Şi incestul are o amintire veche…..

Deşi trăiesc şi mă hrănesc cu prezentul mai pregnant decât arăt eu pe aici, cam toate poveştile mele încep, parcă, cu a fost odată. Şi, ca într-un carusel, mă avânt în stări şi senzaţii demult plecate. Sigur, un psiholog cu nas fin şi obiceiuri ce ies din cabinetul lui de tratament, mi-ar face repede, repede o programare pentru niscai şedinţe de consiliere. Eu, însă, l-aş refuza politicos, şi mi-aş continua tratamentul propriu de a mă fâţâi printre amintiri, pentru a mai culege o întâmplare, o poveste uitată, un gând, un zâmbet pierdut, orice.Tot pentru tratament. Dar mai inedit.
Ştiu că e normală reacţia la toată lumea, dar trebuie să spun, că atunci când văd ştiri despre copii abuzaţi,  mi se strânge inima cât un purece. Mi-am luat, în copilărie, porţia mea de bătaie, ştiu ce înseamnă cureaua, vorba grea, o palmă. Ştiu. Nu pot spune că nu. Ba, dacă aş avea curaj, aş da  exemplul, de mai jos, tuturor părinţilor care fac asta acolo unde sunt mai mulţi copii.
Când rămâneam singure acasă, mă trezeam altoind-o pe soră-mea, pentru aceleaşi lucruri pentru care eram eu pedepsită de ai mei. Asta învăţasem, văzusem şi captasem eu cu mintea mea uşor tulburată de nedreptatea situaţiei. Nu eram niciuna copil problemă, ba, dimpotrivă aş spune. La un moment dat, ai mei au observat asta, şi, din acel moment, pedepsele au încetat să mai fie de genul respectiv. Şi pe cât de rapid ne-am deprins cu bătaia, pe atât de repede am uitat de ea.
Eram copii iubiţi, îngrijiţi bine, educaţi cât mai frumos. Aş spune, chiar, că, uneori, prea excesiv de atenţi, încât, atunci când auzeam diverse zvonuri, nu veneam cu ele acasă. De ruşine a gândurilor, ce nu le ştiam ok. Le rumegam în căpşoarele noastre, şi abia când răspunsurile refuzau să iasă singure, i le împărtăşeam mamei. Mama avea primul instinct, să ne spună, că lucrul ăla e o prostie, şi nouă ar trebui sa ne iasă, pe loc, din cap. Ce nu ştia ea, şi nu-i spuneam noi, nicicum, era că, oricât de mult voiam,…nu ieşea.

Asta s-a întâmplat când aveam vreo 11 ani şi am auzit, că nu ştiu care fată de la blocul vecin, mai mare cu vreo doi ani, decât mine, are o relaţie nepotrivită cu tatăl ei. Ce mai zbucium în capul meu! Nu înţelegeam fapta, nici să mă fi picat cu ceară.
„-Ce înseamnă relaţie incestuoasă, mamă?”, întreb eu, nevinovată.

Mama nimic. Refuza să-mi răspundă, şi se făcea tot timpul că nu e important ce spun. N-am mai întrebat. Am căutat în dicţionar, dar nu eram lămurită pe deplin. Eeei, dacă aveam şi eu un calculator, pe atunci, se schimba problema!!  Dar poate apăreau altele! În fine! După vreun an, când mama fetei murise între timp, povestea izbucneşte iar, într-un mare scandal. Tatăl respectiv era reţinut de poliţie, iar în casa mea auzeam, fără ca ei să ştie, motivul clar al arestării. Şi explicaţia detailată…ca între adulţi. Mi-era clar acum.
M-am albit. Nu-mi imaginam ca aşa ceva ar fi posibil. Ma uitam pe furiş la fata care, culmea, a reuşit să-şi revină destul de bine după acest lucru, cel puţin aparent, şi mă gândeam ce start stupid a luat viaţa ei.
După o vreme alt caz, alt zvon, alte complicaţii. Doar că, aici era şi mai grav: omul era abuziv pe toate planurile: alcool, bătăi, agresiuni psihice. Un dezastru. După un timp fata născu un copil. Iar de aici povestea mea se pierde.
Părinţilor mei le era ciudă că noi trebuia să auzim atât de repede despre astfel de cazuri. Şi, oricât de mult ne-ar fi ferit ei, lumea continua să-şi mişte rotiţele maşinăriei fără să ţină cont de inocenţa noastră şi strădania lor. Uneori, datorită vreunui sentiment de vinovăţie, ne relatau  întâmplările lor personale, despre pedepse cu nuiaua şi stat pe coji de nucă. Nu-mi plăceau. Trecea şi câte o zi întreagă cu imagini portabile în mintea mea, cu miez de nucă pentru cozonac şi copil sărman pe coaja lor. Clar, imaginaţia mea era defectă, la vârsta aia,
Acum auzi la tot pasul de abuzuri, de pedepse oribile ce le primesc copiii ai căror agresori poartă, în  continuare, nume de părinţi. Făcând legătura cu timpurile mele, parcă nu e nimic nou sub soare. Cu toate astea, deviaţiile acestea de comportament de adult, mi-au provocat mult timp repulsie şi teamă.Şi nu numai mie, cred. Tata refuza să mă lase să stau în faţa blocului după o anumită oră. Erau multe blocuri cu baieţi nefamilişti, iar lui i se părea  tare primejdios.
Asta a fost amintirea mea de azi. A avut o pornire de undeva de acum, dar despre care, sper, doar, să nu mai aud. Pentru că, deşi abuzul de care mi s-a vorbit era mai mult psihic, eu m-am cutremurat pentru o clipă. Şi uite aşa, au luat-o la goană alte întâmplări din vremuri care par ieri. Să fiţi fericiţi şi să vă ocrotiţi copiii!
Continue Reading

Privire de divorţ sau privire de orfan?

Când eram în generală, în clasele 5-8, trecusem deja prin mai multe locaţii. Făcusem clasa 1 lângă Braşov la Timişul de jos, a doua la Liceul Pedagogic, a treia şi a patra într-un loc impropriu spus corp de învăţământ, şi abia din a cincea m-am mutat în şcoală nouă. Curios, nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Vreau să-mi amintesc de anumiţi oameni cunoscuţi atunci. Nu ştiu în care clasă, dar cred ca în asta, a cincea, ne-am trezit cu o noua colegă . În scurt timp mi-a devenit colegă de bancă. Mariana era o fată firavă, cu o voce caldă, blajină, cu un bun simţ ieşit din comun şi cu nişte poveşti autentice. Am îndrăgit-o imediat.

Din vorbă-n vorbă, aflăm că locuieşte gard în gard cu o alta colegă de clasă. Nimic deosebit. Doar că, noi ştiam că acolo, în casa aia, trăiesc doi copii necăjiţi, un băiat şi o fată, fără tată. Murise în împrejurări necunoscute mie, şi totdeauna mă frapa modul dârz în care-şi continuau viaţa. Dintr-o dată, lucrurile s-au lămurit şi am realizat că prin mutarea ei acolo, Mariana, le devenise soră vitregă. Nu eram înceată la minte, dar cum eu ştiam că soră nu poţi fi decât dacă te naşti în familia aia, mi-a luat ceva vreme până am înţeles ca dacă tatăl Marianei s-a căsătorit cu mama celor doi, s-au înrudit, fără a fi fraţi de sânge.

Ce naivi şi inocenţi puteam fi, dacă nişte lucruri clare, ni se păreau sf uri prin nerepetabil. Rar auzeai de oameni divorţaţi, şi, pentru asta sigur ajungeai la întrebări suplimentare. Atunci la 10 ani am aflat prima oară de diferenţa dintre o privire a unui copil care e orfan de un părinte, şi  privirea altuia care a devenit ” orfan” prin strămutare de domiciliu şi din despărţirea părinţilor. Mariana venise tocmai de la Zimnicea. Curios, am senzaţia că nu mai avea nimic acolo. Tatăl venise în Braşov cu ea, iar maică-sa se mutase la Ploieşti unde locuia şi bunica maternă, şi sora Marianei mai mare.

În primul rând mi s-a părut nedrept, pe urmă m-am mirat că a ales să-şi însoţească tatăl. Cu timpul am înţeles de ce; iar în al treilea rând, de la ea am învăţat ce înseamnă iubirea necondiţionată, toleranţa, grija dar mai ales puterea unui copil. Vorbea frumos de noua sa casă, dar nu uita niciodată să pună în aceeaşi propoziţie şi familia ei, trunchiată. De la ea am auzit prima dată de mâncarea de bame pe care o pregătea maică-sa, sau cea de gutui a bunicii de la Ploieşti, dar şi de prăjitura lu’ tanti x, mama ei vitregă, pentru că din păcate nu-i mai reţin numele.

Fata asta ne povestea cum nu trebuie să uiţi de nimic, dacă vrei să fii fericit în continuare, chiar dacă mori de dorul celor ce nu sunt lângă tine. Multă vreme, Mariana a fost singurul copil cu părinţi divorţaţi, iar noi o priveam cu respect, pentru că niciunul dintre noi, nu-şi vedea viaţa fracturată pe nedrept. Mai târziu, am remarcat o fetiţă care nu purta acelaşi nume cu al mamei sale, dar care nu cunoscuse alt tată decât cel care o crescuse de când avea un an.

Acum divorţul aproape că nu mai iartă pe nimeni. A intrat în obiceiurile noastre, de parcă-l purtăm în ADN, când de fapt, iată, cât era de rar, că aproape, nu-i înţelegeam noţiunea. Spre adolescenţă, m-am mai lovit de un caz în care, fetele au preferat să rămână cu un tată, al cărui defect  era  acela de a fi prea frumos şi pedant, pentru o lume gata să-l catalogheze ca fiind superficial, decât să locuiască cu o mamă fără caracter , dar mai ales cu un viciu de neiertat pentru ele….alcoolul. Nici măcar când şi-a pierdut fetele nu a reuşit să-şi revină, iar tatăl a putut fi, cel mai atent tată cu putinţă.

Acolo a început de fapt şi trezirea mea la realitatea ce urma să ne împresoare din toate părţile, ca acum să asistăm neputincioşi la scandaluri transformate în circ în numele divorţurilor. Şi ca într-un vis prost, de coşmar, cu fruntea plecată te gândeşti şi tu la propria viaţă, şi la propriile greşeli, în care, măcar pentru o clipă, ai asistat la o privire tristă de copil pierdut. Şi încerci să trăieşti normal, chiar dacă, din când în când, privirea aceea îţi bântuie mintea. Şi poate, încercând să o alungi, nu faci decât să o prinzi şi mai tare în amintirile acelea, faţă de care nu ai cum să fugi, pentru că, într-un fel, în orice moment, te poate prinde din urmă.
Continue Reading

Predestinaţi

Pe piatra din faţa casei
S-a odihnit azi gândul.
Îl lăsasem acolo mai devreme
În drumul meu
După crengi de soc.
N-am ştiut că-l pierdusem,
Nici că era obosit.
Îl înlocuisem cu unul frivol
Declanşat de o euforie plăcută
Dată de un pahar de şampanie
Băută în cinstea noastră.
M-am pierdut cu firea
Şi ţi-am spus că azi plec
Şi că ma întorc
Pe drumuri rătăcite
Să iau povestea noastră de acolo
Şi să o pun la loc de sărbătoare.
Ai râs uşor dramatic
Sărutându-mă pe frunte
Aşa cum faci
Când vrei să-mi spui
Că sunt prostuţă,
Şi că tu ştii că povestea era
Deja acasă,
În gândul ce se odihnea pe piatra
De lângă trepte.
Mi-era limpede că noi
Eram predestinaţi.
Mi-era limpede,
Gândurile noastre
Se contopiseră
Într-unul singur,
Lăsat anume lângă casă,
Pe piatră,
Să-l putem lua
Oricând
Ne e dor
De noi
Cei de atunci.
Continue Reading

Eşarfa noului amor

Hei,
Că-i povestea ta cea veche
Desprinsă dintr-un film comun
Obişnuit, fără reţete
De compromis dulceag, şi fum
Rămas în urma lui pe stradă,
Şi-n suflet bun de păcătos,
Nu lăsa lumea să te vadă,
Chiar dacă eşti întors pe dos,
Şi fugi departe und’ ţi-e bine
Unde uitarea poţi s-o coşi
De buzunarul de la haină
Unde păstrezi doar gânduri roz,
Despre o viaţă viitoare
Cu arome fine de Paris,
Cu dame fine,diafane
Ce ţi-au rămas acolo-n vis.
Amestecă-le acum pe toate
Şi scoate ca un scamator
Din buzunarul de la spate
Eşarfa noului amor.
Continue Reading

Dincolo de mine

Credinţă n-am suficientă
Nici rugăciuni nu ştiu în plus
Agăţ în lacrimi o lumină
Şi-o prind atentă în palmele
Ce au stăruit mai mult
Pe faţa mea ….ca-ntrun sărut.
De dincolo de mine e mult soare,
De dincolo de mine e speranţă.
Nu ştiu să aduc nimic,
Nu pot să învăţ,
Uitatele poeme rânduite
Să aducă linişte, şi spor.
Mi-e dor de mine
Dintr-o clipă
Ce am uitat-o hăt,departe
Unde nu sunt vise deşarte.
Doar adevăr.
Unde-mi sunt basmele şi casa
Şi tot ce mintea a păstrat
Pentru acum, să-mi fie bine,
Să nu mai plâng
Că am plecat..
Continue Reading

Visul anotimpurilor răzleţe

Potop de cuvinte
Aduceai aseară cu tine
În somn
Fără noimă, sens
Şi fără de valoare.
Pluteai peste mine
Pluteai peste tine
Pluteai.
Nu ştiu cum ai făcut
Dar ai ajuns în cele patru anotimpuri
Deodată,
Şi ai început să-ţi scuturi mâinile.
Mai întâi a căzut iarna,
Şi ai păstrat nişte lupi albi cu ochii sticloşi.
Ai alungat, cumva, frigul
Dar ai păstrat albul zăpezii.
Ştiu, nu-ţi place gerul iernii,
Nici zloata. Dar ai păstrat Crăciunul.
Apoi, ai scuturat vara,
Dar nu vara aia călduţă
Calină şi blândă.Nu.
Ai scuturat-o pe cea fierbinte
Cu soare mult şi secetă densă
Şi n-ai păstrat nici marea. Ce păcat!
Cu toamna era  un pic previzibil
Că o laşi în pre-urmă
Cuvânt inventat înadins pentru tine
Că-l simţi.
Ai păstrat tot rodul, dar mai ales vinul
Ce-ţi face sufletul sa stea un popas.
Pe cea de pe urma frumoasă şi verde
Cu ploi răcorinde peste păduri şi glii
Ai aşezat-o pe podium de onoare
Şi ai păstrat-o toată, c-o ştii.
În visul cu vorbe aparent neînţelese
Ştiu  că pe drum tainic ai fost noaptea plecat,
Din mâini ţi-au picat anotimpuri răzleţe
Dar ştiu că pe mine şi-n vis, m-ai păstrat.

Continue Reading

Alint…..

Nu-i vorbă că te ştiu.
E o invenţie ratată
A vreunei curtezane obosite
De nefirescul rezultat
La farmecele-i pogorâte
Asupra ta.
Ce vină ai tu că te-ai promis
În zori de ziuă,
Când erai plin de amăgirea
Parfumului de floare neîmplinită?
Şi de ştiu,
N-o spun acuma.
Vreau să cerşeşti, şi să mă rogi
Şi abia apoi
Sa-ţi prind în snop
O vorbă
De alint….. celebru.

…din drag de Eminescu…….

Continue Reading

Vină albă…

Porţi negre deschise
De vântul păcatului alb,
Nevinovat,
De taina amatoare
Pe care o poartă
Că l-ai rugat.
Şi fără clipe oarbe,
Şi fără ca să ştii,
Porţi  paşii încet spre ele.

deşi…

Păcatul tău te îmbracă,
Nu e nici gri,
Nici slut,
Are cunună albă
Al vântului pierdut
Pe porţi deschise, negre
Prin care nu poţi trece,

şi..
 .
De-i alb păcatul,
De e poarta neagră
De-i neagră vina
Sau taina este grea,
Adună-ţi inima
Şi poart-o
C-un alb imens…. acolo
Şi tot va dispărea.

Continue Reading

Şi piatra, şi râul, şi omul….

Parcurg o cale simplă
De adevăr curat, dar sec
În care nimic nu înfloreşte,
Nimic nu creşte, dar totul curge
Prin albia săpată
De gândul meu cel bun.
Doar că,
De pe urmă,
Mă ajung strigătele
Celuilalt trecător
De pe trotuarul
Fara borduri
Cu pietre vechi de râu
Ce a curs odată
Prin albia gândului meu.
Eu priveam nedumerită piatra,
Ascultam omul,
Şi simţeam râul
Din gânduri.
Şi, ştiam că toţi fuseseră fraţi
Într-un timp pierdut
De adevăr neînflorit.
Şi, atunci, în acelaşi minut
De aducere aminte
A înflorit în mine
Şi piatra, şi râul, şi omul
Într-un gând nou,
Dar roditor….
De iubire.

Continue Reading

Seducţie tomnatică

Fiordurile minţii mele
S-au rătăcit pe trupul meu.
Doar tu mai poţi,
Nu pe lumină
Să le întorci şi să îmblânzeşti
Materii vii îmbălsămate
Cu şoapte bete de iubire.
Să pui cu atingeri măsluite
De vrăjitor ştiut şi bun
Vârtejul cerebral tomnatic
Al angrenajului carnal,
În locul ameţit de simţuri
Pe care-l ştii şi-l porţi în patimi.
Cobori pe căi ocolitoare
Şi îl comprimi ameţitor
Într-o fecundă stăpânire.
Învingător declari momentul
Biruitor asupra mea.
Zâmbesc cu mintea, râd cu trupul.
Ştiu bine jocul care-l faci.
Mi-e atât de bine aici cu tine
Şi absolut paradoxal, 
Fiordurile rătăcite sunt toate acolo: …. în mental.

Continue Reading