Prin praful vieții cu prieteni noi

Știți momentele acelea când faci una nefăcută și rămân în tine ca o lecție? Aveți și voi clipe cînd vă imaginați cum ar fi fost dacă ați fi descoperit, la timp, oameni și locuri? Dacă acum 10 ani aș fi știut că ofertele la aspiratoare profesionale sunt atât de vaste, pe un site sigur și divers, cred că aș fi fost, de atunci, fan;  magazinul MarketOnline.ro fiind loc de șapte stele, unde orice îți dorești, în materie de electrocasnice, devine realitate, și de unde poți comanda și primi, în siguranță, orice obiect aflat pe rafturile lui virtuale. Și chiar dacă aceste informații existau și atunci, la mine au ajuns abia acum, se pare, dar la timp să prind și eu ofertele de primăvară, căci nu mi-ar strica un aparat de gătit la aburi, că tot am început dieta, de 10 zile.

Mereu am umblat după oferte, doar că am uitat că ale unora pot fi otrăvite precum mărul Albei ca Zăpada; de asta insist pe siguranță și încredere, pe facilități care se văd cu ochiul liber, pe transparență, costuri permisibile și chiar posibilitatea de returnare, veți vedea imediat de ce, căci am să vă povestesc despre o perioadă în care „a face curat”, însemna să te lupți cu balaurul, dar să-l învingi doar cu zen-ul propriu, căci el te-ar fi ucis din prima. Mai ales prin repetiție. Dar despre ce aș mai fi scris eu acum, dacă nu s-ar fi întâmplat aievea?

„Când mi-am cunoscut soțul eram de atâta vreme singură că nici cuvântul burlăciță nu ar mai fi înfrumusețat situația. Locuiam la bloc, și apartamentul meu strălucea de ordine, curățenie și de o singurătate exemplară. Trist, dacă mă întrebați pe mine, cea care, după 11 ani, are o herghelie de căței care au grijă să evidențieze această amintire, de parcă ar fi un SF veritabil.

Și a apărut soțul, și primul animăluț, că soț fără animăluț nu se putea, era scris în codul lui genetic. Pe lângă dezordinea apărută, ca din senin, Palatul meu de Cleștar  era, în închipuirile mele, invadat de părul unui singur motănel amărât. Mochetele mele plângeau, credeam eu,  sub ochii mei tulburi. Semn pentru care am decretat:

Iubire, avem o problemă! Ne trebuie aspirator performant! Nu mai pot cu pisicul! E păr peste tot!

Unde să facă, în ditamai cleștarul înghețat, atâta păr, nici că vedea soțul, dar pentru ca începuturile unei relații te fac să nu gândești liber, încuviință tacit, căci, în sinea lui, recunoștea că se săturase de periat fantomele de pe covor și nu i-ar fi stricat un ajutor pe măsură; dar în mintea lui jucăușă derulau, ca o detașare de la seriozitatea și panica mea, secvențe amuzante, printre puținele care ne-au îndulcit copilăria, cu „Bălănel și Miaunel și aspiratorul. Nu-i mai știți? Uite dovada, iar bărbatul meu spune că erau singurii care-l puteau convinge să aspire, atunci când era mic. Eu am senzația că încă se mai joacă uneori cu ei, prea face multe boacăne.

A doua zi, la aniversarea unor prieteni, în capul mesei, găsim așezat un om-munte, cu alură de șef, doar că de șef al bișnițarilor, simțeam noi. Își ridica mâna dreaptă și  scutura, printr-un semn răsucit, ce devenise tic, un ceas de mii de euro, doar, doar, vom începe să-l aplaudăm. N-o facem, dar îi aplaudam, imediat, soluția la „problemele noastre imaginare” despre care aflaseră toți, destul de repede, căci așa e cu microbii, circulă nestingheriți nu doar pe covoare, ci și prin minte.

Vă vând eu cel mai revoluționar aspirator! Are tot felul de funcții; spală cu detergent, fără detergent, aspiră precum Samantha, ca o vrajă!, și cred că făcea si ouă prăjite, căci noi am gogonat ochii ca la melc și, fără să întrebăm prețul, la cât de euforici eram, ne trezim cu livrare imediată, la cabinetul stomatologic, unde ne desfășuram activitatea, căci îi era omului mai în drum.

Ce să vă mai zic? Am primit, frate, o caricatură, ca un coteț cu tot cu găini în el, care se făcea că aspiră, spală, mătură și lustruiește. Ne-a făcut demonstrația și a plecat. Am rămas, fără să pricepem mare lucru. Nimic despre factură, bani sau garanție. Prietenul nostru, în casa căruia făcusem tranzacția, a venit, a doua zi, senin: ”Stați liniștiți, am plătit eu și mi-i dați voi. 1000 ron!” Să trimit cotețul înapoi și mai multe nu. Dar am renunțat, de rușine, cred că știți sentimentul ăsta de care, mulțumesc lui Dumnezeu, am scăpat miraculos, între timp. Numai ca peripețiile acum începeau.

Intru eu, tot în cabinet, imediat după achiziția beton, și găsesc doi bărbați, soțul și prietenul nostru de familie, care încercau să potrivească rezervoare, detergenți, apă, furtune. Ziceai că fac lego; nimic nu era de acolo. Când l-au asamblat, și-au dat seama că bălăngăneau niște bidoane atașate, iar din niște furtunele se prelingea apă ca la robinet.  Nu știu ce făcuseră, însă,  dar, pe hol și în sala de așteptare jurai că te afli într-un film vechi în care oamenii pluteau într-o baie cu spumă, că așa zisese omul, că se poate folosi. Totul se clăbucea și ieșea ca un abur care nu se mai termina. Ziceai că „sporește, Doamne, sporește-l” se mutase la noi, iar eu nu înțelegeam nimic din invenția asta care nu părea ca ne-ar fi ușurat viața cu ceva, dimpotrivă, o complicase.

Și așa am dus-o multă vreme. Când era vorba de curățenie și dispărut paranoia firului de păr, intra în acțiune cotețul. Dar și nervii soțului. Un lucru contrafăcut, asamblat prost și care nu avea nicio calitate; nici vorbă de promisiunile mieroase. A ajuns, într-un final, chiar pe post de cuib pentru găini, la mama, în ogradă, cu niște paie peste, fix așa cum merita să aibă destinația, iar noi am trecut prin alte peripeții, cu alte aspiratoare, deși se pare că pretențiile noastre erau normale, căci, după cum observați mai jos, mereu oamenii au aspirat spre lucruri de calitate.

sursa: google, reclame de ieri

Am schimbat vremurile, și domiciliul, locuiesc la casă și am, nici mai mult, nici mai puțin, 6 câini, dintre care trei stau mai mult în interior decât în curte, răzbunând nebunia de început cu bobul de mazăre transformat în păr de animăluț. Obsesia curățatului a rămas, mai ales în aceste condiții, iar pentru asta, aspiratorul cu apă mi s-a părut, mereu, o soluție extrem de utilă, mai ales pentru sănătate și aș putea spune că este marea mea pretenție, chiar dacă pare greoi, pentru unii.

Totuși, nu vreți să vă imaginați ce înseamnă, la noi, o curățenie generală de primăvară sau doar una obișnuită. Poate fi oricum, dar nu banală; iar aspiratul e o distracție și o bucurie, chiar dacă ridicăm cățelul, punem cățelul la loc, ocolim altul,  se burzuluiește cel isteric la furtun, ca la elefant, de nu știm, în final, dacă am terminat cu treaba sau o luăm de la capăt.”

arhiva proprie

Evoluția de la pisic la câini e cu sacrificiu,  de la apartament la casă e la fel, dar de la „cotețul de găini” fără garanție și cu preț de bișniță, la aspiratorul Rohnson Aquatech R 144, cu 24 de luni garantate, evoluția nu poate fi decât firească, dacă nu ar fi de-a dreptul spectaculoasă. El ar fi fost, cu adevărat, și atunci, alegerea perfectă, aspirația perfectă. Pentru mine. Cu el mi-aș fi scos gărgăunii din cap și de pe covoare fără să iau țeapă veritabilă, căci e ușor de folosit, cu vreo cinci perii la purtător, cu un filtru ce poate reține si cele mai fine particule, cu accesorii flexibile și mâner ergonomic, încât aș fi putut și aș putea face curat, singură, fără să strâmb din nas la prea mult praf sau să înot în ape tulburi, căci performanța acestui produs poate bate, după cum am aflat, trei căței, lejer, darămite pe un motănel pișpiriu! Avantajul mare, însă, stă în faptul că se poate folosi  și în varianta uscată, căci nu vă ascund faptul că soțul a rămas cu resentiment față de acest aspect și așa reușim să fim amândoi mulțumiți, adăugând la el și puterea lui mare de aspirare și consumul de bun simț, care întregește utilitatea perfectă.

R-apid O-riginal H-aios N-ervos S-olid O-fertant N-eobosit

Și cum nu e om să nu fi scris în viața lui o poezie, cred că așa nu există vreunul să nu fi făcut curat  în condiții în care, cu siguranță, lucrurile nu au funcționat perfect. Să ne imaginăm, așadar, cum ar fi dispărut acele momente dacă am fi fost posesorii unei astfel de jucării performante. Cam bine, nu? Ma gândesc însă, că or fi amintirile drăguțe, prin fobiile mele închipuite, de exemplu, căci îmi picură în suflet doruri moi de pisici ce nu mai sunt, dar prezentul poate aduce alegeri potrivite și poți începe, chiar azi, o primăvară cu prieteni noi, pe care tocmai vi i-am prezentat.

Îndrăzniți! Dacă, totuși, sunteți multumiți de cel pe care-l aveți, e foarte bine și asta, dar nu se știe când vă poate ajuta informația, cui o puteți împărtăși sau când dați, și voi, peste omul spân cu tic la mâna dreaptă, pornit să vă vândă aspirații contrafăcute. Eu m-am lecuit, știu ce aleg și abia aștept să-l încerc!

Soarele de primăvară  face praful să se vază,

Un aspirator cu apă este cel ce vă salvează.

Și de credeți că-i reclamă pentr-un altfel de produs,

Vă-mprumut o boroboață, care-n viața mea a strâns

Zâmbete, melancolie, chiar de-a fost, atunci, cu dramă,

Dar concluzia, se știe, cumpărați ce vă îndeamnă

Inima, dar nu uitați,

Doar, să vă documentați!

prin…

logo_marketonline_mic1

  Cu acest articol  particip la prima probă din SUPERblog Spring 2016, sponsorizat de Marketonline.

Continue Reading

O dragoste

Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol  prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile  caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
„Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau  ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om,  între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.
Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea,  am ştiut că vorbele ce mă frământaseră  atât de mult timp, aveau să se adeverească.
Ne privirăm în ochi o vreme,  vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp  îmi luam zestrea,  urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada,  până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva – o dragoste”.
Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?
Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!

 

GARA

23 02 2014

Continue Reading

De pe margine, direct în Superblog Spring 2016

Aud mereu oameni care spun că scriu de când se știu. Norocoșii, eu niciodată nu am știut concret ce vreau. Nu vă închipuiți că am aflat secretul acum, doar că, din 2013, m-a prins duhul scrisului  și nu m-a mai lăsat să plec decât arareori. Mi-am făcut blog, am primit tot felul de provocări, am cochetat cu înțelesuri noi, am învățat de la zero despre zeci de chițibușării pentru armonie și interacțiune, am prins încredere, am pierdut-o, iar am legat-o fedeleș de mine. E evident că  încă mi-e teamă că-mi desfășoară cineva ițele mele încurcate, semn pentru care am tot stat pe margine și am luat notițe.

Si asa observ, din 2013. Primăvară-toamnă eu intru în atmosfera Superblogului dar din loc călduț, nepărăsindu-mi zona de confort. Am ținut pumnii unora, i-am susținut cu toată ființa mea pe cei în care credeam, am lăsat comentarii, aplauze, distribuiri; mă uimeau texte scrise atât de interesant, de nu bănuiai că ar fi articole publicitare. Categoric, mă fascina concursul, dar eu eram infasurata, cum va spuneam, in inchipuiri. Atat de implicata eram, incat am visat-o, fara sa se stie la acel moment, pe Dana Lalici, câștigătoare, am și articol doveditor in acest sens. Dana a castigat, evident, și de atunci am păstrat ceva in mine, inclusiv sucul de scoică, nebunia aia de gând al ei. Doar că, în momentul în care  venea înscrierea, eu renunțam. La fel mi se întâmplă și acum, și, deși e totul scris negru pe alb, încă mă întreb ce aș căuta eu printre oameni care chiar iubesc acest concurs, se cunosc și au continuități despre care  doar am citit sau pot să-mi închipui. Zilele trecute mă bucuram că am învățat să fac un print screen și să-l decupez. Patetic. Evident că îmi vine să fug, amintindu-mi câte imagini cu tricouri haioase, create de voi, am văzut, sau câte ștampile extraordinare invadaseră virtualul, de exemplu. Voi putea sau nu să țin pasul cu cei care au microbul Superblogului în sânge, nu știu. Dar, măcar, voi încerca.

Așa ca eu, Adriana Tîrnoveanu, om al Brașovului, deși am o primăvară provocatoare și câteva proiecte în derulare, îmi anunț înscrierea în Superblog  Spring 2016. Am citit regulamentul și sper să nu mă poticnesc de la început, caci numai cand aud cuvinte precum platformă și f5  deja mă iau depresiile.  Despre susținere, nu știu ce să zic, as cam avea nevoie. Am pierdut multe in acesti 3 ani de blogging și am câștigat altele. Văd la tot pasul discuții despre. Pro și contra, cum altfel. Am fost pe rand in fiecare, deci nu mă mai impresioneaza aspectul. Sper atât să reușesc și eu să fac față acestui concurs, în direct, și nu doar de pe margine. Cred că merit asta. Iar dacă abandonez pe parcurs, nu aș face altceva decât să întăresc cuvintele din prima frază când spun că nu știu mereu ce vreau. De data asta aflăm împreună. Dacă doriți totuși și voi, aici e inregistrarea.

superblog

12. Da, e numărul care guvernează această ediție. Iau prima cifră, doar, de acolo, ca e prima dată când nu-mi pierd curajul pe drum. Pentru cei care mă citesc, și aici mă refer la cei de pe facebook, voi da detalii pe parcurs despre ce înseamnă competiția asta. Eu voi scrie tot un fel de povesti, dar sa vedem daca reușesc sa trec peste faptul ca sunt cam previzibilă și, cine știe, poate chiar voi reuși sa am niște idei arătoase. Dacă nu, n-am pierdut nimic, nici măcar timp. Totul intra la experiență.  Ce să zic? Succes, vouă! Si mie!

Continue Reading

Înșirarea inventatelor

Cartimesc, matildar, vieneland, suzanax, danaesc, mayat, veroce, adrianamo, adicherishan, citator, griskalet, anacondelescu ..sunt cuvinte inventate tocmai pentru a demonstra ca fantezia e la ea acasa in clubul celor 12 cuvinte. E greu sa pastrezi unicitatea fiecăruia, fără să te inspiri din stilul lui. Cu riscul de a fi banala, am preferat să rămân eu cu povești și vorbe scrise. Azi, insă, pentru că am făcut prea mare caz de ele și pentru că mi-am promis mie că nu mai sar duzinele, am reușit sa creionez  un univers care, culmea, exista in realitate, fiecare cuvânt fiind luat din numele celor care participă de ceva timp la jocurile clubului pe care le gasiti in tabel la Eddie. Sper că m-am descurcat.

club

 

Matildar sfat am notat,

Dintr-o demonstrație,

Suzanax de-aș fi luat

As avea și inspirație;

 

Si veroce poate as fi,

Dacă nu m-aș ști  labilă,

Creionând, în mayat stil,

Vreo poveste fără pilă

 

La vreun citator iubit,

Care-mi spune:„Adrianamo,

Astă seară te-am citit

Si fii sigură că n-am o

 

Părere asa de rea

Despre literele tale,

Pus-ai, iară, o mărgea

Colierului, nu zale,

 

Cum vorbeai într-o poveste,

Ce-i plăcu lui danaesc,

Dă-ne, acuma, altă veste

S-o placă și cartimesc!”

 

„-Pai, nu e asa de simplu,

Doar de scriu despre căței,

Sau de-un griskalet mai suplu,

Ce se-ncurcă-n ciucurei

 

Intr-o fugă pisicească,

Pe tărâm vieneland,

Știu vreo patru ce se joacă

Într-un spatiu ca de basm.

 

Dar nu e subiectul meu,

Nici măcar să mă inspir,

Poate anacondelescu

Sa mai prinda iar un fir

 

Și sa-l impletească strașnic

Și cu bine, și cu rău,

Intr-un fel extrem, bombastic,

Precum este stilul său!

 

Caci de-l prinde brașoveanul,

Cel inalt si arătos,

Va lua și-ntoarce firul

Și pe față, și pe dos,

 

Adicherisan va face

Tot ce-i sta lui in putere,

Și la urmă iți va place

Enigmatica-i avere!

 

Eu rămân să scriu banalul

Fără pic de fantezie

Să m-acopăr de normalul,

Poate, dintr-o poezie;

 

Recunosc ca suzanaxul

A fost oarecum de leac,

Mi-am gasit asa eu nasul

Si-n cuvinte ce nu-mi plac;

 

Dar cum lumea, cu noblețe,

A scris mult prea fabulos,

Ma inclin, vă dau binețe

Si chiar multumesc frumos!

 

Exercițiu a fost bifat

Oarecum…neașteptat!

 

Si-as mai pune un cuvânt,

Unul mic și cu avânt,

Caci avem din intamplare

Si o altă amatoare.

 

Cu illusionar imi trece

Și de vânt sau vreme rece,

Cand intra in provocari

Și mai face și furori!

 

Va invit, cu mic cu mare,

Deveniți o înșirare,

De cuvinte aiurite

Și trăznite!

 

 

 

 

 

 

 

Continue Reading

Bisect, in piept..

Azi, duminica-mi notează,

În carnetul ei de bal,

C-ar fi vrut să se sfârșească

Februarie-n calendar,

Dar că luni si-a luat tot dreptul

Si a dat-o la o parte,

Caci asa e cu bisectul,

Unui an, o raritate!

S-a făcut, deci, că nu vede

Și-a văzut de treaba ei,

Adunând la liturghie

Si bărbați, dar și femei,

Le-a trimis o rază caldă

Si de soare, și de dor,

Să se plimbe toti odată

-nainte de mărțișor.

 

Cu copii, cătei sau singuri,

Toți adulmecă văzduhul,

Fericiti și-aproape siguri

Că nu-i simt iar iernii duhul.

Cred că vine primăvara!,

Strigau toti fără de glas,

Ne priveam cu înțelesuri

Si strambam, pe rand, din nas,

La vreun semn cu al iernii stresuri.

 

Asta nu e poezie,

Nici ca vers și nici ca ritm,

E o simplă bucurie

Nu-i al primăverii imn.

Două luni duse pe copcă,

Din ăst an ce abia incepuse,

Parc-as lua un gât de vodcă

Să uit vorbele-mi nespuse

Care plang clipe și semne

Ce trec repede, pe grabă,

Chiar de pimăvară este,

Simt, cumva, că-i prea degrabă;

Ne adunăm iar ghioceii,

Martisoare și zambile,

Vom zâmbi precum copiii

Și-om uita acele zile,

Ce se-nvârt pe a vieții roată,

Care par că se adună,

Dar, de fapt, ni se  scurtează

Drumul de aici….spre lună.

 

Ma iertati, eu vă aștept

Marti, cu mărtisor in piept

Si cu primăveri in ochi

Sa ne fie de deochi!

 

Mărțișor hand made by Olimpia Săpunaru, click pe foto și ajungeti la artistă

 

 

Continue Reading