Ion, pribeagul pietrelor, trece grăbit înspre oraș. Din pădure, curg la vale lemne putrezite. Le culege un nene bătrân, căruia îi alunecă bocancii pe mâlul dintre copaci, incat nu reușește sa-și tina echilibru. Nu-mi dau seama unde le duce, pare că ține drumul spre peștera a doua. Cățeii mei parcă au înnebunit văzându-l. O adolescentă cu priviri temătoare trece cu greu de blocul cu muncitori. Nu, nu o fluiera nimeni, o latra doar cateii  din curtea de jos. Ușor, neînsemnat. Mai mult îi atragem atenția și priveste spre deal de unde mi-aude vocea potolindu-i pe Bobiță și Zara care tot au treabă cu omul lemnelor. Se impiedica și se trage spre gardul de plasa, privind cu groaza padurea ce i se iveste, brusc, după casa noastra. Nu se astepta la salbaticia aia stranie. Stiu, nu m-am asteptat nici eu, acum multi ani, cand am inceput sa ma prind ca aici vom locui pentru o vreme. O simt cum se linișteste, desi nu o vad decat din spate, cand da cu ochii de alte case. Pozitia spatelu o da de gol, e ca si cand s-ar relaxa brusc, trimițăndu-și umerii spre inapoi. 1, 2, 3…acum va tresări. Cainele vecinilor, de singurătate, strigă cu furie la fiecare trecator. Noroc ca tine putin gustul lui de scandal.

bobil

Imi spun in gand ca e timp de curățire, de tăiat de crengi, de plantat ce a dat sa moara, de pus vita aia de vie spre gard. Ar putea creste boltit. Ehehe, vise. Eu nu am vise. Refuz sa le am. Eu am intamplari și dorințe puse intr-o stea. Daca se implinesc mă bucur, dacă nu se implinesc uit ca mi le-am pus. Nu dau vina pe nimeni, nici măcar pe neșansă. Strigătul unei păsări mă trezește din plictiseala asta de calitate. Stiu sunt nedreapta, dar măcar vorbesc frumos despre timpul meu liber. Tot vreau obloane și mai vreau să invaț sa pictez flori pe stalpii de lemn ai casei. Am încercat, ies mâzgăleli. Am două mâini stangi in orice trebuie puțină îndemânare.

Miroase a brad, a rășină, a pământ ud, a timp de primăvara, a melci, a stanca ce asteapta seductie noua, chiar  dacă e încremenită intr-o bravadă tristă,  posedata de un muschi verde și apăsător, și parcă simte parfum de izbândă, de viață nouă, de soare vindecător.

Brașovul se schimbă, în preziceri abandonate pentru concretul broderiilor de mâine, broderii de primăvară, păstrându-și, totuși, armura de cavaler tăcut, care știe că noul e vechiul de mâine, ca el doar se află în cercul fermecat cu deja vu-uri  care strigă a uimire.

De unde vin?

De pe un deal cu melci. Același de ieri, acelasi de mâine…

Povestea asta v-o spun mereu, nu-i asa? Doar ca …pare nouă. Ah, și incă ceva, se intampla des sa vedeti asa ceva la noi in curte. Nu vă mirati, am un om alături care inalta zmee tricolore, uneori. I se pare ca e prea singur cel pe care-l avem…pavăză.

noix
Stanca, dealul, Zara-lupoaica, tricolor
Continue Reading

Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fața-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurată. Cu părul ondulat cât să semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisă, ascunsă ca într-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se înfățișa natural, reușind să ne capteze atenția vrei – nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, legati șmecherește până la jumătatea gambei, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reușea să-i mențină impecabili.

Încă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de când avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai încheiase un an de muncă-stagiu într-o întreprindere chimică. Umbla toata ziua cu niște sticluțe, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, să vadă ce usor ajungi în învățământ de stat,  fără să mai sufere că e a doua sub linie, ar fi făcut cu siguranță niște incantații cât să poată să se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cât de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o învățase cum să cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, încercand să o convingă că, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un împrumut de cât vrea ea, dar îi va veni și randul în roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu în avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru vârsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decât daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Sunt convinsă că erau și cazuri speciale, locuit în gazdă sau alte privilegii, dar erau hărăzite unora mai norocoși. Ea nu se știa astfel, deși eu aș contrazice-o. Acum ni se pare de necrezut, dar în acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alungă gândul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa isi  mai și imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se păreau a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singură, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fură, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacuscă și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în „cămara  comunista”. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lăsă o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc in vagon și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze tărâmuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O rugă să o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O cază fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala, in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

scoici

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

Terapii-la-malul-marii

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.

Continue Reading

Să fii femeie oricând

Când am văzut-o prima dată pe  Madam X, era atat de intuneric, incat, aproape ca a fost totul ca o părere. Eram mai degrabă preocupată de faptul că îmi parcasem mașina cea roșie ca focul, să-mi poarte norocul, pe locul vecinului neprietenos și tot ce-mi doream era să ies cât mai repede din încăperea de unde trebuia sa iau un colet pentru sora mea, fără să trebuiască să asist la stările de nervozitate ale respectivului, cunoscut in cartier ca mare hahaleră, pardon de expresie.  Aveam să  observ, cu altă ocazie, că femeia avea niște ochi de smarald, pătrunzători și jucăuși, dar pe care trebuia sa-i cauți  sub lentilele groase ale unor ochelari demodați. Părul, prins într-o coadă, mai mereu, avea o desime pe care ar fi invidiat-o orice femeie, iar buzele cărnoase dezveleau, dintr-un zâmbet, niște dinți proeminenți, lați și inestetici, de imi venea sa îi las cartea de vizita a unuia dintre doctorii stomologi cu care colaboram în acea vreme.
Dar cum învățasem, deja, că oamenii trebuie sa își dorească ei asta, nu să îi obligi tu prin tertipuri  pe care le-ar fi folosit și un licean, îmi inghiteam cuvintele mai mereu, incercand a-mi stăpâni impulsurile primare, și-mi mutam privirea un pic mai sus, unde oricum mă deranjau niste mustăți decolorate cu perhidrol, care săreau în evidentă mult mai tare, după umila mea părere. N-aveai cum să nu observi atâtea amănunte, căci ea ți se așeza, parcă, încercând să te inunde cu veselia și buna dispoziție, ieșite din comun. Mărunțică, îndesată, cu un abdomen proeminent, care, parcă, pornea imediat de sub sâni, nu știu dacă reușeai să vezi prea multă grație în omuletul acela ca o zvârlugă.
Și totuși, când se mișca, ziceai ca toate dansurile pământului se ascunseseră în pantofii ei cu toc lat, de unde se zareau, surprinzător, niște glezne fine, și niște gambe lucrate, care te făceau imediat să țeși povesti despre femeia smarald, cum aveam eu sa o numesc, intr-un final. Avea cam 50 de ani,  un râs molipsitor și câte un sfat pe care, și dacă se cerea și dacă nu, ea ti-l oferea gratis. Si mai mereu era vorba despre amor.  Impacheta lucrurile, glumind, povestind, ca intr-un tors de felină, intr-un alint subtil, aruncându-ți trei povesti, pe repede înainte, despre vreo colega mai norocoasa care pusese gheara, pardon gheruțele, pe vreun june cu care deja avea rendez vous.    

-Azi ies la dans!, imi spuse asa pe nepusa masa. Va fi orchestra și muzica live. Ma bucur atat de tare ca as spune și la pietre pe strada. In tinerete, cu tatal băietilor mei, dansam mereu, la Capra Neagra sau Favorit in Poiana Brasov sau aici la Cerbul Carpatin sau Postăvarul. Ce mai seri! Nu ne punea nimeni sa ne luam de mâncare că nu exista; beam o cafea proasta, un vin de 12 lei și ne zbântuiam toti. Nu aveam țoale faine,  deci nu veneam să ne etalăm ținute, dar noi, femei tinere, tot mai găseam cate un costumas cochet. Băietii, in schimb, cu costumele lor ponosite, cu pantalonii evazati, măturau tot praful podelelor. Acum, fac eveniment din faptul ca, după nu știu cati ani, mă scoate iubitul meu la dans!

Eu, 25 de ani, incurcata intr-o relatie nefericita, mai mult singura decat ocupata, priveam, ca prostită, la femeia din fata mea care, desi se pregatea a fi bunica – după cum aveam sa aflu, mai tarziu – se bucura de viata mai mult decat mine.

-Stii, continuă ea cu o seninătate de care îmi amintesc și azi, eu am ramas singură, doar cu cei doi copii, pe la 30 de ani. Cel mare nu l-a acceptat niciodata pe omul cu care sunt; ne-am intanit mereu clandestin, pe furate, cu fugă intre serviciu, amor si ai mei de acasă. Eu as fi renuntat de dragul copiilor, dar nu a vrut el. Siroia apa pe noi după o partida de sex pe apucate; nici sa te speli nu aveai unde; veneai apoi vinovat, si te rugai sa fie cel mare la liceu și cel mic la scoala sa arunci stanjeneala aia de pe fata ta. Nu aveam mereu noroc. Băiatul cel mare mă ponegrea, desi nu avea nicio dovada in afara lipsei mele fizice.  Mereu m-a scăpat și tinuta asta a mea. Nefiind vreo frumusete, copilul meu a crezut, mai mereu, că n-am nicio șansa la alt bărbat, dar eu nu m-am lăsat. Incă mă puteam linguși, alinta, puteam seduce, aveam disponibilitate și dorință. Si omului atat îi trebuia. Fiul meu mă vedea o grasună fără sex apeal. Poate ca eram dacă as fi lăsat asta sa ma copleseasca. Dar nu, eram dorita, eram inca femeie tânără și mă comportam ca atare!

Si multa vreme am trecut cu uimire prin povestile femeii smarald. Ba, imi vorbea de menopauza și lupta ei continua cu frica de batranete, ba imi zicea cum devenise bunica, ba îi luceau ochii după o altă întâlnire cu iubitul pe care-l păstra ca pe ceva de preț, dar departe de ochii lumii. Pana cand, intr-o zi, am gasit-o sfarsita. Cu vocea stinsa mă anunta ca renuntase la omul căruia  îi lăsase inima și dorințele sa le facă nod și sa le prefacă în amintire. Ea nu le mai putea gestiona. Avea nevoie de stabilitate, nu simțea că trebuia să dea socoteală pentru viața ei și totuși o făcea dezarmant, într-o capitulare totală. Băiatul cel mare, devenit bărbat în toata firea, aproape că făcu o criză de nervi la apropierea acelui om de familia lor și făcu tot ce îi stătu în putere pentru a uzurpa relatia celor doi, profitând și de o mică prostie făcută de aceasta, pe când fusese pe punctul de a pierde apartamentul, din motive banale, acum, dar care il făcuse pe fiul ei sa devina proprietar, iar acesta trecuse la amenințări concrete. Nu mai erau la varsta in care să se ascunda prin camere, cu apa siroind pe trup, bucurandu-se de viata lor clandestină. Obosiseră, și, ciudat, și de necrezut pentru mine, cedaseră sub vinovății închipuite.
Apoi, o vedeam mergand spre serviciu, cu pasi mici și vlăguiti, nefirești pentru ea, femeia explozie, incercand apoi sa se imparta intre  cei doi fii. Oricine ar fi crezut că e vârsta de vină, dar ea își plângea durerile inimii prin treceri pierdute într-o lentoare apăsătoare. Cel mare luase până și infățișarea unui bătrân-tânăr, gârbovit, cu un rictus permanent pe față și o ciuda pe toti cei din jur, dar indeosebi pe maică-sa și fratele sau cel mic. Desi era casatorit, cu un job de invidiat, cu două facultati ce-i permiteau o viata lejera, nu se dezlipea din casa in care o tinea captiva, in proiectii inutile, pe femeia de smarald. La polul celălalt, era cel mic. Fara prea multa scoala, dar muncitor și atent cu propria mamă, iși gasise o fata frumoasa și, vazandu-i, ziceai ca sunt două pisici hoțomane, puse pe șotii și pregatite sa joace viața ca pe motocei. Exact cum fusese ea, odinioară. Acolo se refăcea psihic, amintindu-și, prin ei, de tot ce trăise ea, până nu demult.
La nunta celui mic, primi vizita bărbatului ce-i fusese iubit mult timp și  care, intre timp, se retrasese undeva la tara. O sorbea din ochi, îi darui un buchet de trandafiri roșii și un plic cu bani, asa ca pentru o soacra mare.

-Mi-a soptit, si atunci, ca ma iubeste și jur ca as fi lasat totul sa fug, daca nu mi-ar fi fost frica de nereușita! Acum era prea târziu, mă bucurasem de tot ce am putut eu fi ca femeie, dar traiul cu un om, acum, in conditiile date, nu mă avantajau deloc. Nu l-am uitat niciodata. Dansez cu nepotii mei in sufragerie, dar in mintea mea inca sunt in tangoul iubirii. Stiu, sunt desueta, dar iți mai dau un sfat, ultimul, ca esti fata desteapta, desi de-a lungul vremii și tu ai ales nepotrivit, dacă găsesti bărbatul cu care sa dansezi toata viata, nu-l amăgi. Ia-l și poartă-ți iubirea pe ce ritm vrei tu, dar nu amâna. Lucrurile se pot stinge, desi in tine flacara tot arde. Esti femeie oricand, nu conteaza cum te vad ceilalti!, îmi spuse suav, lăcrimând din smaraldul ochilor ei care vorbeau, inca, de un tumult de femeie.

Lasand-o pe Madam X in povestea sa, stiu ca sotul meu are două picioare stangi in ce priveste dansul, dar asta mi s-a parut doar la inceput. Intre timp,  mi-am confirmat ca avem cele mai frumoase plutiri, că priza mâinilor noastre este puternica, iar, in plus, in dansul cuvintelor nu ne intrece nimeni. Si nu-i putin lucru, cred…

loveis

Am așezat duzina de cuvinte prin vedetele ei:coada, mustati, favorit, tors, gheara, lingusi, uzurpa, hahalera, ochi, intuneric, hotomani, stapani. , într-o altă poveste, poate comună, poate nu, dar incă plină de emoții. Veti găsi și alte texte cu aceste cuvinte, in tabelul găzduit de Eddie.

Continue Reading