Destăinuire

 Multe mi-au fost căutările și încercările în viața asta a mea. Mult am mai bâjbâit până să am curajul să încep ceva trainic și firesc. Multe intâmplări am adunat și despre multe dintre ele aș putea vorbi dacă mintea nu mi-ar face figuri și nu m-aș trezi în sinteze care ar seamăna între ele. Frumos ar fi fost să le scriu atunci, la cald, dar numai de scris nu-mi ardea mie când inima din piept nu-mi dădea pace, iar  mintea căuta soluții concrete de fericire. Singurul lucru de care sunt și nu sunt mândră, e faptul că n-am iubit. Dacă as fi bolit din cauza unor trecători prin viața mea, nu știu cum aș fi scos cămașa mai târziu.
În 2003, fix pe timpul ăsta, intram în una din cele mai grele perioade din viaţa mea. Nu, nu am fost bolnavă, nu am suferit din dragoste, deşi una din întâmplările cu factor declanşator poate avea iz  de bărbat nepotrivit, aducător de belele şi stări conflictuale, unele chiar cu sine. De atunci militez cu hotărâre pentru libertatea omului. Da, pentru singurătate, chiar dacă doare, şi pare de neînţeles pentru mulţi, mai ales pentru acei care mă cunosc şi ştiu că am, acum, o căsnicie fericită. Parcă aud: „îi dă mâna să vorbească despre asta, când ea nu se zbate în căutări zadarnice!”

 

 

Adevărat! Nu mă zbat acum, dar mi-am sfredelit mintea şi inima încercând să trăiesc lângă oameni, faţă de care instinctul îmi spusese deja că nu sunt potriviţi. Doar că nu-l ascultam întotdeauna, din motive întâlnite şi acum la mulţi dintre cunoscuţii mei: timpul, locaţia, disponibilitatea, şi nepăsarea faţă de propria persoană.

 

Cum spuneam, prefer oricând o aşteptare lungă şi aparent fără sens, decât un tumult inutil, din care ieşi bucăţi, bucăţi, fără să ştii dacă te mai aduni vreodată. Eu de multe ori spun că nu oamenii sunt răi ci combinaţiile între ei. E ca şi când vorbim de amestecarea proteinelor cu acei carbohidraţi răi. Ştim că ne aduc neplăceri, dar tot mestecăm cu poftă friptură şi cartofi prăjiţi. Acum, exact despre ce vorbeam, sunt şi acei slăbănogi, pe care îi urăsc maxim,-fie vorba între noi, n-am avut eu norocul ăsta. Ăia pot mânca tot ce doresc fără să se îngraşe. Clar. Aşadar în combinaţii reuşite oamenii devin din cerşetori …prinţi, din buruiană …floare, şi din omidă fluture. Se poate şi invers, şi despre asta vreau să vă vorbesc azi. Deci, poate, nu omul o fi fost de vină, ci în combinaţia cu mine, doar. Știu că subiectul pare că l-am mai dezbătut, dar vă asigur că unul din actori e altul cu siguranță, singura constantă sunt eu.

 

Pentru că, da, la vremea de care vorbesc tocmai ce sfârşeam o relaţie chinuită cu un domn, care s-a străduit să pară domn, dar căruia nu i-a reuşit deloc rolul. Nu ne iubeam, iar de plăcut… aşa părea. Doar că, gesturile noastre trădau o complicitate la starea de singurătate pe care o avea fiecare. Dacă lucrurile s-ar fi derulat firesc, se putea găsi o cale uşoară de a bate în retragere. Numai că, fiind o relaţie la distanţă, nu părea să ne deranjeze prea tare pe niciunul. Până când a început să mă apese incertitudinea pe care mi-o picura situația, cât să mă tulbure și să-mi pun întrebări.
Ei,  nu neg că aş fi fost pregătită pentru o relație de fațadă. Sunt o capricoarnă rece, aparent, aşa că nu ar fi fost greu să învăţ lecţia parteneriatului. Doar că ar fi fost nevoie de reguli, iar noi nu eram potriviţi în a le respecta.
Modul lui libertin, uşor frivol, permanenţa de a se simţi totdeauna înconjurat de aşa zişi prieteni, nevoile lui, care nu erau şi ale mele, făceau să-mi încolţească o stare necunoscută mie. Cunosc gelozia. O cunosc acum din prisma iubirii, şi vă garantez că nu seamănă deloc cu tulburarea  pe care o ai când ţi se oferă suficiente motive de neîncredere. Eşti ca o minge ce se învârte nehotărâtă, dintr-o parte în alta, dar cu, care nu marchează nimeni niciun gol. De ce? Pentru că în poartă nu se află nimeni. Fiecare e plecat în altă parte.
Nu încetam să mă mir cum la fiecare hop apărut în viaţa mea, la orice greşeală, eram vânată şi aplaudată.
-De ce?, întrebam stins….
-Pentru că prea crezi că tot ce faci tu e minunat şi sublim! Na, aşa îţi arăt cât de multe greşeli faci! Şi că nu eşti perfectă!
-Nu sunt? îmi răspundeam sarcastic,  doar în sinea mea, minunându-mă de impresia pe care o cream, cum că aş fi puternică, când, eu de fapt eram plină de nesiguranţe. Mă îndepărtam de acel om cu fiecare clipă, urându-l cu toată fiinţa mea. Şi cred că nici lui nu îi era străină această senzaţie de partea sa.
Cei din jur, oricum nu înţelegeau combinaţia noastră nereuşită. Cei din jurul meu, desigur, care tăceau doar din respect pentru mine. Într-un final, după o ceartă zdravănă, am reuşit să ne descotorosim unul de celălalt. Şi în ultima clipă ne comportam în aşa fel încât scoteam, frate, ce era mai rău din noi. Toată viaţa mea,  până atunci, încercasem să nu locuiesc cu nimeni, doar că, acesta, fiind plecat tot anul, îşi depozita câteva obiecte în casa mea. Maaaaare greşeală! De ce fugisem, adică să nu-şi aducă nimeni nici măcar o periuţa de dinţi,  nu scăpasem. Eram invadată de obiecte ce le ştiam trecătoare. Cum spuneam: greşeala mea. Poate de asta, împachetându-şi lucrurile, şi încercând, aparent galant, să-mi ofere un suport de lumânări pe care tronau doi papagali, m-am trezit spunându-i:”Nu, mulţumesc, am avut deja unul! Doi ar fi cumva…. prea mult!”
Nu, nu am păţit nimic atunci! De fapt, era singura vorbă ce mai putea să răzbune, semnul pe care-l lăsase, deja, pe obrazul meu, aşa din provocare, cică. Că doar era un domn, nu? Nu mai insist. Era o perioadă tulbure pentru mine. Tocmai ce o înmormântasem pe mătuşa care, alături de mamaia mea, mă crescuse.
Ce vreau eu să spun, totuşi: indiferent de ce alegeţi în viaţă, nu faceţi greşeala să  schimbaţi toate planurile vieţii voastre. În acelaşi timp. Eu aşa am făcut, din păcate. Dintr-o dată nimic nu mai era suficient. Astfel, s-a instalat încet, încet, într-un an şi jumătate, depresia. Devenisem aproape anorexică, lucru aşa de îndepărtat de mine cea de acum, că aproape nici mie nu îmi vine să cred când spun asta. Nimic nu mă mai atrăgea şi orice lucru făcut aducea o altă greşeală după. Am pierdut oameni, speranţe, vise, încredere. Şi nu din cauza unui om, pentru că acel om nici măcar nu mi-a plăcut suficient încât să-l pot iubi, măcar puţin, ci, poate, datorită haosului în care m-am adus după ce am simţit că nimic nu îmi mai aducea suficienţă, că de fericire nici nu putea fi vorba. Se pare că ăsta a fost punctul slab al caracterului meu, niciodată nu m-am putut opri. În încercarea mea de a repara măcar un segment din ce imi mai rămăsese, mă invada furia și gafam în neștire.
Acum sunt expertă să simt depresia la oricine, chiar dacă omul neagă asta. Nu zic niciodată nimic, deoarece nici eu nu recunoşteam nimănui. Am scăpat de toate astea cu mult sport, cu ore de engleză, cu multe lecţii de autocunoaştere, şi cu o excursie în Italia, unde am stat o lună, oferită de un om care va rămâne mereu în amintirea mea chiar dacă drumurile noastre ni s-au separat, între timp. Când m-am întors de acolo am ştiut, în schimb, că am multe de oferit, că viaţa mea poate fi frumoasă, că schimbările sunt bune, că trebuie să-mi dau o şansă. Cei doi ani în care nimeni nu a mai putut ajunge la sufletul meu m-au ajutat să pot fi hotărâtă în ceea ce vreau, şi să nu mă mai mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Mi-am lăsat părul să crească, am învăţat să zâmbesc, şi, în puţin timp, mi-am întâlnit viitorul soţ…….. pe stradă.
O sa vă întrebaţi ce legătură are părul meu cu viitorul? Pentru cei ce m-au mai citit e simplu, pentru ceilalţi vă spun atât:….aaaaaaaaaaaare! Pentru că, asta spune soţul meu când îl întreb ce a văzut prima dată pe stradă de l-a făcut să oprească:”Părul, normal!”
Doar că, de data asta, nici eu nu sunt Dalila, nici el Samson.
Continue Reading

Navetistă în drumul lung al tinereţii

Cu siguranţă trăim alte vremuri, mai nesigure, mai învolburate şi cu spectrul ştirilor de la ora cinci deasupra. Nu pot să-mi scot din minte anumite secvenţe din viaţa mea, care cu siguranţă au avut un grad mare de periculozitate, dar pe care le-am tratat conform vârstei şi inconştienţei de atunci. Altfel nu ştiu ce răspuns să-mi dau. Acum dacă m-ai pune să fac o treime din lucrurile pe care le-am făcut la tinereţe aş fugi mâncând pământul şi nu m-aş uita înapoi.
V-am mai spus că am făcut naveta, undeva lângă Braşov, la 35 de kilometri. Am prins doi ani dintre aceştia pe vremea lui Ceauşescu, iar restul, normal, în perioada aia tranzitorie de după ’90. Nici mulţi, nici puţini. Suficienţi, însă, să mă deprind cu „normalitatea” lucrurilor de atunci. Ideea asta mi-a venit, după ce am văzut la Tv, cazul acela incredibil cu femeia luată la autostop si tranşată de un nebun. Îmi cer scuze vouă pentru acest gând, dar eu mi-am spus în ziua aia : „Doamne, ce ieftin am scăpat !”
Să o iau cu începutul, totuşi. Naveta mea era istovitoare. În afară de cei 35 de km, făcuţi zilnic, dus şi întors, mai locuiam şi foarte departe de oraş, aşa că adăugăm câţiva kilometri în plus şi vă rezultă, vă spun eu, o stare permanentă de zombie de care îţi doreşti să scapi cu orice chip. Nu ai în cap decât cum să scurtezi, măcar un pic, traseul, şi ce om salvator ar putea să-ţi apară în cale, în acest scop. Nici acum, după aproape 20 de ani, nu pot uita frigul, zloata, senzaţiile, aventurile şi tot ce dădea peste mine în acel timp, în lungul drum către şi de acasă. Dar cel mai mult şi mai mult nu pot uita teama şi frica ce o căpătasem datorită acestui lucru.
Multă vreme nu am avut maşină. Aşa că, la început, am mers cu trenul, am făcut autostopul, m-au dus prieteni, cunoştinţe, am urcat în câteva tiruri (că doar alea circulau pe drum) şi mai târziu au apărut microbuzele. Ba, am mai mers şi cu ceva autobuze aglomerate de muncitori, zise şi rate,  dar pe astea le uram maxim. Pe cât erau de aglomerate, pe atât mergeau de încet, mai încet chiar şi decât melcii mei de pe dealul din spatele casei. Dacă spui unor tineri, care acum visează maşini ultramoderne, că nici umila noastră Dacie nu era scoasă la plimbare prea des, înainte de ’89, nu cred că voi fi crezută în totalitate. Ne vor privi ca atunci când ni se reproşa de către ai noştri  traiul lor rău de la ţară, când mergeau cu vitele la păscut. Acum, să fie clar, eu nu fac nicio analogie, ci doar vreau să măsor în cuvinte nivelul de adrenalină existent în corpul omului şi care scade o dată cu vârsta.
Aşadar, trenul a fost primul meu obstacol în viată. Dar cel mai sigur, în contextul de care vă vorbeam. Ce anume mă făcea să-l detest şi sa-l ocolesc era drumul lung pe care-l parcurgeam de la gară până în centrul oraşului unde lucram. Dar, mai ales, mă enerva teribil chinul meu de a rămâne cochetă în pantofii mei cu toc şi de  a mai avea flecuri la ei, după atâţia kilometri. Nu-mi prea ieşea totdeauna, în schimb aveam o condiţie fizică de excepţie. Măcar atât. Cu toate astea, încercam să găsesc orice mijloc de transport care să mă ajute să fentez drumurile alea, ale naibii de obositoare.
Tot în perioada aia mi-aduc aminte de o seară târzie de toamnă. Ploua cu găleata. Tren nu mai era spre înapoi, la autostop stăteam deja cu o colegă de vreo 45 de minute; nimic nu se zărea la orizont. Flămânde, obosite, înfrigurate, ne-am bucurat enorm când a oprit un camion în dreptul nostru. Ploaia şiroia pe noi şi când ridicăm ochii, mai bine, era de fapt ditamai tirul. În cabină şoferul şi un însoţitor. Primul instinct a fost să aşteptăm altceva, dar zâmbetul cald al celui de la volan ne-a liniştit cumva, măcar pentru moment. A fost una din cele mai stânjenitoare călătorii. Dacă primul era cu bun simţ, nu la fel a fost cel din dreapta lui. Singurul nostru noroc, să-i zic aşa, era că nu vorbeau româneşte şi noi nu vorbeam altceva. Am simţit toată atmosfera aia ca pe o scenă desprinsă din filmele de acţiune când urmează să se întâmple ceva rău. Am avut noroc, cum spuneam. N-am păţit nimic, dar vorbele aprinse dintre cei doi, privirea celui care nu şofa, atitudinea şi frica din sufletul nostru, separat….dar şi împreună, au făcut să fim mult mai atente pe viitor. Acum se cam ştie ce fel de fete urcau noaptea într-un tir. Din nefericire pentru noi, nu aveam altă cale, sau aşa credeam atunci. Eram încă naive, dacă credeam că oamenii voiau să ne scape doar de furia ploii. Bine că am scăpat noi de furia hormonilor lor. Ptiu….
Am mai mers cu ambulanţa de câteva ori, cu maşina de aprovizionare a spitalului, cu o Volgă veche şi plină de vechituri, dar care nu s-a mişcat din loc până nu mi-am pus centura de siguranţă, şi chiar cu maşina poliţiei. Nimic nu ne mai mira.
Până într-o zi, când am coborât în centrul oraşului dintr-un Rolls Royce. Tot pe vremea de dinainte de ’89, să ne înţelegem. Cineva mă întreabă curios:

-Ştii, din ce maşină ai coborât, nu?
-Nu! Trebuie să ştiu? Era cam faină, ai dreptate!
-Fato, ăla e baştan mare pe undeva! O fi vreun secretar de partid ceva.

Nu ştiu ce era omul, dar ştiu că de câte ori nepoata lui avea ore de pian în Braşov, şoferul primea indicaţii clare să mă ducă şi pe mine acasă. După Revoluţie nu i-am mai întâlnit niciodată pe aceşti oameni minunaţi. Pe fată, care era cu puţin mai mică decât mine, am mai zărit-o  fugitiv într-o vară. N-am oprit-o, deşi aş fi vrut să ştie cât de mult bine mi-a putut face la vremea aceea.
Ei, şi intre timp a venit revoluţia şi s-au intensificat peripeţiile, în acelaşi timp cu numărul maşinilor pe şosele.Teama noastră nu dispăruse, din păcate. Ba, devenise patologică, la un moment dat. Când un om cumsecade punea o întrebare firească, în mintea noastră devenea, brusc, o unealtă a vreunui lucru necurat. Mă torturam singură cu scenarii inoculate de cei din jurul meu, dar posibile; şi îi mulţumeam lui Dumnezeu de fiecare dată când coboram tefere şi nevătămate. Acum, la vârsta asta, ştiu, sigur, că mai bine aş merge pe jos decât să bifez atâtea întâmplări inutile şi bizare.
Într-o dimineaţă, omul de la volan, care tocmai oprise, nu contenea cu întrebări care se legau între ele dar care mă făceau să mă simt incomod. Vocea lui caldă, calină, cu un timbru cunoscut mă intriga un pic. Omul era un preot care multă vreme m-a ajutat să-mi alung himerele din capul meu. Avea 4 băieţi mici pe care îi învăţasem să meargă la dentist. Asta printre lucrurile bune, ce au rămas din vârtejul autostopului. Mai mi-aduc aminte de o ladă de portocale pe care am primit-o în dar de la nişte oameni care se ocupau cu asta, și pe care am impărțit-o prin fața blocului, de multe, foarte multe, apropouri pe care nu le mai auzeam deja, şi ar mai fi. Într-un final, datorită celor care ştiau să facă ceva bănuţi din distanţele astea nici scurte, nici lungi….am reuşit să ne îndulcim naveta cu ajutorul microbuzelor.
Spre sfârşitul acestei perioade de pendulare, mi-am achiziţionat un Renault 5, maşina care m-a ajutat să pot fi ceea ce sunt astăzi în materie de şofat. Aici mai adaug şi distanţa asta, care între timp îmi devenise prietenă, tocmai pentru că era un traseu uşor, în care învăţam, încet, ce înseamnă să conduci o maşină. Din toată povestea  am omis un episod, şi anume: acela cu „un iubit” posesiv care nu se mişca din faţa locului unde lucram, la ora de plecare, fapt pentru care atrăsesem toate glumele acide a celor din jurul meu. Dacă mă întrebaţi pe mine acum, acela a fost cel mai incomod şi mai neplăcut moment al navetei. Parcă cu hazardul te puteai lupta, frica  interioară o mai stăpâneai cumva, dar oamenii, care nu ştiau să renunţe şi care puteau deveni mai periculoşi decât neprevăzutul unei călătorii pasagere, erau greu de digerat. Dar asta e altă poveste pe care promit s-o spun cândva, dacă descopăr că pot. Cine ştie? Ăla ar fi cu adevărat exemplul că eu sunt o Adriana nouă şi vindecată pe deplin. Acum când vă vorbesc nu ştiu, însă, asta și e posibil nici sa nu aflu vreodata.
Continue Reading

ACUM şi ATUNCI ! (25 DE ANI)

ACUM….ceva vreme:

Nicio parte din mine nu mai răspundea firesc. Ajunsesem să nu mai aud, să nu mai captez nimic din afară, să mă golesc de tot ce adusesem singură în viaţa mea, prin acţiunile şi păcatele mele. Învăţasem, cumva, să convieţuiesc cu ele, dar nimeni, nici chiar instinctul, nu mă învăţase să trăiesc cu vina lor. Ce anume mă adusese în anumite situaţii? Câte ispite dogoritoare mi-au dat târcoale până am cedat uneia? Cât de puternică îmi apărea înaintea mea, şi cât de vulnerabilă apăream eu în faţa ei? De unde am avut puterea să mă adun şi să merg mai departe? Cine mi-a fost sprijin? Cine mi-a fost călău? Cine a plâns? Dar mai ales cine a râs? De la cine au venit întrebări nepotrivite, ca şi când lor nu li se putea întâmpla sa fie vreodată slabi, mici şi mediocri? Nu? Ce noroc! Ce bucurie! Ce fală! Ce îndepărtare…pentru mine.

Din momentul acela, omul respectiv nu-mi  mai atingea viaţa, nici măcar tangenţial, punctiform sau alte definiţii înghesuite într-un manual de liceu. Să fi fost liceul meu? Posibil. Doar că, acolo nu merg cu gândul decât rar, într-o încercare de împăcare cu mine, cea de ATUNCI.

Cea de ATUNCI, cea de ACUM? Ce rătăcire efemeră prin aducerile mele aminte, cu raport de elevă fără identitate, fără bucurii, cu vertebrele smulse din faşă, odată cu celulele ce purtau prin ele emoţia dezastrului.
Cunoaşteţi întrebarea aia : dacă aţi putea schimba un singur lucru din trecutul vostru, care ar fi acela? Aş răspunde pe nerăsuflate, chiar dacă aş fi tentată sa schimb vreo 20 de ani din viaţa mea, dar m-aş rezuma doar la o singură perioadă: liceul.

Cel mai nepotrivit lucru cu putinţă care mi se putea întâmpla. În vremuri tulburi, cu un caracter labil pe care nu-l puteam ascunde uşor, cu depărtarea de locul în care trăisem 14 ani de zile,(Braşovul) dar mai ales, cu demnitatea sfărâmată de oameni mari.

Dar nu amintirii acesteia îi voi da drumul, eu, să zburde sălbatic prin mine. Nu! Nici oamenilor mari de ATUNCI, nici celor mici, dar mari ACUM, prea mari uneori pentru mine. Nu! Las liber efectul pe care l-a avut perioada aceea asupra mea. De acolo, mi-am împrumutat nesiguranţele. Acolo, s-au sădit prima oară în mine bulbii supravieţuirii, într-o lume ce îmi arăta colţii, doar. Şi, care, nu-mi zâmbea, nici măcar, pentru o clipă. Mă făceam mare, când nu mai aveam plasă de protecţie sub mine, şi, oricând, puteam să cad în gol.

Şi am căzut. O dată, şi încă o dată, şi iar, şi iar. Doamne! Deja mă dureau coatele şi genunchii de atâtea căzături luate. Timpul trecea. Nimic nu părea a veni aşa cum visasem. Prin faţă-mi mai trec şi acum imagini absurde cu un Bucureşti sumbru şi trist, al adolescenţei mele pierdute prin labirintul lui; dar mai ales între zidurile unui internat de fete, undeva la marginea sa, unde se îmbinau grotesc părăsirea cu singurătatea. Mirosul ţărânii din câmpuri de Fundeni, îmi stăruie şi ACUM, într-o amintire cu iz de spital, şi câini hăituiţi,  închişi în cuşti vizibile de orice trecător rătăcit pe acolo, ATUNCI. Nici ACUM, nu ştiu, dacă erau cu adevărat cobaii aşa ziselor experienţe de laborator, dar urletul lor mi-a invadat memoria ca  un bocet de neputinţa.

Cumva neputinţa lor devenea şi a mea. Eram prinsă într-o capcană, ca şi ei, fără să pot ieşi să adulmec, să văd, să simt, să mă hrănesc. Eram ca la închisoare, cu gratii reale la ferestrele de la parter, unde am locuit o vreme. Mă hrăneam, totuşi, cu vise de eliberare. Urât cuvânt. Urâtă stare. Nici măcar unii oameni frumoşi, pe care i-am întâlnit ATUNCI, nu au putut să-mi atingă sufletul, mai puternic. Pe primul loc, rămânea tot absurdul situaţiei. Un adolescent, în formare, se călea într-un loc, în care prima îngrădirea, lipsurile şi teama. Teama că mâine ar fi putut fi şi mai urât, şi oamenii mai nedrepţi.

Când am plecat de acolo, am lăsat îngropate toate întâmplările, umilinţele, dar mai ales locul. Cu oamenii a fost mai greu. I-am închis pe toţi într-o singură amintire, şi am aruncat cheia. Din când în când, câte cineva îşi mai arăta faţa, pentru a nu mă lăsa să uit ,ceea ce, normal, făcuse parte din mine. Dar eu nu vroiam să mă mai întorc  niciodată. Vroiam să las totul acolo. Şi, aproape 25 de ani, am reuşit.

În toţi aceşti ani, m-am luptat cu mine, cu viaţa, cu păcatul, cu iubirea, cu dorinţa, cu trădarea. Cu tot. Şi cum spuneam, la început de poveste, uneori mi-a ieşit, alteori nu. Cei 25 de ani se scurseseră peste noi uimitor de repede.

N-am să vorbesc despre oamenii, care din motive ştiute, sau neştiute, de fiecare în parte, nu s-au văzut în tot acest timp. Ei SUNT şi AU FOST singura mea bucurie, şi alinare, şi mulţumire că au ştiut, poate, mai bine decât mine să nu privească locul ăla, aşa cum îl vedeam şi îl văd eu; dar mai ales să-şi poarte paşii spre succes, fără iz de Bucureşti sumbru din vremuri de demult. Eu nu mă voi mai întoarce acolo NICIODATĂ, aşa cum, nici pe anumiţi colegi nu-i voi mai vedea vreodată. E doar o alegere fără chip, argument, sau definiţie  clară. Ci doar, nu mai vreau să mi se arate, iar, demonii adolescenţei mele pierdute, în câmpuri de Fundeni părăsit. Iar dacă cineva îmi va răstălmăci cumva cuvintele, sau nu se va regăsi DELOC în ele, să fie fericit . Pe mine nu m-au părăsit multă vreme coşmarurile de ATUNCI. Mi-au rămas vorbe nespuse, vorbe spuse în zadar, şi lipsa de comunicare liberă, pe care şi ACUM o simt în real. Dar mi-au mai rămas şi speranţe prin chipuri fericite ale unor oameni dragi, de ATUNCI, pe care îi port adânc în suflet. ACUM! TOTDEAUNA!  ATÂT!
Continue Reading

Jobul cel mai minunat….cel de soţie

Da, sunt o soţie second hand! Pardon, rectific. Sunt cea mai fericită soţie second hand! Sunt ceea ce nu credeam niciodată că pot fi. Fericită! Viaţa mea nu e nici pe departe cea pe care mi-am închipuit-o la 20 de ani, dar asta nu e decât vina mea. Doar a mea. Pentru că multe am început, puţine am dus la bun sfârşit.

Multă vreme am fost teribil de pragmatică. Îmi închipuiam cum e să faci carieră desăvârşită într-un domeniu ales cu grijă. Doar că, domeniul meu m-a dezamăgit, şi m-a secătuit de mine, de forţele cunoscute şi necunoscute, lăsându-mă debusolată într-o lume în care falimentul bate şi la cei bine pregătiţi.

Nu m-am lăsat. Sau, mai bine zis, nu m-a lăsat soarta. Doar că de la an, la an, mă schimbam şi mi-era frică să arăt asta. Singurul care vedea …uşor totul, era …tot Mihai. Şi mă lăsa să fiu eu, cu naturaleţea unui om, care, parcă, se născuse să mă placă aşa cum eram, şi deveneam. Uneori, în joacă, îi spuneam că cineva mi-a făcut vrăji…dar în favoarea mea. Râde tot timpul când mă aude, dar mai tare se bucură când îi spun că el e răspunsul viu la rugăciunile trimise spre Dumnezeu.

La început de relaţie mă comportam capricios, cu năravurile dobândite de-a lungul singurătăţii mele. Săream din maşină în timpul mersului, prin intersecţii. Hoinăream aiurea pe străzi să-mi potolesc orgoliile. Mă găsea tot timpul, şi ne umfla râsul de prostia nepotrivită cu vârsta şi mintea mea. Plecam din faţa vreunei noi probleme închipuite de a lui, din lipsă de argument logic, până când l-am convins că e simplu să ne ascultăm, şi să rezolvăm fără drame. Am zis l-am convins? Pardon, a vorbit gura fără mine. M-a convins, fireşte!

Deşi avem o afacere împreună, cel mai mult îmi place, acum, să fiu soţie. Jobul ăsta parcă e cel mai solicitant, incitant, şi cu toate satisfacţiile la purtător. Nu credeam să ajung să rostesc asta vreodată. Dar uite că o fac.

Şi totuşi, sunt o soţie second hand. Să nu uităm bucuria unora, dar şi indignarea pe care a adus-o legătura noastră, mai ales la început, pentru că am îndrăznit să nu fug din faţa tuturor problemelor pe care mi le-a adus Mihai, o dată cu venirea lui în viaţa mea. Cu toate astea, nu ştiu cum v-aş putea convinge, cât de diplomat a ţinut toate aceste lucruri departe de mine, departe de noi. Mi se arăta în fiecare zi, ca şi când eram prima femeie din viaţa lui, singura de care se îndrăgostise în viaţă, şi unica lui iubire. Şi atunci, second hand îl traduceam prin vorbe fine, delicate, de iubire infinită.

Timpul a trecut, problemele se amestecau. Nu se putea păstra doar vraja începutului magic, dar fără de sfârşit, din sufletul nostru. Am dat de greu, de neputinţe inevitabile, de clipe amestecate, şi remarcam amândoi cum fiece încercare devenea liant şi mod de viaţă, din care TREBUIA să ieşim învingători.

De dragul lui am trei pisici, tot de dragul lui am şi trei câini. De dragul lui am învăţat să am vacanţe scurte, pentru că mintea lui e doar la sufleţelele ce, doar el, le poate îngriji cum crede. De dragul lui am învăţat să tac atunci când e nevoie, să gătesc fără teama unei priviri nepotrivite. De dragul lui ascult la toate Tv-urile din toată casa…politică, şi tot de dragul lui am învăţat să-i împărtăşesc visurile. Ale lui. Chiar şi alea de …loterie.

N-am stat despărţiţi aproape deloc, cu excepţia celor 7 zile cu totul din cele două spitalizări ale mele, şi o noapte de taifas, ştie el unde. 8 ani…fără 8 zile …împreună. Mereu. Şi nu ştiu cum, de mă întrebi dacă vreau să stăm în curte, amândoi, cu animăluţele, în poveşti, cu pădurea, cerul, lângă casa ce cu drag am renovat-o împreună; sau în alte preumblări, voi alege aproape întotdeauna o zi completa cu soţul meu. Încă râd la glumele pe care le face, dar şi de boacănele, la care, credeţi-mă….e maestru. Mă fascinează mintea lui, deloc simplă, mă bucură orice succes şi sufăr la orice durere de a lui. Doar că, eu primesc înzecit, şi poate de asta, pot afirma cu tărie că a fi second hand e minunat. Pentru că, spre deosebire de starea civilă,  iubirea noastră e de prima mână, pe podium …la premianţi cu…coroniţă, pentru unicitate şi originalitate!

Şi oricâte cuvinte frumoase i-aş trimite, niciunul nu va egala declaraţia  trimisă de el, pe facebook, de ziua mea:„când îţi spun ţie …”la mulţi ani„, de fapt, îmi spun mie, pentru că, tu eşti o parte din mine!”
Şi uite aşa, Dumnezeu a adunat  două berze şchioape( că tot sunt eu înnebunită după ele), şi a făcut una singură. Eu am pus şi un pic de puf de păpădie…să zburăm mai uşor prin viaţă împreună.

Ps. Dragi, prieteni. Nu ne uraţi nimic încă. Ştim că ne doriţi tot binele din lume amândorura, dar mintenaş, încep o serie de aniversări pentru noi. Şi, vă avertizăm:  le ţinem pe toate! Cred că, atunci, trebuie să vă facem cadou şi nişte lămâi. Sau, poate nu? Pe curând

Soţia second hand!….(această exprexie e o glumă, nu prea reuşită, dar tot o glumă e, aşa că nu mă suspectaţi de vreo frustrare închipuită,altfel această poveste nu îşi avea rostul)
Continue Reading

Şi incestul are o amintire veche…..

Deşi trăiesc şi mă hrănesc cu prezentul mai pregnant decât arăt eu pe aici, cam toate poveştile mele încep, parcă, cu a fost odată. Şi, ca într-un carusel, mă avânt în stări şi senzaţii demult plecate. Sigur, un psiholog cu nas fin şi obiceiuri ce ies din cabinetul lui de tratament, mi-ar face repede, repede o programare pentru niscai şedinţe de consiliere. Eu, însă, l-aş refuza politicos, şi mi-aş continua tratamentul propriu de a mă fâţâi printre amintiri, pentru a mai culege o întâmplare, o poveste uitată, un gând, un zâmbet pierdut, orice.Tot pentru tratament. Dar mai inedit.
Ştiu că e normală reacţia la toată lumea, dar trebuie să spun, că atunci când văd ştiri despre copii abuzaţi,  mi se strânge inima cât un purece. Mi-am luat, în copilărie, porţia mea de bătaie, ştiu ce înseamnă cureaua, vorba grea, o palmă. Ştiu. Nu pot spune că nu. Ba, dacă aş avea curaj, aş da  exemplul, de mai jos, tuturor părinţilor care fac asta acolo unde sunt mai mulţi copii.
Când rămâneam singure acasă, mă trezeam altoind-o pe soră-mea, pentru aceleaşi lucruri pentru care eram eu pedepsită de ai mei. Asta învăţasem, văzusem şi captasem eu cu mintea mea uşor tulburată de nedreptatea situaţiei. Nu eram niciuna copil problemă, ba, dimpotrivă aş spune. La un moment dat, ai mei au observat asta, şi, din acel moment, pedepsele au încetat să mai fie de genul respectiv. Şi pe cât de rapid ne-am deprins cu bătaia, pe atât de repede am uitat de ea.
Eram copii iubiţi, îngrijiţi bine, educaţi cât mai frumos. Aş spune, chiar, că, uneori, prea excesiv de atenţi, încât, atunci când auzeam diverse zvonuri, nu veneam cu ele acasă. De ruşine a gândurilor, ce nu le ştiam ok. Le rumegam în căpşoarele noastre, şi abia când răspunsurile refuzau să iasă singure, i le împărtăşeam mamei. Mama avea primul instinct, să ne spună, că lucrul ăla e o prostie, şi nouă ar trebui sa ne iasă, pe loc, din cap. Ce nu ştia ea, şi nu-i spuneam noi, nicicum, era că, oricât de mult voiam,…nu ieşea.

Asta s-a întâmplat când aveam vreo 11 ani şi am auzit, că nu ştiu care fată de la blocul vecin, mai mare cu vreo doi ani, decât mine, are o relaţie nepotrivită cu tatăl ei. Ce mai zbucium în capul meu! Nu înţelegeam fapta, nici să mă fi picat cu ceară.
„-Ce înseamnă relaţie incestuoasă, mamă?”, întreb eu, nevinovată.

Mama nimic. Refuza să-mi răspundă, şi se făcea tot timpul că nu e important ce spun. N-am mai întrebat. Am căutat în dicţionar, dar nu eram lămurită pe deplin. Eeei, dacă aveam şi eu un calculator, pe atunci, se schimba problema!!  Dar poate apăreau altele! În fine! După vreun an, când mama fetei murise între timp, povestea izbucneşte iar, într-un mare scandal. Tatăl respectiv era reţinut de poliţie, iar în casa mea auzeam, fără ca ei să ştie, motivul clar al arestării. Şi explicaţia detailată…ca între adulţi. Mi-era clar acum.
M-am albit. Nu-mi imaginam ca aşa ceva ar fi posibil. Ma uitam pe furiş la fata care, culmea, a reuşit să-şi revină destul de bine după acest lucru, cel puţin aparent, şi mă gândeam ce start stupid a luat viaţa ei.
După o vreme alt caz, alt zvon, alte complicaţii. Doar că, aici era şi mai grav: omul era abuziv pe toate planurile: alcool, bătăi, agresiuni psihice. Un dezastru. După un timp fata născu un copil. Iar de aici povestea mea se pierde.
Părinţilor mei le era ciudă că noi trebuia să auzim atât de repede despre astfel de cazuri. Şi, oricât de mult ne-ar fi ferit ei, lumea continua să-şi mişte rotiţele maşinăriei fără să ţină cont de inocenţa noastră şi strădania lor. Uneori, datorită vreunui sentiment de vinovăţie, ne relatau  întâmplările lor personale, despre pedepse cu nuiaua şi stat pe coji de nucă. Nu-mi plăceau. Trecea şi câte o zi întreagă cu imagini portabile în mintea mea, cu miez de nucă pentru cozonac şi copil sărman pe coaja lor. Clar, imaginaţia mea era defectă, la vârsta aia,
Acum auzi la tot pasul de abuzuri, de pedepse oribile ce le primesc copiii ai căror agresori poartă, în  continuare, nume de părinţi. Făcând legătura cu timpurile mele, parcă nu e nimic nou sub soare. Cu toate astea, deviaţiile acestea de comportament de adult, mi-au provocat mult timp repulsie şi teamă.Şi nu numai mie, cred. Tata refuza să mă lase să stau în faţa blocului după o anumită oră. Erau multe blocuri cu baieţi nefamilişti, iar lui i se părea  tare primejdios.
Asta a fost amintirea mea de azi. A avut o pornire de undeva de acum, dar despre care, sper, doar, să nu mai aud. Pentru că, deşi abuzul de care mi s-a vorbit era mai mult psihic, eu m-am cutremurat pentru o clipă. Şi uite aşa, au luat-o la goană alte întâmplări din vremuri care par ieri. Să fiţi fericiţi şi să vă ocrotiţi copiii!
Continue Reading

Privire de divorţ sau privire de orfan?

Când eram în generală, în clasele 5-8, trecusem deja prin mai multe locaţii. Făcusem clasa 1 lângă Braşov la Timişul de jos, a doua la Liceul Pedagogic, a treia şi a patra într-un loc impropriu spus corp de învăţământ, şi abia din a cincea m-am mutat în şcoală nouă. Curios, nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Vreau să-mi amintesc de anumiţi oameni cunoscuţi atunci. Nu ştiu în care clasă, dar cred ca în asta, a cincea, ne-am trezit cu o noua colegă . În scurt timp mi-a devenit colegă de bancă. Mariana era o fată firavă, cu o voce caldă, blajină, cu un bun simţ ieşit din comun şi cu nişte poveşti autentice. Am îndrăgit-o imediat.

Din vorbă-n vorbă, aflăm că locuieşte gard în gard cu o alta colegă de clasă. Nimic deosebit. Doar că, noi ştiam că acolo, în casa aia, trăiesc doi copii necăjiţi, un băiat şi o fată, fără tată. Murise în împrejurări necunoscute mie, şi totdeauna mă frapa modul dârz în care-şi continuau viaţa. Dintr-o dată, lucrurile s-au lămurit şi am realizat că prin mutarea ei acolo, Mariana, le devenise soră vitregă. Nu eram înceată la minte, dar cum eu ştiam că soră nu poţi fi decât dacă te naşti în familia aia, mi-a luat ceva vreme până am înţeles ca dacă tatăl Marianei s-a căsătorit cu mama celor doi, s-au înrudit, fără a fi fraţi de sânge.

Ce naivi şi inocenţi puteam fi, dacă nişte lucruri clare, ni se păreau sf uri prin nerepetabil. Rar auzeai de oameni divorţaţi, şi, pentru asta sigur ajungeai la întrebări suplimentare. Atunci la 10 ani am aflat prima oară de diferenţa dintre o privire a unui copil care e orfan de un părinte, şi  privirea altuia care a devenit ” orfan” prin strămutare de domiciliu şi din despărţirea părinţilor. Mariana venise tocmai de la Zimnicea. Curios, am senzaţia că nu mai avea nimic acolo. Tatăl venise în Braşov cu ea, iar maică-sa se mutase la Ploieşti unde locuia şi bunica maternă, şi sora Marianei mai mare.

În primul rând mi s-a părut nedrept, pe urmă m-am mirat că a ales să-şi însoţească tatăl. Cu timpul am înţeles de ce; iar în al treilea rând, de la ea am învăţat ce înseamnă iubirea necondiţionată, toleranţa, grija dar mai ales puterea unui copil. Vorbea frumos de noua sa casă, dar nu uita niciodată să pună în aceeaşi propoziţie şi familia ei, trunchiată. De la ea am auzit prima dată de mâncarea de bame pe care o pregătea maică-sa, sau cea de gutui a bunicii de la Ploieşti, dar şi de prăjitura lu’ tanti x, mama ei vitregă, pentru că din păcate nu-i mai reţin numele.

Fata asta ne povestea cum nu trebuie să uiţi de nimic, dacă vrei să fii fericit în continuare, chiar dacă mori de dorul celor ce nu sunt lângă tine. Multă vreme, Mariana a fost singurul copil cu părinţi divorţaţi, iar noi o priveam cu respect, pentru că niciunul dintre noi, nu-şi vedea viaţa fracturată pe nedrept. Mai târziu, am remarcat o fetiţă care nu purta acelaşi nume cu al mamei sale, dar care nu cunoscuse alt tată decât cel care o crescuse de când avea un an.

Acum divorţul aproape că nu mai iartă pe nimeni. A intrat în obiceiurile noastre, de parcă-l purtăm în ADN, când de fapt, iată, cât era de rar, că aproape, nu-i înţelegeam noţiunea. Spre adolescenţă, m-am mai lovit de un caz în care, fetele au preferat să rămână cu un tată, al cărui defect  era  acela de a fi prea frumos şi pedant, pentru o lume gata să-l catalogheze ca fiind superficial, decât să locuiască cu o mamă fără caracter , dar mai ales cu un viciu de neiertat pentru ele….alcoolul. Nici măcar când şi-a pierdut fetele nu a reuşit să-şi revină, iar tatăl a putut fi, cel mai atent tată cu putinţă.

Acolo a început de fapt şi trezirea mea la realitatea ce urma să ne împresoare din toate părţile, ca acum să asistăm neputincioşi la scandaluri transformate în circ în numele divorţurilor. Şi ca într-un vis prost, de coşmar, cu fruntea plecată te gândeşti şi tu la propria viaţă, şi la propriile greşeli, în care, măcar pentru o clipă, ai asistat la o privire tristă de copil pierdut. Şi încerci să trăieşti normal, chiar dacă, din când în când, privirea aceea îţi bântuie mintea. Şi poate, încercând să o alungi, nu faci decât să o prinzi şi mai tare în amintirile acelea, faţă de care nu ai cum să fugi, pentru că, într-un fel, în orice moment, te poate prinde din urmă.
Continue Reading

Predestinaţi

Pe piatra din faţa casei
S-a odihnit azi gândul.
Îl lăsasem acolo mai devreme
În drumul meu
După crengi de soc.
N-am ştiut că-l pierdusem,
Nici că era obosit.
Îl înlocuisem cu unul frivol
Declanşat de o euforie plăcută
Dată de un pahar de şampanie
Băută în cinstea noastră.
M-am pierdut cu firea
Şi ţi-am spus că azi plec
Şi că ma întorc
Pe drumuri rătăcite
Să iau povestea noastră de acolo
Şi să o pun la loc de sărbătoare.
Ai râs uşor dramatic
Sărutându-mă pe frunte
Aşa cum faci
Când vrei să-mi spui
Că sunt prostuţă,
Şi că tu ştii că povestea era
Deja acasă,
În gândul ce se odihnea pe piatra
De lângă trepte.
Mi-era limpede că noi
Eram predestinaţi.
Mi-era limpede,
Gândurile noastre
Se contopiseră
Într-unul singur,
Lăsat anume lângă casă,
Pe piatră,
Să-l putem lua
Oricând
Ne e dor
De noi
Cei de atunci.
Continue Reading

Eşarfa noului amor

Hei,
Că-i povestea ta cea veche
Desprinsă dintr-un film comun
Obişnuit, fără reţete
De compromis dulceag, şi fum
Rămas în urma lui pe stradă,
Şi-n suflet bun de păcătos,
Nu lăsa lumea să te vadă,
Chiar dacă eşti întors pe dos,
Şi fugi departe und’ ţi-e bine
Unde uitarea poţi s-o coşi
De buzunarul de la haină
Unde păstrezi doar gânduri roz,
Despre o viaţă viitoare
Cu arome fine de Paris,
Cu dame fine,diafane
Ce ţi-au rămas acolo-n vis.
Amestecă-le acum pe toate
Şi scoate ca un scamator
Din buzunarul de la spate
Eşarfa noului amor.
Continue Reading

Dincolo de mine

Credinţă n-am suficientă
Nici rugăciuni nu ştiu în plus
Agăţ în lacrimi o lumină
Şi-o prind atentă în palmele
Ce au stăruit mai mult
Pe faţa mea ….ca-ntrun sărut.
De dincolo de mine e mult soare,
De dincolo de mine e speranţă.
Nu ştiu să aduc nimic,
Nu pot să învăţ,
Uitatele poeme rânduite
Să aducă linişte, şi spor.
Mi-e dor de mine
Dintr-o clipă
Ce am uitat-o hăt,departe
Unde nu sunt vise deşarte.
Doar adevăr.
Unde-mi sunt basmele şi casa
Şi tot ce mintea a păstrat
Pentru acum, să-mi fie bine,
Să nu mai plâng
Că am plecat..
Continue Reading

Visul anotimpurilor răzleţe

Potop de cuvinte
Aduceai aseară cu tine
În somn
Fără noimă, sens
Şi fără de valoare.
Pluteai peste mine
Pluteai peste tine
Pluteai.
Nu ştiu cum ai făcut
Dar ai ajuns în cele patru anotimpuri
Deodată,
Şi ai început să-ţi scuturi mâinile.
Mai întâi a căzut iarna,
Şi ai păstrat nişte lupi albi cu ochii sticloşi.
Ai alungat, cumva, frigul
Dar ai păstrat albul zăpezii.
Ştiu, nu-ţi place gerul iernii,
Nici zloata. Dar ai păstrat Crăciunul.
Apoi, ai scuturat vara,
Dar nu vara aia călduţă
Calină şi blândă.Nu.
Ai scuturat-o pe cea fierbinte
Cu soare mult şi secetă densă
Şi n-ai păstrat nici marea. Ce păcat!
Cu toamna era  un pic previzibil
Că o laşi în pre-urmă
Cuvânt inventat înadins pentru tine
Că-l simţi.
Ai păstrat tot rodul, dar mai ales vinul
Ce-ţi face sufletul sa stea un popas.
Pe cea de pe urma frumoasă şi verde
Cu ploi răcorinde peste păduri şi glii
Ai aşezat-o pe podium de onoare
Şi ai păstrat-o toată, c-o ştii.
În visul cu vorbe aparent neînţelese
Ştiu  că pe drum tainic ai fost noaptea plecat,
Din mâini ţi-au picat anotimpuri răzleţe
Dar ştiu că pe mine şi-n vis, m-ai păstrat.

Continue Reading