Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fănela, marea și muntele

Multă vreme am locuit într-un cartier mărginaș. E o minune de loc, lăsat pe pământ de Dumnezeu pentru a fi iubit de cei ai lui și neînțeles de alții, care preferau să bată cu piciorul centrul Brașovului, fără să străbată drumuri  lungi până acolo. Mereu, însă, am avut mijloace de transport care să ne ducă în ce colț voiam noi. Dimineața, la 6.30, când ne buluceam cu toții spre locuri de muncă, școli sau pe unde credea fiecare, era, cu adevărat, o provocare. Uneori, te înghesuiai, atât de rău, în autobuzul cu pricina, încât simțeai cum ți se tuflea chifteaua din sendviș, de nu mai catadicseai să-l iei cu tine și altădată, deși, în zilele cu penumbre în buzunar, era tare necesar. Părul meu se afla, mai mereu, împărțit și pe alte scăfârlii din jur, încât, cu greu, îl adunam la domiciliu, dându-i arest forțat într-o coadă pe care o uram. Nici acum nu-mi port părul strâns și mă întreb dacă o voi face vreodată, căci iau și eu lecții de fashion forțat, din jur, și aflu că, după 50 de ani, nu mai e potrivită „pleata”, vezi Doamne. Dar până la 50 mai avem, și prefer  să vorbim doar de ceea ce e sau a fost. Las, însă, dovada unei doamne faine care mi-a demonstrat „live” că se poate și cu părul lung, oricând.

eu33

 Călătoriile astea zilnice au fost dătătoare de povești la minut, de foiletoane, telenovele sau întâmplări cu final neprevăzut. Pentru că naveta mea nu însemna doar drumul din cartierul Noua-Livada Poștei, ci, de acolo, luam alt autobuz până spre marginea orașului, către Bartolomeu, și, apoi, cu mila lui Dumnezeu, ajungeam la 15 km de Brașov, în Codlea. Am încercat tot ce era de încercat, în materie de deplasare, dar despre asta am mai vorbit aici.

harta

Acum vreau să povestesc despre Fănela. Când mi s-a prezentat  nu am auzit decât cuvântul Nela și, cum poate fi un derivat uzual al numelui său, din Nela-n sus, Nela-n jos, nu am scos-o. Până când, într-o zi, pe când doream să ajungem la gară și poposisem, amândouă, pe o bancă, în așteptare de „35”, mușcând, fiecare, dintr-o jumătate de măr, împărțită frățeste,  o aud:

-Știi, prefer să-mi spună toți Fănela. Eu sunt copil din flori, doar că nu-s așa cum crede lumea, că sunt nevrută și neiubită, ci sunt copil făcut cu dragoste. Pe vremea când ai mei m-au conceput, se iubeau pe ascuns, doar că tata era căsătorit, la Constanța, cu o grecoaică iar eu m-am născut în ilegalitate, ca să zic așa. Pe tata îl chema Fane. Ștefan, de fapt, dar Fane îi ziceau toți, inclusiv mama. E de înțeles de ce a ales să mă numesc așa. Niciodată nu mi-a spus altfel și nu a lăsat pe nimeni să mă strige cu vreun diminutiv. Era tributul ei la tot efortul făcut de tata pentru a fi cu ea.

Fănela avea vreo 26 de ani, eu vreo 23, pe atunci. Știam cam ce e cu iubirea, dar învățasem greu, cu aventuri triste ca inima nefericirii pe care o desenam în minte, adeseori. Nu aveam deschidere romantică și nici nu suspinam după vreun Richard Gere în Frumușica. Eu adunam flori de gheață și le topeam la fiecare final de relație. Fănelei, însă, îi sclipeau ochii când vorbea de ai săi părinți.

Îmi potriveam ceasul și ieșirile din casă în așa fel încât sa o prind  la o altă destainuire pe care o făcea de parcă descânta timpul și amintirile dragilor ei.  Aflasem că taică-său era inginer, că fusese detașat la Feldioara, la uraniu, că acolo s-a cunoscut cu maică-sa, care lucra la o cârciumă, din drumul acela de pripas și că îl ghicea și când n-avea bani de o zeamă sau  când rămânea fără cămașă curată. Au devenit prieteni buni, mai întâi,  povestindu-i de grecoaica lui care avea gând de plecări definitive spre insule albe cu nume șoptit de vânturi. Dar el nu era  atras, câtuși de puțin, de idee. Crescuseră împreună și așa s-au trezit căsătoriți, din obișnuințe greu de înțeles pentru Geta, fata care nu știa nici cum arată marea, darămite insule, vânturi și povești cu portocali.

Fane locuia la un cămin de nefamiliști, aici în cartierul de unde porneam, dimineața, în căutare de soartă și povești. Geta avea o cămăruță, în chirie, la o bătrână pe care o îngrijea și care avea să-i lase casa, la un moment dat. Îi unea cartierul și…naveta. Mă distra coincidența asta stranie, căci știam ce înseamnă apropierile de oameni, în lungi legănări ale mașinilor și ale gândurilor-întâmplări.

noua

Când Fane se reîntoarse la Constanța, Geta descoperi că e gravidă. Inginerul fusese repartizat la canal. Muncă grea istovitoare, o fugă în realități greu de spus în cuvinte, într-un loc în care nefericirile oamenilor au lăsat tribut greu, construcției. Erau toți niște Ane ale unui Manole pentru care canalul Dunăre-Marea Neagră era un proiect în care nu conta sacrificiul oamenilor. Tot ce a urmat a fost un coșmar pentru Geta, care era pe cale să piardă tot: și loc de muncă, și cămăruța cu chirie, și sprijinul puținelor rude care nu întelegeau de ce plecase  de acasă dacă sfârșea ca în orice deznodământ de femeie credulă. Poveste simplă, ca a multor alte femei, dar Fănela o spunea, mereu, adăugând, de fiecare dată, câte o aromă nouă de sfințenie, de busuioc verde, peste ceva care nu avea nimic senzațional, credeam eu.

Aveam să aflu că femeia își luase fata născută de 6 luni și plecase în căutare de om al mării. Când ajunsese la Constanța, se duse glonț să vadă și ea apa aia de îi luase bărbatul cu totul, nelăsându-l muntelui. O prezentă mării pe Fănela și cu datele pe care le avea pe o bucată de hârtie îngălbenită își căută iubirea pierdută. Nu aștepta nimic, nu voia sa îi strice casa omului. Dorea să îi spună că are o fată și apoi Dumnezeu cu mila. La casa cu viță de vie boltită, care mirosea ca satul ei din Bărăgan, văzu o statuie albă, ușor nepotrivită locului. Se așeză pe banca  din fața ei și așteptă. Copila parcă era o păpușă – nu plângea, nu scâncea. Nimic. Îi scâncea ei sufletul și îi exploda inima în bătăi sacadate care nu o ajutau, deloc, să-și vină în fire.

Bun! Ajunsese până acolo. Și acum? Cum să intre și să spună: „Tu esti sotia bărbatului meu?” Și al ei bărbat, auzi exprimare! Pfui, total aiurea. Dacă ar fi fost  al ei o mai căuta; așa știa că fusese doar mantie de vreme rea unui trubadur. Totuși, cam târziu pentru astfel de gânduri. Poarta se deschise, însă, și cel care ieșea era Fane. Palid, străveziu, albit puțin. O privi pe Geta, iar in ochii lui nu era mirare, ci așteptare. Le mângâie pe amândouă, fără cuvinte și fără întrebări. Le deschise poarta și acela a fost momentul când Fănela și-a primit numele din nou. Oficial.

Au urmat multe povesti, între două autobuze; unele mărunte, altele mari, despre treceri de viață plină de surprize. Locuia  cu părinții, în casuța lăsata de bătrână, în cartierul vieții mele de om umblător prin visele altora. Marea îi era Fănelei a doua casă, dar cu treceri ca orice turist, nu cu inima unei cunoașteri. Muntele îi adunase iubirile pe piscuri înalte  unde trăia minunea dumnezeiască a unei familii pe care o primise greu, doar prin curajul unei femei de a-și prezenta fata dragostei sale pribege.

Uneori, când poposesc pe băncuța din Livada Poștei, mă uit, instinctiv, după oamenii mei de poveste. Mi-au lăsat semne și întâmplări  cu iz de altădată.

livada-postei

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Astrid, cucii și dor de ducă

Astrid se potcovise cu numele asta pe când taică-său, cu o cătare de om venit de prin birtul satului, încă își plângea amarul că nici de astă dată nu va avea fotbalist în bătătură și iar va trebui să aibă buget în plus pentru volane și inutilități feminine; nicio minge nu se va rostogoli în ograda lui și asta îl durea mai tare decât orice, pe lumea asta. Se hotărâse, așadar, să boteze copchila cu numele coniacului pe care-l băuse, întruna, de aseară. Doar că nu-i mai știa numele și zise clar: Astrid s-o cheme. Astrid a lu’ Măturică. Și dă încoace să plătesc și taxa aia la impozit să nu zic c-am venit degeaba!, îi zise el, cu năduf, funcționarei de la primăria din deal, în timp ce scoase un teanc mototolit de bănuți, dintr-o ciupeală de a lui cu Fane Mere-Roșii, de când îi tăiase porcul să aibă de Paște, că altfel nici ăștia nu reușeau a trece vremurile, cu copchii cât de o echipă sportivă.
Biata maică-sa, niciodată, nu a strigat-o pe nume clar. Îi spunea Florența. Așa îi notase, pe hârtie, căpcăunului de soț,  s-o înscrie în acte. Florența era pentru Astrid o redecorare stupidă a unui nume și a unor încercări de părinți nefericiți prinși într-o casnicie din care nu-și amintea niciun eveniment mai acătării. Doar urlete, scandaluri, plâns în batic și fuga de acasă a Mălinei, sora cea mare. Poate doar ăla sa fi rămas ca o ardere de care nu putea scăpa niciodată. Se vedea, de la o poștă, că sora sa, satulă să tot vada cate un meci de box, în fiecare seara, la ei în casă, se lăsă furată de băiatul plutonierului din sat, într-un prag de primăvară tâmpă, ajungând  pe post de noră într-o altă ogradă cu nefericiri asemănătoare. Fără acte, că deh, fuga de acasă echivala cu pecetluire clară de cununie, fără mire și mireasă, ci cu pocinogul făcut pe post de bârfa satului pentru vreme îndelungată.
Cand o văzu pe sor’ sa, la o lună de la întamplarea de nuntă fără nuntă, ca un ambalaj de ciocolată, gol, mototolit și turtit ca semn într-o carte, cu rol de nu mă uita, știu că măritișul nu e nicio scofală și îi incolți gând de ducă. Doar că satul lor nu cunoștea nici cuvântul șosea, cum trebuie. Era trântit între două culmi, așa la ocheala lui Dumnezeu, într-un moment în care parcă spuse: Aici e colț de rai, aici va veni, cândva, Astrid! Lumea o credea pe Astrid mută. De fapt așa și o strigau- muta satului– deși fata vorbea. Însă putin, tare puțin, cât puteai face inventar de cuvinte cu tot ce catadicsise ea să spună până la cei 17 ani. Ei nu-i pasa. Îl luă pe Gioc, câinele cu pete negre care îi era umbră de când intrase la gimnaziu, și fugi la biblioteca satului. Tăcu cât să se auda trei mierle și cercetă drumul spre capitală. Știa ea că trebuie să gaseasca repere și să fugă de aici, odată pentru totdeauna.

18.Simonul

Ușa se deschise. O femeie într-un costum roșu intră hotărât. O salută scurt și își aprinse o tigară subțire. Rămăsese pironită cu ochii la ea uitand și de capitală, și de faptul că nu vazuse nici măcar un tren, vreodată. Doar masinile satului care erau destul de muncite datorită drumurilor pietruite, cu piatră din cariera din dosul Glăjăriei.  Astrid nu-i spusese nimic femeii, răspunse la salut cu un semn al capului echivalent cu un bun venit. Femeia se ridică, privi atlasul și ghici pe dată gândul fetei cu nume straniu.
Nu-ți place aici?, o întrebă ea, scurt, parcă știind că doar așa ar ajunge la inima fetei.
Ba da.
Nici nu știi ce noroc ai că  poți face liceul, acolo, în Valea cu flori. Când eram ca tine mergeam cu căruta lui nea Vasile Oierul, zi de zi, o gramadă de vreme, sa învăț carte. Eram 7 copii. Am fi fost mai multi, dar unii pribegiseră, alții renunțau repede doar la gând de corvoada drumului. Acum vin din Bucuresti, voi fi învățătoare aici.
Ușa se deschise, din nou, și un ibric de lapte cald plus trei felii de cozonac erau aduse de Nuța, îngrijitoarea. Femeia în roșu se uită, scurt, vazu două căni și împărți lichidul acela cu miros de acasă. Se duse la Astrid și îi puse în față ofranda de pace. Nu o întreba nimic, nici măcar cum o cheamă. Își regretă gândul cu țigara, dar știa că așa îi putea capta atenția, dincolo de faptul că încerca să intre în atmosfera aceea a satului de care îi fusese așa dor, dar nu-și putea lăsa deoparte deprinderi de orășancă.
tii, dacă vrei să pleci la oraș trebuie doar să ma-ntrebi. Tocmim o mașină, te duci acolo și cauți ceva cu chirie, apoi platești chiria cu salariul de la locul de muncă pe care-l vei lua și viața ta se va aseza cum dorești!, se trezi vorbindu-i de parcă la București stătea unul de zicea „care ești măi nou in oraș încolonează-te aici pentru servici și trece-te în catastif pentru cameră cu chirie”.
-Poate nu-ți va fi dor de nimeni, o vreme. Poate îți vei face prieteni, poate vei cunoaște un băiat bun, faci copii, înveți rostul orasului. Poate. Mi-amintesc perfect pașii și chiar unii în plus. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să aștepți doar puțin!
Astrid gustă cozonacul cu miros de vanilie și își ascunse, rușinată, fața, în cana cu lapte. O enerva băgacioasa asta de femeie cu aer atotștiitor, venită să-i sădeasca îndoiala. Știa și ea că ar trebui să termine școala, mai întâi, dar nu mai avea răbdare, măcar se documenta.
Zarzării se înfoiau, liliacul exploda, mugurii țâșniseră toți din toate părțile, iar în ea înmugurise dor de ducă. Se ridică, mulțumi șoptit în trei cuvinte contabilizate și fugi pe uliță, roșie toată, arzând de neputință. Gioc o linse pe mână și o făcu să uite de toată nebunia ei.
-Cum o cheamă pe fata care a iesit acum de aici?, întrebă femeia în roșu;
E Astrid, Doamnă, muta satului!
Doamna clipi de parcă făcea grafica unei imagini deja știute, coborate din amintiri cețoase.
Astrid va fi învățătoare aici, dar ea nu știe încă. „Poate e semnul cerut când am intrat din nou în satul cu flori la poale și gând de cuci umblători, pribegi în neștiință..!
Fără să ceară direct, Astrid primi dar și protecție, om medicament, soartă care va răsuna, peste vreme, într-un nume cu rezonanță de care nu va uita nimeni din sat, vreodată. Astrid, doamna director a unei școli dintr-un sat în care ocheala lui Dumnezeu făcea minuni controlabile.
Cucii…
Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă.

cucul-cuculus-canorus

Mulțumesc, Radu, azi mi-ai adus in minte dorul de ducă în felurite feluri. Multumesc pentru inspirație. Cita, iți dedic aceasta poveste cu tot dragul și toata multumirea mea pentru prietenia ta deosebita. Iar cuvintele vedetă sunt: meci, ciupeala, impozit, buget, primavara,ambalaj, venit, eveniment, , minge, gioc, ocheala,redecorare. Le găsiți reașezate, in texte ale altor bloggeri care incă au drag de provocări și adunate, toate, în tabelul lui Eddie.

Mărgăritare versificate

Prolog inutil

nu poti

Mi-am înnodat uitarea cu șapte noduri roșii,

Mi-am pus zăbrele  de argint pe visuri arămii,

Am tras zavorul, am răsucit iar cheia,

Și-am zăpăcit cu totul epopeea,

Din care am furat, cândva,

Prologul.

 

Am cules stele. Le-am dat drumu-n pace,

Am răsuflat, oftând, din carapace,

Sperând că-mi poartă gândurile-n Cer.

Am dat iar roată și-am legat mister,

Dar tu plecasei cu ale mele noduri

Să vinzi Prologul.

 

Te-am prins în ecuația din carte,

Erai un personaj  și nu stăteai deoparte,

Nu voiai Carul Mare si nici eternitatea,

Dar îți plăcea mai mult celebritatea,

Și iar m-ai pus să schimb, cumva, pe grabă,

Din nou, Prologul.

 

Ei, te întreb, acum, în ceas de seară,

Când personajul episodic stă să moară,

Nu vrei să legăm ițe și idei mai bune

Și-o carte nouă să semnăm c-un nume

Mai potrivit trăirii? Hai sa facem pact,

Să trecem de Prolog, la primul act.

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Bărcuțe de hârtie

…ploaia asta îmi macină forfotele înmugurite cu atâta întârziere. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!”

Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele primăvăratice. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă. O păcăleală. Frunzele lucesc puternic ca niște talismane verzi, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți.

Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.

Ploaia asta imi macină forfote de păsări ce-și fac cuib. Singurele care se comporta de parca ploaia le-ar fi martor în munca lor de constructor neobosit. Apropo, dragilor! Ați tocmit și voi un arhitect sau vreun proiectant nou care sa va spuna ce materiale sa folosiți? Ups, parcă nu mai scriam articole publicitare. M-am defectat. Ah, voi aveti deja un arhitect primordial? Da? Pe cine? Pe EL? Mda, știam dar v-am tachinat puțin, dacă tot sunteți în curtea mea!

pasare x
atat m-am priceput sa prind din pasarea ce iși face cuib..

Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ. Nu, nu-mi iau umbrela, nici pelerina de ploaie. Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac cuib de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele de smarald. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a măcinat doar cuvintele.

Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă primăvară. Dar asta veche ce areVoi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie.  Fac  câteva bărcuțe colorate și  le trimit, împreună, la vale. să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de verde curat. Ei, totuși, una am păstrat-o, poate, curand, o fac trofeu, să nu uit că e primăvara mea …cu fiecare surpriză. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de smarald, să știu că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie. 

poze-de-toamna_barcute-de-hartie-in-ploaie

Mărgăritare versificate

Timp ferecat, timp desferecat

Spre gândul meu și gândul vostru stă doar un nasture.
Uneori, o aud pe mama:

-Închide și nasturele acela!
-Da, da..acela care duce spre inimă!
-Nu toti trebuie sa vada ce știu deja!”
-E bine așa, mamă?
-Sunt încheiată, regulamentar?
-Uite, nu se vede nimic!
Sub ochelari, ochii ei dezaprobă;
Știe că, pe trepte, lăngă casă, nasturele va țâșni singur.
Între gândul meu și gândul vostru e un nasture.
Azi, l-am pierdut.
Era timpul, prea erau ferecate în strânsori nepotrivite.
Au plecat spre voi, avalanșă.
Care a ajuns primul la tine?
Ei, imi spui? Sau trebuie să cos nasturele la loc?
Pss, să nu-i spuneți mamei….

BLUZA