Aleea amintirilor (băiatul cu garoafe roz)

Tata avea un obicei încântător – îmi săruta mâna. De când eram micuțe, avea acel gest de o noblețe extraordinară care ne făcea să ne simțim domnișoare chiar dacă noi eram puțin mai înăltuțe decât clanța de la ușă. Ne lua ușor vârful degetelor și, atent, discret, cât o atingere de puf de păpădie, ne lumina inima și sufletul. Crescând, gestul a devenit și mai elegant, și mai maiestuos, și mai important. Ajunsesem să cred că e ceva permis doar între fiică și tată, dar, cumva, privind în jur, mi-am dat seama că  nu era chiar la îndemâna oricui.

Aveam 16 ani când m-am trezit cu un băiat cu ochi albaștri într-un interes reciproc. Ningea  și m-am pomenit cu el la ușă, aducându-mi câteva garoafe, singurele flori care se găseau în acea vreme. De atunci, iubesc garoafele și nimic nu mă va convinge că ele nu-și merită atenția mea prin tumultul exotic floral al acestor vremuri. Băiatul cu garoafele roz îi ceruse   mamei permisiunea să mă scoată la o plimbare.  Și iar încremenesc acea clipă, realizând că și atunci îmi părea ușor demodat modul lui de abordare, depistând arogant că avea o timiditate pe care și-o învingea cu fiecare cuvânt rostit. Mama, topită toată sub căldura acelor ochi de om sincer și curat, n-a stat pe gânduri și mai că mi-a făcut vânt să ies pe ușa apartamentului. Bâjbâiam toată, copleșită de (click pe link pentru o poveste delicata ca ninsoarea mea)

alee

 E a doua oară când scriu despre cel care m-a iubit fără cuvinte, căci nu am cum să uit că într-o zi de ianuarie,  când inima îmi bătea în palme, am făcut primul cadou unui tânăr bărbat, de ziua sa de naștere. Un arlechin mov, pe care l-am numit Filipache, și pe care habar nu am de ce l-am ales, dar pe care a știut să-l primească de parcă i-aș fi dăruit o poveste cu chip. O poveste cu un chip frumos, care mi-a topit neîmplinirile ce au urmat, mi-a rămas și mie, iar cuvintele de azi sunt un ultim dar făcut unor vremuri care s-au semnat într-un colț de inimă.

Păstrez în mine, însă, definitiv, cu fior duios, într-o combinație a bărbaților puternici din întâmplările mele, senzația sărutului, pe mâna mea, ca un puf de păpădie. Efemerul perfect.

sarut

Articol inscris in tema fixa ”Aleea amintirilor” despre care au mai scris și alții, găzduiți în același tabel al lui Eddie, in cadrul clubului celor 12 cuvinte.

Continue Reading

Știu, vorbesc cu păcat. Uneori..

As vrea sa scriu un poem de dragoste,

Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.

Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,

Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang

Sau drept, sau pe  amândoi,

Sau pe la tample, cu dureri pulsative;

Amor demodat, direct, mușcat din plin,

Dar mai ales mestecat, nemestecat,

De tine, de mine, de amândoi.

 

As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,

Trecute, aspre, dulci, frivole,

Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.

Asa ca nu voi scrie niciun poem!

Si stii de ce?

Pentru ca  fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,

Va fi inlocuit, de orice om care va citi,

Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.

O vor aseza in locul cuvintelor

Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!

 

Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!

Il voi scalda in lapte curat,

Îl voi primeni cu flori de măr,

Il voi insiropa cu miere,

Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;

Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,

Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,

Si in soapte de amor fără imagini,

Să mă citesti și să mă guști

Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,

Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.

 

Dar cine are nevoie de cuvinte

Cand dragostea ti-e servita la pat?

Stiu, vorbesc cu păcat….

…uneori…

IUB1

Continue Reading

Ieri talisman, azi …. amintire.

Când așez primul cuvânt, în albul ăsta nesfârșit, habar nu am despre ce voi scrie. Stiu doar ca mi-as dori ca atunci cand mi-e dor de vreun subiect sau o poveste, sa le pot reaseza pe pagini virtuale ca si cand au fost concepute in acel moment. Asa că, o proza scurta, stangace   sau cu vreun zvâc de ocazie, fără să-mi pese de trecerile oamenilor, imi va fi mereu la indemână și, de asta,  le readuc din arhiva …… spre cunoastere, mai ales pe fb. Adică imi pasă, dar nu chiar atat incat sa mă rușinez de o  formulare nu tocmai reușită, pe care aș putea-o schimba, dar tocmai acel lucru mă atrage incă și mă face să rememorez clipe, oameni, cuvinte și chiar momentul in care am lăsat literele să curgă. Cu toate astea am zile când nimic nu pleacă spre poveste și mă trezesc doar în vorbe moi și rotunde, rostogolite întru eliberare de emoții trecătoare, fix ..ca azi..

Luni, cand am postat colierul talisman, am avut una dintre cele mai ciudate zi. Nu voi mai continua cu văicăreala specifică, ci voi spune doar atât-semn sau nu, crucea despre care vorbisem, doar, in acea zi, am gasit-o fisurată și s-a rupt, de-a dreptul, la cateva minuțele după ce am văzut beleaua. Culmea, am descoperit că uneori infrumusețăm lucruri atribuindu-le noblețe doar pentru că ne sunt nouă altfel sau ne devin simboluri prin asocieri și emoții. Poate că da, poate că nu. Am iubit colierul acela mult de tot și chiar l-am crezut de argint până când bijutierul mi-a spus că nu e decât un metal oarecare și ca îi pare rau de toata lucratura aceea perfecta, dar nu mă poate ajuta. Nu-l poate intregi sub niciun chip.

A căzut cerul pe mine, imi tremurau genunchii și descopeream ca nu-mi place deloc dependența asta a mea față de anumite obiecte. Mi-a cazut un raft intreg cu tot felul și nu m-a interesat decat sa adun cioburile, desi am avut și atunci  o durere scurta de stomac știind ca două minuni de pe acea etajera trecuseră cu mine prin viață mai bine de 25 de ani. Asadar caut solutii sa lipesc medalionul. De la țiganii cositorari, până la ideea de a-l transforma intr-un obiect de decor lipindu-l, intr-o formă de tablou in care sa para intreg, chiar dacă nu mai e. Nu-mi pot scoate din minte, insa, cum  de in ziua in care mi-am dorit sa scriu despre drumuri rătăcite și semne cu sens, mi se intâmplă catastrofa asta. Întâmplare, coincidență, semn  banal pentru unii, uite-mă intr-o dramă care deja se estompeaza, dar mă trimite cu gând spre efemer și neprevăzut.

Am concluzionat, deja, ca, indiferent de solutia gasita, îi voi atribui un loc de cinste printre amintirile mele cu încărcături diferite, dar m-am scuturat de vraja care mă făcea să continui povestea de pe aleea cu iederă din orășelul italian,într-un timp din care încă mai port arome și culori ca de sticlă mată prin care răzbat, răzlețe, senzatii estompate, totuși, de vreme. Sper, însă, să pot reintra în atmosferă curând.

Până atunci, mă bucur de seara asta cum pot. Brașovul pare, din locul in care-l privesc, un bulgăre negru din care ies ciocuri de case, ziduri și vegetație subțire, de parca un grafician cu talent a lăsat totul sa se scurgă in inchipuiri  diferite. Doar luminile mă scot din starea asta confuza și imi dau, totuși, senzatia unui caleidoscop fațetat in sclipiri de argint. O muzica mi-ar trebui și mi-as scoate orasul la discoteca, numai că, prefer sa ma bucur de răgazul acesta de seara tihnita, sa tastez cu greu trei cuvinte care nu-mi dau pace căci, in brate, asezata pe pieptul meu, imi sta rotweillerita care pare sa spuna: „Nu-mi pasă de ce vrei tu, dar am stat prea mult singură și te vreau numai pentru mine”. Parca nu a fost suficient ca azi noapte m-a acaparat cu totul și nu și-a desprins botul de pe mijlocul meu, oftand la fiecare incercare a mea de eliberare.

Îmi încolțește, de o vreme, gând de primăvară…dar nu cu muguri și iarbă verde, ci cu raze de soare, dat pe balansoar in curte, geacă de piele și ochelari de soare. Ah, și mă pregătesc să imi cumpăr o cruce ca cea, stas, din articolul meu,  asa sa estompez dureri vechi cu bucurii noi.

crucea it

Continue Reading

Fumul tineretilor nebune

Știți ce? M-am săturat să uit de mine,
Să uit că sunt intreagă și completă,
Că n-am nevoie de iertări si-ar fi mai bine
 Să-mi pun nepotrivirile in eprubetă!

 

Torn peste ele ce s-o nimeri,
Acid sau bază după caz sau faptă,
Experimente poate le-oi numi,
Deși, va zic, doar fum o sa se vada.

 

Caci fum ramane-n urmă dacă vrei
Sa ai privire înainte îndreptată,
Să nu fii hrană pentru vreo doi lei,
Ce au nevoie mai mereu de-o prada.

 

Si cum din ceata deasa sau chiar fum,
Văd soare strălucind ca o vacanță,
Imi vad de viata și de al meu drum
Cu drag, iubire multă și speranță.

 

Ieri, am primit o vizită incertă,
Trădări și caracter dual vedea in mine,
I-am pus in suflet altă eprubetă
Si l-am rugat sa toarne cat mai bine

 

Cate substante vrea, ca e ofertă.
A pus in ea, cu grija, ce a stiut:
Ceva fierbinte,  stare desuetă,
O indiscretie de o zi, de netrecut,

 

Un flirt tardiv, o indignare vie,
O supărare nouă, dar și una veche
Si-am devenit ceva ce n-o să-nvie
Nicio durere dintr-un gând pereche.

 

Mă va trimite in zări indepărtate,
Nu vom mai  presara sare  pe rană,
Vom fi doar fumuri din țigări uitate,
In colț de tabacheră demodată.

 

Inchidem catastife cu memorii vii,
Vom pune praful peste ele și  uneori chiar scrumul,
Si vom zambi usor cum fac nebunii,
Acelor tinereti inamorate, plutind usor ca fumul
…..unor experiențe…. eșuate!

 

 

Viața e ca un fum. Trece un-doi. Multă vreme am trăit cu resentimente, cu oameni agățați în amintirile mele, cu vorbele unora, cu vorbele altora, cu  păreri de rău, cu zambet cald pe alocuri, cu bune, cu rele, cu ghinion sau noroc. Pentru cativa oameni din viața mea sunt doar fum, poate nici atat. Nu-i nimic. Plutesc și eu pe lângă ei, după cum merit. Nu am amnezii, ci doar conștientizez acut ca iubesc viața. E păcat sa o irosesc  cu resentimentele altora. Ce e făcut, omorât rămâne! Sunt un chip între alte chipuri.  Scriu vorbe, spun povești, unele adevărate, altele nu, dar mereu asumate. Am o mie de ani. Din ei cel mai mult am invatat ca cel mai rău lucru posibil după boală și ne-iubire e să iți fii dușman ție! De aici multe greseli. Aleg ca in cealaltă mie de ani, dacă mi-i ingaduie Dumnezeu, sa nu imi mai fiu dușman, cu tot ce inseamna asta – uitare, asumare, iertare, trait in prezent, nu trecut, cu gand bun spre oricare om intalnit in viața mea și de i-am fost urât sau frumos, în definitiv, pentru multi am avut, măcar o vreme, drag și emoții fine. N-as  putea face asta singura, fără Mihai, care dincolo de faptul ca imi e iubit și sot, imi e prieten, poate singurul prieten care mă acceptă cu toate nebuniile mele. N-as fi putut daca nu as fi inteles, in timp, si chiar clipă de clipă, ca niste mici revelații, că există viață și dincolo de tinereti zbuciumate. Si, stiti ceva? Pot fi chiar fum. Nici nu conteaza, conteaza sa plutesti măcar o vreme, nu doar sa te evapori. Oricum se va intampla si asta..cândva.
Deseori revin cu lucruri care par din acelasi film. Culmea, doar eu sunt constanta, partenerul de gand nu e mereu acelasi. E suficient un semn dinspre ..și mă trezesc in cuvinte care seamănă între ele, insistand pe anumite idei ce nu trec dincolo de ele.  Mi-am invatat lectiile, dar, uneori, imi inspira aceleasi litere ce se aduna la un loc. Tot e bine, sunt constantă. Cam așa e și soțul meu care mereu găsește modalitatea să-mi îndulcească trăirile, stările proaste provocate de alții sau chiar de mine dar numai pentru ca am lasat din nou sa se scoata raul din mine.  Am vrut sa rad de găselnița lui de a-mi dedica aceasta melodie, pe care, spre rusinea mea, n-o știam. Am dorit să-i spun  ca e cam demodat, dar după ce am ascultat versurile, mi-am inghițit cuvintele și supărările. Pe loc.

 

 

 

 

Continue Reading

Îmblânzitor de cuvinte

Mă plimb pe cuvânt, mă dau chiar de-a dura,
Fac tumbe in aer și cad fără plasă,
Imi rup o vocală, consoana-i arsură,
Țintesc două verbe, dar lor nu le pasă
Că trec, le curtez, le spun o poveste
De inimă neagră sau, poate, albastră,
Nu vor sa decline și nici sa conjuge
Situații ce par o idee cam proasta.
Cad cu totul, astept sa primesc ajutor:
”Doamne, ce vorbe imi ies azi pe gură!”
Singură-i  musai sa mă avânt și să zbor,
Să-mi ridic nu doar gândul, ci intreaga făptură,
Si s-adun iar cuvinte amețite de aburi,
Colorate de ochi ce au emoții și stare,
Să imi spună o poveste sau sa-mi dea, poate, sfaturi
Si sa prind iar parfum de cuvânt …oarecare.
Nu stiu cine se mai duce astăzi la circ
De cuvinte ambulante, ce se dau pe trapez,
Poate asa vor citi, de la mare la mic:
Îmblânzitor de cuvinte, nu mai pot să dresez
…amănunte!

circus

Continue Reading