Ioan, omul pădurii

În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.
Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei. (continuarea..aici)
Continue Reading

Pepenii copilăriei

Pepenii. Cuvânt sacru de deschis inima spre amintiri de zahăr,  proaspete şi răcoritoare. Amintiri cu tata. Amintiri de demult. De acum. Din şi pentru totdeauna. Amintiri despre vremuri ceauşiste cu repere concrete şi cu adulmecare de anotimpuri, cu o consecvenţă cu formă de ritual, de la an la an. Vara era anotimpul experienţelor culinare naturale. Mi-amintesc de „ouăle bătute”. Ouă luate imediat din cuibar şi aruncate, iute, în tigaia încinsă după ce, în prealabil, o biată furculiţă le făcea zob. Era cel mai simplu mod de a mi le face singură la cei 10 ani, chiar dacă, din cauza buteliei, nu aveam voie să mă apropii, prea des, de aragaz. Ouăle mele bătute nu purtau nume importante de omlete, scrob sau jumări. Era cea mai simplă şi cea mai pe plac mâncare pentru mine, acolo în satul copilăriei mele, despre care tot amintesc, in istorisirile mele. Dacă le mai asezonam şi cu o felie de mămăligă rece, totul devenea perfect.
Înainte de a purcede la gătirea lor, treceam prin grădină. Veneam cu doi castraveţi proaspeţi, găsiţi sub frunzele mari crescute prea mult şi care mă făceau să joc un v-aţi ascunselea grădinăresc până îi descopeream. Furam şi o roşie -numărate, parcă, pentru sucurile ce aveau să devină – şi mă bucuram de oferta asta naturală fără să fi bănuit, măcar, cât vom mai regreta, în timp, aceste vremuri. Salata mea era, aşa, la îndemână, de credeam că orice om are o bucată de pământ pe care să-l cultive şi de unde să adune, mai apoi,…bunătăţi. Ouăle mele bătute deveneau lux accesibil. Natural.
Acum înţeleg ritualul tatălui meu cu pepenii. Din motive necunoscute mie – deşi diferenţa dintre cele doua sate ale părinţilor mei,  vorbind în kilometri, era nesemnificativă –  în satul tatălui meu oamenii cultivau pepeni, iar dincoace îi cumpărau, doar. Tata începea sa ne istorisească, în fiecare an, cum stătea el de pază la pepinieră şi cum ştia fiecare soi. Fiecare pocnitură ce era în plus însemna prea mult, aşa cum şi sunetul a gol nu era prea bine. Dungile soiurilor, seminţele, precum şi lujerele  aveau, fiecare în parte,  povestea lui de premiant; iar codiţa era veşnic responsabilă de succesul unui pepene bun.
Când tata ne aducea pepeni acasă, ne miram cât era de puternic pentru a căra ditamai monştri dulci, spre bucuria şi încântarea noastră. Nu aveam voie să-i mâncăm până nu primeau răcirea corespunzătoare, ca un ultim tratament de înfrumuseţare înainte de căsăpirea magică. Întotdeauna era aşezată pe masă şi o pâine mare albă ca  o completare necesară pentru îndestularea zilnică. Era tributul ce-l plătea tata pentru vremurile copilăriei sale sărace, dar extrem de naturale. Nu uit niciodată cum pârâia coaja pepenelui pe masa mare din bucătărie şi cum ne băteam, la tăiere, pe mijlocul ce ieşea ca o creastă semeaţă de pasăre sângerie, strigând amândouă într-un delir neînţeles acum: „Cocoşul, cocoşul! Eu vreau cocoşul!” Tata tăia bucata aia în două şi noi ne topeam de plăcere.
Cu timpul mama a învăţat să facă dulceţuri fine din coaja de pepeni, peltea şi chiar ne făcea nişte cocktailuri interesante din pepene şi gheaţă, ce ne ţineau loc de sucuri răcoritoare. Erau rudele naturale ale sucurilor ce urmau să apară şi cărora nu le ştiam atunci numele, pentru că lipseau cu desăvârşire. Cu pepenele galben tata ne păcălea. Ne spunea că, de fapt, e un fruct zămislit din dragoste pentru copiii cuminţi. Punea o ploaie de zahăr deasupra, oferindu-ni-l ca pe o prăjitură nouă cu gust răcoritor.
Tata purta discuţii lungi, obositoare, şi pentru noi, şi pentru comerciantul al cărui gând era să termine mormanul lui şi să se întoarcă acasă. Dar nu aveam niciunii curaj să-l întrerupem din monologul şi oda lui aduse pepenelui. Până spre sfârşitul vieţii, tata a rămas fidel pepenilor lui, porumbului copt, (nu fiert), şi lădiţelor cu struguri zemoşi care deveneau principalele alimente pe timp de vară, chiar toamnă târzie.
Au trecut veri când, poate, nu m-am apropiat decât de o felie de pepene. Pasiunea pentru ei a dispărut în acelaşi timp cu tata. Azi am tăiat din acel mijloc al pepenelui, vestitul cocoş, am pus alături o felie de pâine şi cu o lacrimă de dor mi-am savurat masa de prânz cu gândul la tata. Naturalul din viaţa lui, pe care îl ridica la rang de normalitate, a început de multă vreme să mă bântuie şi pe mine. Port cu mine poveştile despre grădina magică de la ţară, de unde adunam cu mânuţa mea tot ce vedem acum în pieţe; iar astăzi, prin mâinile muncite ale mamei, ne bucurăm aproape tot anul de legumele şi fructele din ea. Castraveţi, dovleci, fructe puse pe iarnă, toate, mama le adună într-un alt ritual sacru, lăsat parcă spre perpetuare, pentru ca noi să nu uităm  cel mai frumos cuvânt de pe pământ: NATURAL.
Sora mea are vise, dincolo de anii tinereţii noastre, cu legume pitite în solar şi animale crescute în aceeaşi ogradă, din acelaşi sat, cu parfumuri eterne.  Normale şi naturale! Mă rog ca aceste lucruri să nu rămână doar amintiri, deși timpul pare de necuprins iar noi robi în obiceiuri de orășeni care nu și-ar lăsa traiul comod pentru asprimea unui sat fie el și dătător de viață. Vom vedea, căci niciodată să nu spui…..niciodată.

 

Continue Reading

Întrebări cu răspunsuri bănuite

Uneori liniştea îmi e tulburată de întrebări pe care, cu timpul, am refuzat să mi le mai pun. Citind ceva în jur sau o întâmplare nouă,  îmi creează momentul care mă trimite iar acolo, unde merg în vizită cu gândul…. doar dacă vreau.  Azi am avut o străfulgerare că, poate, mă mint frumos. Că atâta timp cât nu cunosc sentimentul de mamă, nu voi putea vorbi decât la modul general…. şi atât. Nu pot merge cu ideea decât la nivelul de „copil al unei mame”; dar oricât mi-aş studia comportamental mama, tot nu aş fi obiectivă. Sunt convinsă că nici măcar ea nu şi-ar expune trăirile interioare cele mai nepotrivite, în legătură cu noi. Mama ar da răspunsuri corecte, cerute, serioase, bănuite de dinainte de a o întreba.

De câte ori am chestionat-o, într-un context de multiple dezamăgiri ce i le-am putut aduce de-a lungul timpului, ” dacă nu regretă faptul că a adus pe lume doi copii, când se putea mulţumi cu unul perfect”, m-a privit siderată. Ştia că modul meu de a mă anula era doar o rătăcire de a mea; şi nu suporta niciodată să mă vadă într-o postură de aparentă inferioritate faţă de sora mea. Îmi răspundea, la început tăios, pe urmă cu dulceaţă în glas:

„Eu am vrut doi copii. Cum mi i-a dat Dumnezeu pe amândoi nu e treaba mea. Treaba mea a fost să vă educ la fel şi să vă înţeleg firile. Dacă te-aş fi vânat pentru fiecare greşeală, acum ai fi fost cel mai frustrat copil, adult. În fine! Nu poţi fi ca sora ta! Dar nici ea nu are calităţile tale. Pentru mine, faptul că ea e mai bătăioasă, îmi dă o stare de linişte, recunosc, dar cea de nelinişte o am în ce priveşte sănătatea ei, altfel decât a ta. Tu, în schimb, poate nu îmi porţi de grijă precum soră-ta; dar nici nu îmi creezi un sentiment de indiferenţă  faţă de noi. E felul tău mai rece, mai rezervat şi mai interiorizat. Şi asta nu e de rău. Aşa ŞTIU că tu vei fi la adăpost, printr-o autoapărare proprie, fără să ai acea voinţă de fier precum o are Sanda.  Nu e nevoie totdeauna de acţiune. Uneori şi preocupările lipsite de dinamism pot fi pe acelaşi picior de egalitate cu omul acţiune. E simplu. Voi sunteţi firi asemănătoare, complementare. Vă diferenţiază doar modul de acţiune. Şi nu uita! Tu eşti prima! Eşti copilul meu făcut din dragoste! N-am cum să aleg! Mama se mândreşte cu amândouă!”

Cam ăsta era monologul mamei de câte ori aveam o criză de identitate! Cu timpul crizele de identitate au prins altă culoare şi contur. Azi am citit într-un articol, despre bucuria şi împlinirea de a fi mamă. Am simţit de toate în acel articol. Era ca un bilanţ al vieţii la care se adăugase un strop de resemnare, regret şi un pic de autoamăgire mascată de bucuria de a creşte un copil. Filtrând totul prin mine, mi-am dat seama ce noroc formidabil poate avea, prin simplu fapt că poate face asta, indiferent de „răspunsurile” ce şi le-ar putea da. Multe dintre noi nu avem posibilitatea, măcar, să simţim aceste pendulări între datorie, sacrificiu, bucurii şi necazurile cu dezamăgirile aferente ce ţi le poate da evoluţia unui copil.

Cu toate astea nu cred în tristeţi duse în patologic. Nu cred în nemulţumirea veşnică pentru că nu ai bifat acest aspect. Înveţi să trăieşti şi să te bucuri de tot ce primeşti, de experienţe diverse, fără a te mai simţi diferit de ceilalţi. Admiri fiecare copil crescut bine şi frumos, şi te întristezi la fiecare poveste care include o nenorocire adusă de un copil pierdut.  Un copil scăpat din mâinile unui adult, care, poate, ar fi putut face mai mult pentru el; doar că nu a acceptat cu uşurinţă că şi copilul lui poate greşi, sau poate, nu e tocmai atât de perfect precum crede el că ar fi. Dar nu judec! Aşa cum spune mama, fiecare om se poate redresa fără să mai apeşi şi tu cu degetul pe rană, dar poţi cu puterea dragostei unui părinte să-l aduni de pe drumul sinuos.

Nu pot, în schimb, să nu strig cu toată gura: „Indiferent de întâmplările trăite, bucuraţi-vă că aţi trecut printr-o experienţă pe care unii doar o bănuiesc!”

Continue Reading

Tu pe care o vrei?

Mi-am prins toate gândurile mănunchi şi le-am legat cu fir roşu de speranţă. Nici măcar nu le-am legat strâns, de teamă sa nu-mi rămână speranţa în gânduri răzleţe. Am lăsat, totuşi, un fir deşirat să ştiu unde mă întorc …mai târziu. Da, mai târziu, când totul doarme şi prinde contur de vis frumos. Doar atunci, în somn, gândul, visul şi speranţa prind contur comun de fata morgana purtată prin neuroni liniştiţi şi prin simţuri potolite. Doar că, eu m-am trezit înainte de a-mi recupera mănunchiul meu împletit cu atâta măiestrie; şi m-am văzut nevoită să inventez poveşti dulci despre vise răzleţe şi speranţe pierdute.

Nu mai ştiam nici numele jocului pe care tot tu m-ai învăţat să-l joc, într-o seară de iarnă  geroasă, când nimeni nu mai putea vorbi fără să nu se vadă aburii respiraţiilor noastre. M-ai rugat atunci să învăţ limbajul semnelor şi al cuvintelor nespuse. Aşa am tot adăugat:  gânduri, vise, speranţe. Nerostite. Tu nu te-ai lăsat şi ai venit după ele, la mine în somn. Ai venit vara, când le puteam rosti şi trează dar şi în stare uşoară de beţie a simţurilor. Tu nu ştiai în schimb, că mintea mea se golise de orice cuvânt, orice vorbă şi orice gând nerostit la timp, şi că firul roşu deşirat al speranţei nu mai putea fi prins între degete.

Ştiu că eşti supărat că nu ai ghicit din timp forma şi conţinutul lor; dar te asigur că vorbele de azi sunt mult mai pline, mult mai darnice şi mult mai vii. Ce nevoie avem amândoi de fete morgane şi vise neîmplinite?

Nici anotimpurile nu ţin cu noi. Cineva a trimis luna noiembrie într-o lună de vară: să te bulverseze şi să crezi că pot fi cea de ieri. Cea de ieri nu sunt, dar cea de azi e mult mai simplă decât îţi aminteşti tu. Mă vei ţine de mână şi mă vei învăţa un alt joc. Sau mai bine te învăţ eu unul. Despre lucruri vorbite, auzite şi strigate în gura mare, şi, care, sigur nu mai pot fi legate cu fire deşirate de speranţă. Niciodată să nu fii sigur pe gândurile rămase prizoniere. Libertatea e mult mai simplă. E un lux aflat la îndemâna oricui. Auzi? Tocmai ţi-am rostit numele.Cum să-l uit? M-aş uita pe mine, cea de ieri, cea de azi, cea de mâine. Tu pe care o vrei?
Continue Reading

Dieta cu zâmbete şi hohote de râs

Când l-am cunoscut pe Mihai mă aflam într-o perioadă a vieţii mele în care râsul era pasăre rară, iar zâmbetul meu doar ceva folosit politicos sau pentru a ieşi mai uşor din unele situaţii. De la început, am fost ca şi când intrasem într-o lume paralelă, a cărei protagonistă nu eram eu, dar care prin desfăşurare mă făcea să cred că pot fi, totuşi. Primul lucru adus cu el a fost râsul, oameni buni! Dar nu  ăla cuminte, potolit şi firesc. NU! Puhoaie de hohote, care mă făceau să mă prăvălesc de pe unde mă aflam aşezată.

Cred că nu există om, din cei ce mă vizitează aici, să nu ştie povestea amuzantă a întâlnirii noastre. Pentru ceilalţi am lăsat semne. Simplu, nu? Aşadar, veselie mare în sufletul şi casa mea de opt ani de zile imediat.

V-am povestit vreodată cum l-am văzut agăţând o altă fată? Nu? Oricum, dacă mai trăiesc mâine, după ce am avut tupeul să vă dezvălui ceea ce nici acum nu recunoaşte cu toată gura, înseamnă că soţul meu s-a obişnuit deja cu starea mea de sinceritate în public. Dacă nu, adio sfârşit de săptămână plăcut. Va sta bosumflat spre pedepsirea-mi proprie.

Eram în perioada, ce a durat cam o lună de când ne-am văzut prima dată, când descoperind amănunte nu prea îmbucurătoare pentru o femeie care avea un singur crez atunci:fără complicaţii, am hotărât simplu: nu, mulţumesc! Nu se poate! A încercat el cu tot arsenalul: telefoane, vorbe frumoase. Nimic nu mergea. Aveam o frază preferată: ” Dragul meu, eşti cu sonorul dat la maxim. Al meu e la minim. Scuze, suntem în contratimp!”

Ca starea mea să rămână definitivă ce s-a gândit Dumnezeu? Hai, s-o trimitem pe Adriana într-un loc şi o oră total nepotrivită! Aşa că, în drum spre sală, oprindu-mă la chioşc într-o zonă aglomerată, observ pe stradă o maşină, care tare semăna cu maşina poveştii mele de început, cu avariile puse. Doar că prinţul meu nu era. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, nimic. Îl văd vrăjind o tânără doamnă cu trăsături asemănătoare mie, dar imediat urcându-se la volan şi demarând cu o viteză ce nu mi-a lăsat timp să mă dumiresc. Singur, normal!

Încă eram sub anestezia vorbelor lui, gata, gata, să cedez când imaginea asta m-a pus repede, repejor pe fugă. Timp de trei săptămâni nu i-am răspuns la telefon, lăsându-l să creadă că tot nepotrivirea era cea care ne despărţea, de fapt. Nu ştia că văzusem scena, nevinovată de altfel, dar numai bună de ţinut departe un om confuz.

M-am trezit cu pachete de fructe în dar, cu pizza acasă, spre disperarea oamenilor cărora nu le răspundeam uşor la uşă, cu abonament de sală plătit, mica mea slăbiciune fiind alimentată galant. Nimic. Intrasem în pământ. Nu răspundeam şi pace. După vreo lună, am reuşit să ne întâlnim, oarecum firesc, şi de aici intră în decor şi partea amuzantă.

N-am văzut în viaţa mea un bărbat care să facă dintr-un moment oarecum stânjenitor un adevărat subiect de amuzament. Am râs de mă dureau fălcile şi burta. Era formidabil în acoperirea subiectului cu vorbe năstruşnice. Cine îşi mai amintea de mine, cea rămasă perplex după chioşc? Nici acum nu mă crede şi jură că am avut vedenii. Dar eu oricum nu mai vedeam nimic. În faţa mea, după o lună lipsă, stătea un tânăr doctor, care era cu 8 kilograme mai uşurel, şi care de teamă, că ăsta ar fi putut fi un impediment în calea fericirii noastre, mi s-a prezentat total diferit faţă de cel pe care vi-l zugrăveam în poveştile de început

.

Vreţi dieta: doar proteină, sport şi zice el „îndrăgosteală” transformată în iubire. Cred că era musai să-mi aduc în minte povestea. Nu de altceva, dar acum eu trebuie să fac cumva şi să îi împrumut dieta. M-am potcovit cu câteva  kilograme în plus, în urma operaţiei de la picior. Dar îmi revin. Doar din stare nu vreau să-mi revin. Cea cu râsul. Să vă spun cinstit, alte chestii amuzante cu el aveam eu în cap, dar când am început să tastez, mi-a ieşit din vârful degetelor o poveste care pe mine mă face totdeauna să zâmbesc. Nu ştiu pe el? Dar aflu eu! Curând! Prea curând!
Continue Reading

De ce?


Mă gândesc din ce în ce mai mult la ceea ce suntem, am fost şi devenim. Ce înseamnă vârsta? La ce ne raportăm fiecare? De ce atunci când cineva te întreabă ceva, nu aşteaptă şi răspunsul? De ce dezamăgim, de ce suntem dezamăgiţi? Cine abandonează primul când dau năvală greutăţile şi de ce e dorul atât de puternic când e vorba de părinţi? De ce îmi place atât de mult Franţa? Şi, de ce eşti atât de legat de unele lucruri când alţii nu au niciun fel de ataşament, nici măcar pentru o şosetă ? De ce nu înţeleg nimic din ce vorbesc unii, deşi vorbesc româneşte? Şi de ce iubirea apare când eşti debusolat şi nu când o aştepţi, aşa, ca omul?! De ce nu le plac unora animalele, sau de ce nu le plac oamenii, copiii, nimic? De ce scriu eu acum, când pic de somn, şi de ce nu mai vine bărbatul meu din bucătărie? Apropo, suspect miros, ar trebui verificat. Sau poate…..
                                          Lasă! Vă spun mâine…

 

Continue Reading

Despre nimic

Nu cred că am mai întâlnit o astfel de zi tembelă. Am pierdut timp din nimic pentru nimic. Chiar şi acum când încerc să scriu trei vorbe pe jurnalul meu virtual sunt avertizata că nu pot să public nimic. Din trei în trei secunde. N-am apucat să scriu nici 10 cuvinte că sunt ameţită deja. Incredibil mi se pare că am văzut la trafic, pe blogul meu, o întreagă vânzoleală. Nefiresc aş spune pentru un om care nu a scris nimic de ceva zile, şi chiar şi aşa, nimic notabil de un timp încoace. Categoric spun asta: dacă scrisul nu mă va îngenunchea în curând, cu siguranţă lucrurile tehnice vor fi cele care mă vor trimite la iarbă verde mai bine şi mai cu folos. Nu ştiu. E drept că ziua asta nu are formă de succes. Dar nici de banalitate? Ce nevoie aveam de nimicuri enervante? Iar traficul ăla de unde vine? Aş fi vrut să copiez linkul, dar mi-a fost teamă să nu deschid vreo cutie a Pandorei, că şi aşa e cuvânt la modă. Ce nu ştiaţi? Îl foloseşte Drăguşanca din cinci în cinci vorbe. Care Drăguşanca? Hai, lăsaţi!

Nu ştiu ce răspunsuri voi primi. Dacă voi primi ţinând cont că nimic nu funcţionează cum trebuie. Pe facebook setările s-au ameţit între ele. Aici privesc totul cu multă suspiciune. Nu ştiu la ce să mă mai aştept şi de ce deodată? Aşa pentru rele tratamente?! Sunt şi aşa destul de suspicioasă de când tot mă lovesc de articole foarte bine scrise. Cu punctuaţie de excepţie şi cuvinte atente şi corect introduse în texte  incredibil de frumoase.

Azi nu voi scrie nimic. Pentru că nimicul mi-a invadat ziua şi mi-a lăsat-o fără conţinut şi substanţă. Şi nu voi scrie despre nimic. Nu! Nu îi voi da suflet, corp şi faţă pentru că nu are. Azi e ziua proastă a nimicului meu dintr-o zi de nimic. Dacă găsiţi voi ceva de spus despre nimicul meu vă aştept într-o minimă consolare.
Continue Reading

Competiţia, între lecţie şi mod de viaţă

A fost o întâmplare să fiu un copil silitor, studios. Nu ştiu dacă aveam vreun merit, sau pur şi simplu, firea mea solitară mă făcea să mă simt mai confortabil printre cărţi şi caiete decât printre copii, la joacă.

Dacă în primii şapte ani, nu ştiam ce înseamnă ” hai, să ne luăm la întrecere” decât prin prisma unui joc cu soră mea, fără mize şi ranchiună, curând aveam să descopăr un cuvânt nou:competiţia. Şi din momentul acela, dezastrul şi încrâncenarea a luat locul celor mai nevinovate gânduri. Nu mai vroiam să pierd timpul, nu vroiam să las de izbelişte vreo problemă neînţelesă din prima, de teama că nu aş mai fi cea mai din cei mai. Visam noaptea cum sunt ascultată în faţa clasei, şi cum, cu toţi ochii ăia pe mine, eu uitam tot; şi nimeni nu mă credea că am făcut eforturi acasă, ci că sunt un roboţel cu funcţie de înmagazinare, fără  posibilitate de reţinere a conţinutului.

Mă trezeam devastată, iar uneori, chiar se întâmpla să păţesc asta, doar privind feţele dispreţuitoare ale unor colegi cu care eram în competiţie. Mă irita fantastic, modul ăsta de intimidare, şi îmi amintesc perfect cum aveam inima în gât de fiecare dată. Cu alte cuvinte, nu am fost un copil relaxat. N-am înţeles niciodată de ce era folosită metoda asta de ascultare în faţa clasei. Uneori învăţam cu un băiat, pe nume Virgil, şi nu mă lăsam până nu mă asiguram că a înţeles ceva din lecţia aia. Era suficient, însă, să ajungem la ore, să-l ridice în picioare, că se înmuia tot şi nimic nu-i revenea în minte, deşi eu susţineam contrariul cu încăpăţânare. În pauză, îl forţam să spună ce am învăţat, şi uite aşa,  profesoara se convingea, mai din umbră, că doar emoţiile erau de vină pentru tăcerea lui.

Cu toate astea, competiţia mă usca, de cădeam din picioare. Cu cât mă simţeam mai sigură pe mine, cu atât îmi creşteau emoţiile. Nu eram privită cu simpatie, eram înverşunată şi pătimaşă, şi nu înţelegeam alt cuvânt decât acela suprem: NOTA. Ea era buricul pământului. Pentru ea tremuram, şi mă zbăteam zilnic. Plângeam pe carnetul de elev, dacă se strecura vreun nouă, sau mai rău vreun opt, iar asta se întâmpla cu siguranţă pentru că eram anti-talent la desen, sport, şi lucrul manual. Doar că, patima mea se simţea şi aici, şi de multe ori, îmi erau trecute cu vederea nepriceperile, de către profesori. Nu ştiu dacă era de bine sau de rău, dar pentru colegii mei unele lucruri nu erau de bine.

Poate de asta, n-am să uit o întâmplare, pe care recunosc nu o iubesc prea tare, dar în care mi-am luat o lecţie dură, mai ales pentru ceea ce eram atunci. La lucru manual învăţasem o grămadă: să gătim, să  croşetăm, să împletim, să coasem. Dar manualitatea pentru mine era ceva ce nu o regăseam la aptitudini. Dar nici nu recunoşteam asta. Mă fofilam în trei rânduri împletite, pe care de multe ori mi le făcea mama, aşteptând să se sune, şi să scap de corvoada asta.

 Doar că, după o temă de vacanţă, în care trebuia să revenim la şcoală cu ditamai cearceaful de pânză, că nu-i pot spune altfel, cusut fir cu fir, un imens rond de flori; am proasta inspiraţie să vin cu el perfect, uluitor de frumos. Nimeni nu a comentat. Nimeni nu a zis nimic. Ochii mei vinovaţi, dar trufaşi, spuneau totul. Mi-am luat zece-le, pe nedrept, bucuroasă că nimic nu îmi mai poate strica bunătate de medie generală. Nu. Asta, nu mi-a stricat-o nimeni şi nimic. Dar, în scara blocului unde locuiam, cu încă vreo trei fetiţe din clasă, găsesc un bilet care suna cam aşa:

” Dragă mama lui Staicu. Felicitări pentru nota 10 de la lucrul manual”. În concordanţă cu mine, aveau şi ele bilete scrise asemănător: „Felicitări, Viorica, pentru nota bună de la lucrul manual”. Acasă am privit foaia, am privit faţa de masă, carnetul de elev, am oftat lung, am înghiţit în sec. Nu am scos un sunet, o lacrimă, nimic. Am trecut mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Colegii văzându-mi lipsa de reacţie au şi început un dialog demn de Five o’ clock, de Caragiale:

„-Auzi, dragă, ai găsit aseară biletul de felicitare?”
„-Da! Dar tu?”
„-Şi eu!”
„-Dar tu, Adriana?” Mă întreabă toate în cor, dându-şi coate de nerăbdare…..
„-Şi, eu! Mama vă mulţumeşte!”

S-a făcut linişte de mirare. Nu se aşteptau la răspunsul meu. Laşitatea de a recunoaşte lipsa priceperii mele se dusese odată cu biletul primit. Am înfruntat situaţia, şi atât. Toţi au înţeles de ce mă comportasem aşa, chiar dacă nu le era pe plac. Episodul ăsta e doar pentru a puncta direcţia greşită în care intrăm uneori chiar dacă ŞTIM că nu nota ne defineşte ca oameni. E mult mai plăcut să şti că eşti bun în ceva, că ai aptitudini pentru unele lucruri, că poţi fi un copil bun şi fără să fii punctat o notă bună. Dar aici vorbesc doar de competiţii absurde duse în vremuri când ne petreceam timpul studiind şi citind.

Din păcate, competiţia din viaţa ce avea să urmeze anilor de şcoală, avea să fie şi mai neplăcută. De un lucru sunt fericită. Că măcar, în viaţa mea de acum, acest lucru nu mai este la îndemână. Cu soţul şi sora mea împart experienţe,  nu competiţii; iar dacă între noi, surorile, au mai fost lucruri ce pot aduce lesne a ” challenge”, ei, bine,….nu. Sunt doar rezultatele unei educaţii asemănătoare şi a unor gusturi comune.

 Am observat lupte chiar şi în cuvinte, pe aici, pe bloguri, sau fb; competiţii strâmbe fără miză vizibilă şi cu rezultate amare. Am realizat,  repede, că nu sunt ale mele, şi că, eu nu am voie să uit de ce aştern câteva rânduri, din când în când: pentru că pot, pentru că există această oportunitate, pentru că nu îmi mai pierd cuvintele în neant, şi pentru că, poate, măcar o persoană ar putea să se regăsească în cele spuse de mine. Şi acelei persoane îi mulţumesc că mă ajută să cresc şi să devin ceva, ce nu mai ştiam că pot fi şi altfel: fericită.   
Continue Reading

LULI DORALINT

Îşi pitise o carte în sân şi într-o mână ţinea plasa de cumpărături. Era voluminoasă, enervantă şi murdară. Dar trainică. Numa’ bună de adus doi pepeni în ea. Din toată casa aia, tocmai pe ea o găseau să o trimită după pepeni. Abia îi căra. Era atât de firavă, încât maică-sa se enerva tot timpul când îi vedea genunchii osoşi şi o ruga să îmbrace altceva decât pantalonii ăia scurţi. Dar ea nu se putea abţine. Ştia că în drumul ei, trecând prin faţa frizeriei, iar îşi vor scoate toţi capetele afară şi vor saliva. În tăcere, că era prea mică şi se găsea vreunul mai bisericos să-i apostrofeze.
Se făcea, tot timpul, că-şi încheie un şiret desfăcut la teneşii ei multicolori. Printre buclele răsfirate le zărea privirile pline de păcat şi asta o făcea să înţeleagă de ce îi tot spunea maică-sa să se acopere. Doar că, maică-sa nici nu o observa că aproape e femeie. Pe ea doar genunchii  zdreliţi o deranjau şi imaginea scheletică rămasă în capul ei, de vreo trei ani. Nu o mai vedea. Cred că, dacă nu ar fi fost pământul de pe genunchi, nici nu ştia cum arată cu adevărat. Gândul ei plecase spre Aurel, bărbat’ său. De trei ani avea un serviciu la Bucureşti şi venea doar săptămânal acasă. Uneori lipsea şi câte două săptămâni:

„-Dacă mă lasă? Ce fac eu cu trei copii? Şi-o fi găsit pe alta?”

O chemase pe tanti Rina, femeia ce întorcea ceaşca, care îi mai spunea când va avea bucurii şi dacă i se arată ceva la aşternut. De asta o trimisese pe Lena după pepeni, să rămână singure cu …vrăjitoarea, cum îi spuneau fetele.  Era prea cald şi nu voia să dea banii pe suc. Mergeau reci, băgaţi la frigider. Uneori şi cu o bucată de pâine…lângă.
Lena o luase…fix… în direcţia opusă. După ce se amuza de tropotul hormonilor masculini din frizerie, îi potolea pe ai ei. Cum? Sărea gardul la Costi, vecinul student la politehnică. Îl găsea tot timpul citind şi ascultând Mozart. Se amuza teribil pe seama lui.

„-Ţi-am adus cartea, să ştii! Îmi dai alta? ”
„-Ţi-am spus că da, dar mai întâi, vreau să-mi zici ce ai înţeles de aici. Şi pune pe birou Lorelei, de Ionel Teodoreanu”
„-Nu-ţi zic nimic, nimic, nimic, până nu mă săruţi! Ştii, într-o zi, o sa am şi eu nume de scriitoare! Dar, nu Lorelei! Eu mi-aş spune, invers ca eroina noastră: Luli. Luli Doralint!”
„- Cum, Luli Doralint?”
„-Uite aşa! Doralint, Doralint, Doralint! Ca atunci, când nu eşti lângă mine şi îmi alin dorul cu poveştile tale! Mă săruţi?”

Şi-l împresură cu mâinile peste trup, într-o mişcare dramatică, dar cam de tot râsul, în totală neconcordanţă cu zdreliturile de la genunchi.

„-Luli Doralint, eşti cam îndrăzneaţă! Hai, ia altă carte şi treci poimâine pe aici! Am examen mâine!”
„-Fug, oricum! Mă duc după pepeni! Poate vii la o felie pe seară! Că mama e la tanti Cici……”
„-Poate mâine, după examen!”

 Din biblioteca plină de cărţi prăfuite îşi băgă în sân o carte de Sadoveanu „Venea o moară pe Siret”. Nu înţelegea de ce Costi se încăpăţâna să-i dea doar autori români, dar peste ani avea să-i mulţumească, cum doar ea ştia.

Sări din nou gardul, deşi poarta era larg deschisă. O luă prin spatele casei, fix la nea Ion, vânzătorul de pepeni :
„-Iar te-au trimis pe tine, mogâldeaţă? Hai, că ştiu ce îţi dă moşu! Pepeni buni şi dulci ca tine. Fugi şi vezi sa nu îi spargi până acasă!”

Cu greu i-a adus în casă. A trântit plasa în hol şi s-a ascuns în fotoliul de pluş maro, uzat, cu Sadoveanu în braţe. Maică-sa era fericită. Probabil, tanti Rina îi spusese că vine bărbat’-său acasă curând .

După o oră se visa Aniţa şi spunea într-una: „Ei, Costi, Costi…şi Siret cu miros de sulcină, de ce tot citesc eu romane dulci-amărui din cauza ta?” Dar, imediat, se transpunea într-o  acţiune de film, cu studentul ei cu nume de erou de cărţi, iar ea o viitoare scriitoare de succes: Luli Doralint.
Unde e Luli Doralint acum? Profesoară de limba şi literatura română într-o şcoală de fete în Spania. Predă, din când în când şi un pic de religie ortodoxă. În sertar, ascunsă sub un album foto vechi, are o cărţulie mică, numai bună de băgat în sân: „După pepeni”, de Luli Doralint. A publicat-o discret, ca un cadou făcut fetei….. cu genunchii zdreliţi.
Continue Reading

Ştrandul meu, ştrandul Noua!

Căldură mare, mon cher! Căldură mare! Căţeii s-au ascuns la umbră, pisicile torc tolănite, noi ne sfârşim de cald! Nu ne putem mişca! Grătarul de la prânz ne-a venit de hac! Unde să te mai duci acum? Da’, ce bine mergea un ştrand, o piscină, ceva! Mă gândesc să nu mă hazardez cu subiectul ăsta pe aici, pentru că e ceva banal şi perimat. Cine mai vorbeşte acum despre ştrand? Nu! Acum avem piscine, spa-uri, aqwa-parcuri, aqwa-magicuri şi alte parcuri acvatice, că de ştrand ……n-o să se mai ştie….. curând.

Eu însămi am auzit despre ştrand la 9 ani, când am aterizat în blocul ce avea ca privelişte un imens loc de agrement.:
– Mamă, asta înseamnă ştrand?
-Asta!
-Şi noi când putem merge?
-Când bazinele vor avea apă. La vară, în vacanţă!

Până atunci, scăldatul însemna: gârla Buzăului. Dar nu aia revărsată, ci apa liniştită, din matca ei, unde se adăpau şi vitele, şi caii de la căruţă, şi oamenii fericiţi că se pot răcori de arşiţa mistuitoare. Doar că Buzăul era murdar, îmi intra nisip şi mâl în chiloţi, şi mai era şi periculoasă, având atâtea ochiuri de apă nevăzute; că după atâtea poveşti de groază despre ele, mă lipseam bucuroasă de mersul la scăldat. Nu-mi plăcea! Mă mai bălăceam eu într-o copaie, iar de cuvântul piscină nici nu aveam să aud ….multă vreme de atunci. Se dusese vorba în cartierul nostru, ăl cu ştrand, că în pădure, la o casă, care avea ca proprietar un june, din ăi de soi, ar fi o piscină minunată. N-o văzuse nimeni însă niciodată. Suspinam doar după june. Tare mai era frumos!

 

Aşa că, să ne întoarcem la ştrandul nostru cel organizat şi …nou! O minune!  Cu adevărat! Vara, în schimb, era capricioasă tare. Parcă nu era atât de călduroasă ca acum. Cu toate astea, în anii’ 80, ştrandul avea cabine noi, duşuri funcţionale, bazine pe mărimi şi apă curată. Curată, curată…dar rece, rece. Că doar era din Timiş, râul care mi-a mâncat inima şi nervii, la câte restricţii am avut din cauza lui. Nu le era teamă  alor mei de bazinele cu apă, cât le era teamă de râul ce tăia domeniul ăla în două părţi. De multe ori, trebuia să-mi iau păturica, cărţile de joc şi era musai să ne aşezăm cât mai aproape de bloc, să fim sub ochii mamei care ne veghea de la…balcon. Doar v-am zis că puteai sări direct acolo, din casa noastră. Noroc că locuiam la etajul nouă şi nu eram chiar în vizibilitatea maximă a mamei, că, altfel, adio joacă relaxată .

 

Ştrandul era şi bucurie şi tristeţe. Dacă făceam vreo boacănă, nu mai pupam noi scăldat; dacă primeam bilet de voie, sigur era mama vorbită cu soarele să nu apară în ziua aia. Cred că o făcea înadins, dar noi habar nu aveam, atunci. Dădea vina pe nori, şi gata! Nu era loc de comentat. Alteori, nu erau bănuţi, dar ne strecuram noi prin vreo spărtură de gard.

 

Ştiu că, atunci, am remarcat,  pentru prima dată, ce înseamnă sa fii frumos natural. Că nu aveam la îndemână niciun artificiu sa fim altfel. Botox şi silicoane nu erau, dar nici oameni grăsuţi nu vedeai…prea mulţi. Sora mai mare a unui prieten de al meu era atât de frumoasă, că prietenul ei de atunci, soţul de acum, era ca un bodyguard mândru şi periculos  pe lângă ea.

 

Nu ştiam prea multe despre flirt, dar ne-am prins noi cum stă treaba, repede. Aveam şi eu admiratorii mei, care mi-aduceau napolitane Dănuţ şi piersici. Jucam cărţi şi remi, fără să bănuiesc nicio clipă că şi asta însemna, de fapt, un flirt, de ăla instinctiv. I-am trădat repede, când am pus ochii pe un băiat brunet şi atletic, cu albastru în privire. Venise din centru şi ni se părea că venea de la Paris,  mai degrabă. Doar că, după două zile de râsete şi chicoteli, omul nostru a plecat la mare. Mare pe care nu o ştiam decât din auzite, din şoptite sau mai rău, din vreo laudă a vreunui copil mai norocos. Aşa că, a lăsat balta noastră de cartier de izbelişte, iar eu am realizat repede cum e cu amorul pasager. Mi-era doar ciudă că  îmi luasem adio prea degrabă, de la napolitanele Dănuţ. Băieţii mei, să mă supere, s-au orientat repede spre altă fată. Doar câteva zile, că pe urmă, tot la jocul meu de cărţi au venit.

 

Ştrandul! Ştrandul meu a strălucit până în ’90.  N-am mai fost eu atât de activă pe acolo, pentru că deja, experimentam noile cuvinte învăţate: piscină, mare, etc. Dar eram tare mândră de zona mea. Mă trezeam în zilele călduroase şi mă uitam, de la fereastra dormitorului, la puhoiul de lume ce pentru câteva ore nu se bucurau decât de soare, apă şi bălăceală. Frumos şi magic.

 

 După ’90, ştrandul meu nu a mai fost ştrand. Murea încet! Loc de interese şi orgolii. Una din bătăliile mărunte, dar  atât de mari pentru unii. A rămas un timp loc de promenadă, de jucat tenis, de stat cu pătura la soare şi cam atât. Mulţi ani, nimeni nu a mai făcut nimic cu ştrandul meu. În 2006, a început să se construiască un Aqwa parc.

 

 Dar eu nu l-am mai văzut de la balcon. M-am îndreptat spre o altă pădure şi spre stânca mea de acum, cu melci, fără ape şi râuri curgătoare în jur. Nu l-am văzut nici reconstruit. Doar în treacăt, din maşină, cu coada ochiului, ca nu cumva, să-mi ştirbească prea mult din amintirea mea. Altă amintire pregnantă a copilăriei. Uneori, mi-e dor atât de tare de merii, corcoduşii şi verdele de acolo, încât nu deschid ochii până nu sunt sigură că îmi ies toţi la numărat. Aşadar, 4 bazine, trei cabine, şase duşuri, o ţâşnitoare, un tobogan şi alte învârtitoare,  brazi (mai mulţi la număr) un teren de tenis în faţă, mai multe în spate, cinci meri, şase corcoduşi, şiiiiiiiiiiiiiii….

Hai, că mă opresc. Dar, dacă nu-i mai găsiţi, când vă veţi duce în vizită pe acolo, să mă credeţi pe cuvânt, da? Mie îmi ies toţi…în ştrandul meu, ştrandul Noua!

Continue Reading