Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci

Pentru că văd lucruri, dar mă prefac că nu le văd pentru că nu sunt eu în acele ecuații, revin cu un subiect dezbătut de mine deseori. Nu am devenit mai înțeleaptă sau sufăr cumva mai puțin în urma multor lucruri întâmplate de-a lungul vieții, dar am aflat  pe propria-mi piele că-i poți iubi și pe cei  pe care nu-i simți total în suflet. Cum? Simplu. Te pui în locul lor o clipă, apoi iar în al tău, în al altuia pe care-l adori, iei omul care-ți este simpatic de mori, dar in afara de „salut și cum e vremea” nu va spuneti, faci și puțină contabilitate prin durerile pricinuite de cei plecați DEFINITIV, acolo Sus, și, vă garantez,  vă iese o combinație de suflete, astfel încât printre cei cu care îți porți ușor gândurile, intră și cei care îți dau senzația aia călduță, cu urme dacă e, foarte bine, dacă nu, viața oricum se derulează în același sens.
 E o mare realizare daca poti să nu-ți privești prietenii cu privirea de acum, ci cu cea de atunci, de cand păreați legati pe viață, iar dacă nu poți, așază-i într-o stea, să sclipească mereu și să nu uiți că nu poți fi prieten cu toată lumea. Cel care e prietenul tuturor, nu poate fi prietenul nimănui, zicea cineva. Nu mai dați acest cuvânt la liber. Păstrați-l pentru sine. Mie îmi e teamă de el, nu-l merit, chiar daca mă straduiesc mult. Insa tocmai aici e buba. Ne straduim, unde trebuie sa fie firescul. Nu cereti nimic altuia, dați voi, necondiționat, iar dacă nu mai poți face asta, nu te învinovăți. Ești defect? Ok. Spune-o, asumă-ți asta. Dacă ți se pare că ai dat și nu ai primit la fel sau, cum spuneam chiar eu, ai dat-o în bară în regulile importante ce tin doi oameni aproape, gândește-te că celălalt nu e rău, doar că s-a terminat firul. Că l-ai taiat intentionat sau s-a desirat pe parcurs, veti vedea, in timp, ca nu va mai conta. Sau va conta, dar altele iau locul acelui om și aproape ca te rusinezi de ceea ce te-a indepartat. Am telefonul, de exemplu, plin de numere de contact. De folosit nu le folosesc decat pe a celor fara de care nu pot trai. Unii îmi sunt chiar incomozi, chiar daca-i iubesc de mor, dar m-am saturat sa raspund acelorasi intrebari, cand de fapt se vede clar care-mi sunt preocuparile cele mai dragi. Eu nu mă plicisesc niciodata. Mereu exista ceva de facut, de creat, de gatit, plimbat, vorbit. Oamenii care nu-și gasesc locul și te invadeaza pe tine nu-i inteleg. De asta zic..ca firele compatibilitatilor sunt subtiri, asa cum și caracterele noastre nu par cele mai frumoase, totdeauna. Eu știu asta, dar mai stiu ca asta-i viata, părti din ea cu bune si rele.
Și cum am trait destul de mult din ea, știu sigur unde am gresit și CÂT DE TARE, în unele relatii, dar oamenii aceia conteaza si acum. Sunt ascunsi in amintirile mele. Uneori, chimia dintre oameni chiar e importantă, dar mai e important un lucru …tu însuți. Când rămâi singur, fără oglinzi, doar cu oglinda sufletului, fii cinstit și realizeaza cât de tare nu-ti plac gesturile vreunuia, stereotipurile altuia, alinturile, văitatul, apropourile, dincolo de ce crezi tu că ar sugera acestea: ipocrizie, fățărnicie, superficialitate, egoism, duplicitate. Apoi întorce-te și realizeaza daca tu faci la fel vreodata și cu ce ocazii. Acum, adună. Imparte. Daca tot nu te simti aproape de acel om și nici nu-l poti accepta, asa, ca parte din decorul vietii, renunta sau ignora.
Am invatat ca si cei mai buni oameni nu pot fi iubiti mereu. Pentru ca suntem făcuți din bine și rău, iar uneori..răul se așază acolo unde nimeni nu se asteapta. Eu l-am lasat pe al meu sa se lăfăie, câteodata, dar, măcar stiu ca port cu mine oameni simbol. Cand oamenii dispar, simbolul se duce cu el cu tot, intr-o stea. Nu-i alung de tot, fug dar raman ancorata in realitati purtatoare de amintiri comune. Care nu vor disparea orice ați face voi. Si intr-un fel, e bine asa. A fost o vreme când mă alarmam la orice zvon, orice șoapta primită gratuit, uitand ca am facut si eu, poate, acelasi lucru cu alte ocazii. Am avut momente când mi-am umbrit micile succese doar pentru că au ajuns la mine niște replici ale unora care aveau alte păreri personale vizavi de ce trăiam eu. Apoi, m-am scuturat și mi-am zis că-s o proasta, ca ceea ce traiesc acum nu voi repeta curand, ca, indiferent ce simt altii, nimeni nu poate pune realitatii mele alt văl, altă lumină. Si dacă o face, e despre el, nu despre mine. Asa cum și cele spuse de mine despre alții, sunt de fapt …despre mine, despre faptul că n-am știut să mă prețuiesc mai mult, încât să rămân verticală. Acum, privesc uimită cum nimeni nu-și mai face nicio grijă pentru nimic. Contabilitatea e cu rest. De multe ori tu ești restul, deși, din nou, e doar în percepția celuilalt acest lucru.
De când soțul meu are tot felul de activități frumoase unde lumea e unită, blândă și are un crez adevărat, am realizat cât de important e sa crezi in tine, fără insa a derapa in „prea multă stimă de sine”. Măsura contează. Mereu mi s-a spus că sunt prea modestă, cand stiam clar ca e de fapt nesiguranta pasageră. Dar nu era o nesiguranta a omului care nu stie cine e, in ce crede, ce vrea, ci doar o formă fireasca de a explica unora că-mi cunosc locul, și că nu tind spre al altuia, caci ce am eu e special, chiar daca nu suna fanfare și nu dau pe afara cu inteligenta. Am atat cat sa separ lucrurile, sa le imbin cand trebuie, sa le potcovesc să sune frumos și să le dau cu roșu in obraji de sănătoase ce mi-s. Cu ele plec la drum, și azi, și maine. Si de mă insotiti, zic sărut mâna, de plecati din diferite motive sau plec eu de langa voi, imi caut de acum steaua sa pun simbolul acolo. Din păcate, definitiva e doar moartea, iar stelele acestora stralucesc altfel. Te salut, lume!

Continue Reading

Fifi, pisica clopoțel.

Episodul 1: Aritmetica pisicii

As vrea să alunec pe o risipire de cuvânt, să mă rostogolesc în lumea hohotelor de râs, să mă sprijin pe zâmbetele celor din jur, să-mi dau cu roșu grijile, iar așa, făloase, să plece prin oraș și să-mi lase inima goală. Jur că găsesc eu ceva cu care s-o umplu. Până una alta, giumbușlucurile celor din jur îmi ridică moralul instantaneu. Si un alint de pisică-clopoțel care nu știe diferenta între noapte și zi; ea mă învelește mereu cu trupul său, aproape de gât, ca nu cumva să-mi fie frig sau să mor de plictiseala.De n-ai pisic, nici nu știi ce-ți lipseste. După ce inspectează bine toate preșurile din dormitor, să vadă dacă sunt la dungă, i se pare  ei că nu mă pricep deloc la design și le asaza cum îi plac. Mulțumită, se pitește, delicat, să vadă tot patul, de unde ar putea începe o nouă strategie.

O auzi, dar n-o vezi, o ghicesti dar n-o simți, o iubesti si ea te lasa, cuibarindu-se toată ca un ghem lângă inima ta. Te doftoricește la degetele de la picioare. Ti le numara, unul cate unul. Dacă nu-i iese aritmetica, o ia de la capat. Ce dacă tu dormi? E doar un amănunt. Dacă degetele de la picioare i se par inventariate, trece la botul lui Toto, care e tot langa tine. Simti toata lupta dintre ei, deși ai putea crede că visezi, căci doar dormi, nu? Tarziu, obosit, pisicul intra sub plapuma, face două ture sa vada daca respiri, apoi se culcușeste ușor, iar tu aproape ca nu te misti sa nu deranjezi mogâldeata.
 
Ce ziceam de inima mea? Că ar putea fi goală? Da, de griji. Pe alea le alung și pun în loc bucurie simplă, iar de mai rămâne vreo urmă de neplăcere un clopoțel de pisică face vrăji și le alungă. Miau…
Continue Reading

Platoșă, ciur, barcă, pietre

Din cuvintele de ieri aș face o platoșă,
Din cele spuse oricui, așa fără cap și gând bun, un ciur;
Din cuvintele de mâine aș construi o barcă;
Pe cele de acum, ale altora sau ale mele,…le-aș preface în pietre.
Azi …mi-am pus platoșa, am luat ciurul, m-am urcat în barcă și am aruncat pietrele. Una câte una. Am făcut cu unele cercuri unduitoare pe luciul apei dătătoare de viață, așa cum alții au lăsat în mine vibrație bună și ecou prelung. Altele s-au scufundat rapid, exact cum au venit, pe negândite. Prea grele pentru a da altceva decât amărăciune. Unele au rămas pe mal, căci mai aveau nevoie câțiva de ele. Erau fermecate.
Eu am rămas cu platoșa, crezând că dacă vor mai arunca și alții cu pietre, nu mă vor atinge. Am uitat că mai bine le făceam vâsle, să pot ieși la liman, dar cine se mai gândea la asta când altceva părea important?
Păream precaută, dar  m-am trezit cu un ciur, c-o platoșă și-o barcă. Si nicio piatră.
Cam greu să răzbat, cam greu să ajung la mal cu armele alese!
Ce să faci cu ciurul? Să cerni vorbele, tainele și alegerile oamenilor?
Iar barca? Cine te-ar trage la mal sau cât ai crede în vântul salvator?
Dar nu mai era chip să schimb nimic.
Platoșă, ciur, barcă, pietre. Alegeri..gata făcute.
Să aștept sau să acționez? Dar cum?
În ce mod aș ajunge măcar acolo unde mă aflam?
Vraja apei îmi era străină, dar nu și cea a nopții.
Am primit în sită praf de stele, de au rămas, după ce le-am cernut, pietre aurii.
Unele dintre cuvintele lumii se duc în neant, se auresc, sclipesc și se reîntorc la noi frumoase și pline, gata sa ne fie de folos.
Vântul a dus barca în loc sigur, de unde puteam să debarc linștită, semn că mâinele poate fi cu speranță și izbândă.
Platoșa nu mi-a folosit la nimic, aparent, deși mi-a ținut de cald și m-a ferit să nu mă rănesc în vârtejul cunoașterii. Tot în plin m-a atins ce era de atins.
Am coborât pe pământ, cu pietrele aurite în ciurprezentul meu cu bune și rele – , priponind bine barca acelui mâine cu vânt de luptă, preschimbând platoșa trecutului într-o haină de care mi-e drag, dar nu mă mai încape, dar o pun ca piesă dragă în muzeul sfânt al vieții.
Nu știu dacă alegerile mele au fost bizare, dar știu că mi-au fost mie și doar mie lumină și că m-au dus acolo unde nici cu gândul n-aș fi îndrăznit a o face.
Voi ați fost parte din vântul bun. Cei care dau furtuni sufletului sunt pietre pe fundul lacului sau praf stelar, căci niciodată nu se știe când realizezi că acel grăunte de neplăcere va fi o revelație..cândva și va deveni piatră aurită.

 

Să fiți ce vreți! Eu le port pe ale mele – ciur, platoșă, barcă și piatră!

 

Continue Reading

Blogul meu, găzduit de cei mai buni

Încep articolul spunând, din start, că sunt o norocoasă chiar și în ceea ce privește blogul meu cu care am o relație de du-te vino destul de confuză, pentru că nu fac parte dintre bloggerii care scriu des și după un grafic de ei știut. Eu mă simt aici ca un musafir răsfățat, dar care are drepturi depline, lăsând cuvintele să se așeze în povești, versuri și ce mai vor ele.  Dacă eu nu sunt constantă, însă, cei din echipa  Gazduire Enterprise, o firmă românească ce oferă servicii de web hosting la prețuri decente, fac acest loc să fie funcționabil și  sunt prezenți non-stop în ceea ce privește partea tehnică, asigurându-mi o gazduire web de calitate.
telefon contact:+4 0757 543 548
Sunt genul de om care se lasă greu convins de ceva, chiar dacă e mai mult decât evident că acel lucru îi poate fi util. Mereu îmi pun gândurile să se bată între ele și nu totdeauna câștigă cel bun. Nici scrisul meu nu a scăpat de asta. Mă simțeam tare bine cu titulatura de „scriitor de facebook” până când oameni de bine mi-au sugerat să-mi adun scrierile într-un loc sigur numit blog. Mda, pentru cei care au deja un astfel de loc povestea mea e banală și plicticoasă. Mie îmi părea că toți știu ce e de făcut, mai puțin eu. Să fi aflat atunci de termeni gen gazduire web cred că mi-ar fi creat o mare dilemă. Adică, să găzduiască ce? Eu aveam, pe atunci, un blog făcut pe blogspot, iar după un an am trecut pe wordpress. Totul era făcut de mine, fiecare lucru aflat cu greu, după încercări de tot felul. Dacă  aș fi știut, atunci, de gazduire wordpress, oferită de cei de la Gazduire Enterprise aș fi câștigat mult mai multă autoritate. Așa am experimentat ciudățenii. În ambele cazuri, denumirile pe care le-am oferit linkurilor mele erau de-a dreptul amuzante – într-unul eram „damadecaro” iar în alta „înșiră-te mărgăritare by adrianatîrnoveanu. wordpress.com”.  Ultimul a intrat la știri amuzante chiar, la „știați că” rubrică ce o are Chinezu pe blogul său. Atunci am realizat că e musai să fac ceva.
De ce să fi întrebat eu, înainte de asta, în dreapta și în stânga, ce e mai bine pentru mine? Nu. Am găsit cele două platforme la liber și m-am înregimentat frumușel, crezând că totul e suficient pentru a-ți așeza cuvintele. Ei bine, nu e. Sau ar fi. Numai că nu eu ar trebui să mă ocup de partea tehnică. Nu ar trebui să-mi fac griji de ce nu se încarcă blogul corect sau de ce nu reușesc oamenii să mi-l acceseze de pe orice dispozitiv ar face-o. Grija mea ar fi să scriu și atât. Doar că nu poți trăi într-o bulă perfectă și mereu ai nevoie de alții care să te ajute să devii vizibil și să fii în siguranță.
Eu am reușit, având norocul ca, în sfârșit, începând cu iunie 2016, să am domeniu propriu, cu numele meu, și să  nu mai mă gândesc  la nimic. Ei au făcut totul. M-au ajutat să-mi cumpăr domeniul, mi-au făcut transferul gratuit, mi-au mutat conținutul de pe wordpress aici și m-au ajutat cu fiecare problemă închipuită sau nu, căci vă asigur că au răbdare cu fiecare lucru pe care nu-l înțelegi pe deplin. Am de fapt, două domenii, unul pe ro și altul pe com, dar cum abia de mă mișc pe cel de aici, nu mă mai risipesc cu exemplele.
Astfel, e bine de știut că transferul, configurarea, consultanta si certificatul SSL sunt gratuite! Că au pachete atractive, în funcție de ceea ce vă doriți pentru blogul vostru și că sunt dedicați sută la sută într-o colaborare perfectă. Eu nu-mi mai fac griji pentru tot ceea ce înseamnă siguranța blogului. Indiferent dacă aveți un domeniu sau un subdomeniu veți fi ajutat și asta într-un mod extrem de rapid.

Daca  achiziționezi un pachet simplu, de exemplu, vei beneficia de certificat SSL si IP dedicat, trafic de calitate necontorizat, acces la Cpanel si Softaculous, backup zilnic cu retenție 33 zile, Antivirus, Antispam, Anti-Malware, Anti-DDoS, Memcache, Memcached, Uptime garantat: 99,99 %. Bineînțeles că pachetele de servicii diferă, dar aici bănuiesc că, intrând în contact cu cei de la Gazduire Enterprise, vă vor asigura  cea mai bună alegere.

Eu habar n-am, în continuare, de ce anume trebuie făcut ca un blog să aibă mai multă autoritate. Poate doar să scrii și să-i lași pe alții să se ocupe de casa ta, iar tu să te simți, exact cum spuneam, ca un musafir care face doar ceea ce-i place, de curățenie și detalii ocupându-se cei care pun  pasiune în acest lucru.
Da, recomand să nu treceți prin ceea ce am trecut eu. Dacă vreți să vă faceți un blog, alegeți de la început ceea ce e potrivit și calitativ. Fiți, din start, blog-avion cu reacție și alegeti firma care nu poartă doar un nume sugestiv ci devine parte din voi, știind ceea ce aveți nevoie, sută la sută, non-stop.
Continue Reading

Joaca înserărilor obișnuite

Seara ni s-a așezat la masă,
N-am servit-o cu nimic,
Doar ce-am invitat-o-n casă,
Fierbea apa-ntr-un ibric;
Am spus repede o scuză
Și-am luat fructe de pădure,
Anason cât buburuza,
Miere, nuci și niște mure;
Am fiert totul pe-ndelete,
Seara se cam plictisea,
Avea treabă, n-avea sete,
Se uita prin casa mea,
Indiscretă, fandosită,
Ba ca e, ba că nu e,
Se voia nestăpânită,
Gata sa ne-ntunece.
Cocheta cu umbre-n casă,
Se foia, privea pe afară,
Se așeză din nou la masă,
Cu tupeu, ca prima oara.
I-am intins cana cea albă,
Care-mi e ca talisman,
De când era pe o tarabă
Într-un oraș medieval.
Nu a vrut-o, mofturoasa!
Ea voia doar portocale,
Si iși dorea-n a noastră casă
Să se plimbe mai agale;
Am tras scaunul sa iasă,
Mi-am udat buzele-n ceai,
Și-atunci a pus peste masă
Stăpânire cu alai.
I-a placut c-am rasfatat-o
Cu lumină și cu flori
Și atunci parca am îmbunat-o,
A vrut ceai și chiar lichior.
Seara imi este rudă nouă
Dintr-o viață cu mult film
Stam la masă amândouă
Și Brașovul îl privim

Continue Reading

Sunt fericită fără motiv

Doamne, cât m-am risipit fără rost, cât am mai rătăcit pe cărări care nu erau ale mele, cât am lăsat să mi se alăture oameni ce nu aveau niciodată nimic de spus dar mă iscodeau iritându-mi fiecare celulă. Îmi plac curgerile, meandrele care duc, totuși, în același loc; îmi place să mă intersectez în cuvinte care nu-s forțate sau nu se vor găsi mâine răstălmăcite în vorbe ce cântă silaba de ieri. Am uitat, o vreme, să-mi acordez inima cu mintea. M-am lăsat purtată de clipe și tare bine am făcut. Nu m-am mai gândit, nu am preluat emoții, iar pe ale mele, personale, le-am exilat într-un colț de inimă. Asa, goală de conținut, golită de senzații, cu palmele băgate adânc în buzunar, am început a colinda locuri pe care le lăsasem în paragină. La un moment dat, am vrut a fluiera să aduc ecoul în buzunarul de la piept, rămas gol, dar decât să mă aleg cu  vreo pagubă, am preferat să cânt. Am alungat autoironia care-mi spunea că mai am un pic și mă rostogolesc pe cărările astea vechi ce-mi par noi de neumblare, dar zâmbetul și râsul în hohote mi-au devenit amici buni și ei mi-au povestit că umorul nu are legătură cu sarcasmul meu și să-l alung și pe acela.
Bun, dar cu atâtea setări noi ce voi face? Chiar voi reuși să mă adun? M-am uitat în jur și am început să simt o căldură plăcută, cunoscută, de drag și iubire neiubită. Nu știți cum e asta? Păi, tu simți, știi, arzi, clocotești, aduni tot ce ai primit, dat, adorat, dar le-ai uitat pe raftul de sus, că, deh, e timp să arăți altădată. Când altădată? Și de ce să lași iubirea neiubită? De ce să-i lași pe cei pentru care ești soare și primăvară, zâmbet și bucurie să te aștepte să revii din drumuri fără capăt și fără început dar cu ispite efemere, cu treceri prin viețile unora care nu te cunosc deloc dar se prefac a te ști trimițându-ți cuvinte ca pe niște clișee ce înca fac zgomot în mintea ta. Sunt  ca  un capac de stilou din acela scump, pierdut printre o mulțime de nimicuri. Fără el, stiloul funcționează, dar finețea lui nu mai exista, lasandu-l asa vulnerabil și cumva știrbit de frumusețe.

De o vreme simt că am ieșit de sub răcoarea inutilului util, și am revenit pe stiloul perfect cu aer retro și vinovat. M-aș așeza în buzunarul de la piept, cel gol de lume, de simțuri, de piedici, de inimă, gândindu-mă să mă iscălesc într-o agendă goală, cât să-mi notez ziua asta. Găsesc una cu coperți de piele. Pun niște cifre, șterg niște promisiuni, câteva nume, îmi strecor două obiective și las loc anului ce se va scrie singur. Mă satur de metafore obositoare și îmi aduc aminte că azi am fost fericită cum am fost și ieri, și alaltăieri. Sunt așa din noiembrie, din 16 noiembrie, de ziua sotului meu, mi-am pus prioritățile într-o altă ordine. Sângele din mine pulsează altfel, emoțiile revin, una câte una. Ale mele. Le intersectez dar primesc delicatețea celor din jur; dacă le simt ostentative sau de complezență, devin politicoasă și adaug o vorbă simplă. Una singură. Niciuna în plus, niciuna în minus. Păstrez totul intact de parcă nimic nu se întâmplă, doar în mâinile mele simt strângeri adevărate. Și nu-s puține. Palmele mi se umezesc, ochii  altădată otrăviți de răutăți cu bordură aurită lucesc sub seninul de azi. Râsul meu sună, neașteptat. Îmi pun un strop de ruj pe buze, roșu, cald și mă uit cu un aer cochet la femeia ce tocmai și-a înnoit anii. Nu-mi pasă că mi-s imperfecte așteptările, îmi sunt perfecți cei pe care-i iubesc.
Sunt fericită…fără motiv sau poate din motiv de iubire neiubită trezită din somn.
Continue Reading

Noi în anul două mii și…, când nu vom mai fi copii…

Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii! Așa cântam când eram mici și visam că atunci, în viitor, în acei ani două mii, totul va fi condus de roboți, că lumea va fi ca într-un SF veritabil, cu ozn-uri la vedere și teleportări miraculoase dacă se putea dintr-o dimensiune în alta. Ne imaginam case care se rotesc după soare, descoperire a unor lucruri care să pună totul în mișcare și astfel să economisim resursele naturale ale pământului. Visam și ne închipuiam, cum apeși pe niște butoane și alții lucreaza în locul tău. Și aici se împart lucrurile, în unele  toate acestea s-au întâmplat, iar în altele timpul parcă a încremenit. Pe cel încremenit îl port în suflet duios pentru a nu uita ce înseamnă viitorul, de fapt.
Anii două mii au venit și  tot ce se întâmpla prin cercurile cu invenții, ale copiilor, cu roboți și aplicații supradimensionate și senzaționale par acum lucruri demodate. Cu toate acestea tehnologia actuală e fantastică iar în segmentul electrocasnicelor există funcții care să ne facă viața mai simplă și să ne păstrăm astfel sănătatea perfectă și paralele în pungă.
Dar în același timp, nu uit că sunt în 2017. Viitorul. Cel care poate fi apropiat, depărtat sau transformat în ieri cu extremă ușurință. Pentru copilul  care am fost, viitorul în ceea ce privește electrocasnicele a venit, undeva prin 1994, cu primul meu frigider cumpărat. Trăiam o etapă – dragoste si frigidere-, căci un băiat cu ochi albaștri m-a ajutat să-mi duc acasă Framul cel nou, nepotul celor vechi și umflățele, mici și deloc performante pe care le găseai în casele românilor. Era făcut, culmea, tot la Găești – mama frigiderelor- și-mi spunea vânzătorul că nu mai există altul ca el spațios, cu congelator, robust. Eu nu mă gândeam decât că e primul meu frigider si nu mi se va mai strica mâncarea. Restul erau amănunte. E drept că-l vedeam mai frumos decât era de parcă o oglindă se așeza pe ușa lui iar în ea se oglindea ceea ce îmi doream eu a vedea. Nu știam ce vizionară eram, căci uite cum un model din marca Daewoo îmi amintește de visurile mele de odinioara, prin ușa de sticlă  atât de elegantă cu care e prevăzut acest frigider.
Frigider cu o usa Daewoo FN-15A2RNB, clasa energetica A+, 120 l
Acum, când ar trebui să vorbesc de alt viitor, comparativ cu 1993, înainte de a spune ce am descoperit, vă mărturisesc că frigiderul încă funcționează. Sunt 25 de ani, imediat, iar acesta si un televizor Daewoo, cumpărate, din primele mele câștiguri, încă stau în casa noastră pe post de bunici veritabili, încercând să descifrăm tainele longevităților. E drept că, din motive de consum energetic prea mare, i-am cam scos la pensie, dar există și ne fascinează ideea. Dar să nu împletim vechituri în noutățile inimii căci viitorul sună bine și fără zgomot inutil.  Nu ar putea fi altfel. La o documentare atentă pe site-ul Demax am aflat că frigiderele de azi sunt atât de diverse încât eu habar nu aveam că există atâtea.

Și de ce m-am documentat despre prezent dacă eu vreau să vorbesc despre viitorul frigiderelor? Pentru că, în neștiinta mea, s-ar putea să vă fi povestit despre lucruri care existau deja. Pentru că nu, eu n-am să vă spun că frigiderul viitorului va fi ca o nava spațială sau ca un computer perfect prevăzut cu compartimente de depozitare răcite după calcule complicate ce-ți pot ține alimentele proaspete mai mult decât ai tu nevoie. Nici nu vreau să-mi vorbească, anunțându-mă că-s prea grasă și blochează ușa sau prea bolnavă pentru nu știu ce alimente nepotrivite pe care refuză să mi le ofere; nu vreau să-mi calculeze caloriile, nici să-mi sugereze rețete și nu vreau să-mi dea starea vremii. Nu!
Eu vreau să fie frigider. Să-l recunosc în toate modelele ce l-au precedat dar și în cele care vor veni. Să știu că nu am nimerit în altă galaxie căutând pieptul de pui. Vreau să consume atât de puțin încât să-mi păstrez  viitoarea pensie sau câștiguri  în parametri; vreau să fie ușor de manevrat, să aiba protecții antibacteriene și mai performante, să nu lase deloc înmulțirea bacteriilor printre produse, să aiba televizor încorporat dacă cei tineri nu vor gasi altceva de cuviință decât să stea în fața lui și să se minuneze de partea sa cosmetizată.
Asta există și acum, căci sunt extrem de multe frigidere care au încorporate displayuri digitale care te anunță tot felul de lucruri. Pentru mine, e oricum SF să aflu că în viitorul pe care nu-l prevedeam în 1994, există modele gen Side by side, combine frigorifice cu  sau fără congelatoare,  frigidere încorporabile, modele care se armonizeaza perfect si in decorări moderne dar și retro însă la fel de performante. Habar n-aveam că unele au autonomie și de 43 de ore în caz de avaria curentului, asta fiind cea mai mare pe care am găsit-o, dar sunt și de 7, 16, 23 etc și care mă fac să fiu invidioasă – ce bună era o funcție de acest gen pe timpul lui Ceaușescu atunci când limitarea consumului de energie electrică era la ordinea zilei.  Habar n-aveam ca există o clasă climatică – temperat extinsa, temperat, subtropical sau tropical care îți ajută ca frigiderul să dăinuiasca în timp în funcție de temperaturile ambientale sau că sistemele de răcire pot fi Bio Fresh, Bio Fresh Plus, DuoCooling, Super Cool, No frost. Daca vă uitați ce înseamna fiecare vă asigur că stați liniștiți știind că orice vor mai inventa specialiștii viitorului nu pot aduce decât mai binele, peste un bine deja existent.
Da, am vrut să fiu hazlie și să povestesc cum, pe când locuiam la bloc, o vecină a dat-o în judecată pe alta pentru că motorul frigiderului său făcea zgomot prea mare, ca acum sa aflu ca decibelii sunt din ce în ce mai puțini, iar visul meu – ca frigiderele sa fie performante energetic, încăpătoare, silențioase,  să  cuprindă termostate reglabile, display cu sau fara touchscreen cu ajutorul cărora poți vedea mereu care este temperatura interioară, având o evidență asupra stării alimentelor; filtre de împrospătare a aerului, filtre cu carbune activ incluse în ventilatoarele de circulare a aerului, acaparând mirosurile neplăcute, pelicula antibacteriană pe garnitura de etanșare la închiderea ușii, iluminare cu LED, finisaje ce nu permit lăsarea amprentelor, dozator pentru gheață, usa cu alarma, la frigider si congelator, ce te atentioneaza dacă aceasta este deschisă pentru mai mult de 60 de secunde, avertizare sonoră în caz de defecțiuni, posibilitatea de congelare imediata  și mai ales de folosire a mini barurilor instalate exterior –  e deja realitate.
Ei bine, viitorul? Viitorul poate fi cel de mâine si astfel eu știu că mi-au fost asigurate toate conditiile unei achiziții perfecte, între design, performanța energetică la care aș adăuga acelui A+, și mai mulți de s-ar putea+++++++; mi-aș dori să mă mândresc cu un electrocasnic despre care, până acum cinci minute, nu știam că poate fi atât de performant pentru că nu aveam răbdare să aflu.
Cum spuneam, nu vreau nici să-mi cânte, nici să gândeasca în locul meu, nici să mă anunțe expirarea alimentelor. Pentru toate acestea vreau să-mi funcționeze mintea și poftele, plăcerea de a-mi pune mâncarea acolo unde deja sunt locurile lor prevăzute de specialiști.
Dar dacă totuși ar fi cazul să visez, la un viitor îndepărtat al lor, aș prefera să aiba o greutate mică, să-l pot muta singură unde doresc, să aibă o funcție care să facă alimentele să se răcească în funcție de ingredientele care nu  o dată mi-au înghețat beton, pe când altele păreau că ar mai fi avut nevoie. Iar dacă încă vor exista tineri care să cânte ca noi, cândva, „noi în anul două mii și…., când nu vom mai fi copii”,  sperând că, exact ca la smartphonuri, vor fi din ce în ce mai complexe, eu cred ca vor fi oameni care să le proiecteze exact cum și le doresc aceștia, căci da, pentru mine, electrocasnicele viitorului trebuie sa poarte in ele trecutul tuturor performanțelor și sclipirea celor care vor desăvârși proiectele, prin inventii ce nu se vor lasa asteptate.
Eu nu uit o clipă, însă, ca cei de la Daewoo, au facut și o varianta vintage care pare creată fix pentru mine, cea iubitoare a stilului. Daca mai punctez si ca se apropie de marimea  perfecta, dar mai ales de culoarea bucatariei mele care e un  vișiniu – fuchsia sau ce o fi ea că nu mă pricep, nu pot decât să ma bucur că, azi, viitorul sună bine și îngheață timpul în forme perfecte. Ideal pentru mine cea de mâine.

 

Continue Reading

Treceri, păreri, dureri

Văzând sclipirea lumii
Sau poate doar fațete,
Uitând ca doar nebunii
Se cred cam mari vedete,

E lesne că în viață
Alegem să privim
Adânc, acolo-n suflet,
Și chiar să ne iubim;

Iar de greșim adesea,
Sau căutăm solutii,
Privind spre lucruri simple,
Nu doar la revoluții,

Spre orice pisc pe care
Urcăm nemăsurat,
Unii-i găsesc cărarea,
Nu umeri de urcat.

Azi, am privit departe
Și am văzut că-n lume
Un adevăr împarte
Pionii fără nume

Și m-am gândit o clipă,
Privind la ce-i frumos,
Că-s fluture c-o aripă
Si zborul mi-e în jos,

Căci nu pot să mă-nalț,
Uitând ce port cu mine,
Dar nici nu mă abat
Prin norii cu mărime

Crezând că toate-s scrise
Deja, acolo-n stele,
Iar de nu-mi sunt promise
Mă voi topi ca ele.

Prefer sa fiu un om
Care a ucis un vis,
Stiu, nu e de bon-ton
Să zici că ai ucis!

Dar astăzi poți fi sus,
De vrea doar Dumnezeu,
Dar de nu-nvăt nimica
Aș da din nou de greu.

Rămân doar în plutire
C-un fâlfâit puternic
Și-mi scutur a mea fire
De moftul șovăielnic.

Punând treaptă cu treaptă
Spre liniștea din mine,
Aș mai deschide-o poartă
Respectului de sine.

Și totuși, mă întreb,
Când doar ce-am tras zăvorul,
De ce oamenii fierb,
De ce încing motorul,
Și duc spre false piste,
Cu jumătăți de pas,
Concluziile triste
Ce n-au nici trup, nici glas?

Continue Reading

Căldura radiantă și căsuța din pădure

Oamenii nu se schimbă, se transformă. Trăiesc zi de zi în goana lucrurilor de lângă ei. Admiră, se informează, aderă sau doar își trăiesc alegerile, deloc simple.  Tumultul vieții pune praf peste decizii. Viteza îl spulberă. Timpul își alege victoriile. Tu prinzi ideea, rapid, și încerci să înmagazinezi cât mai multe lucruri și să le faci cunoscute. Dacă poți.
panou radiant cu imagine traditională
Sunt ca niște panouri radiante cu infraroșu care încălzesc, perfect, orice inimă. Până mai ieri, aș fi folosit cuvântul sobă sau ..calorifer. Azi, nu.
Mă repliez, ușor, realizând că, deși am impresia că le știu pe toate, observ cum multe rămân  la nivel superficial. Când spui sobă, parcă vezi tăciunii aprinși și poveștile cu nuci și gutui.  Simți mirosul și te ia nostalgia. Te culcușești în amintiri. Am avut și eu o sobă. Ocupa și spațiu și nu era nici arătoasă, dar a venit la pachet cu casa. Când ne întorceam de la serviciu, așteptam câte o oră doar să se încălzească ea, apoi încăperea. Nu cred că am mai avut moment romantic dârdâind de frig, iar când mi s-a mai lipit si rochia de ușita de fonta, am jurat ca îi vin de hac. Mama are si acum una, la țară, și doarme iepureste, stiind că nu e nimeni, în afară de ea, să bage pe foc lemne. Așa că „am evoluat”; am căsăpit soba prost făcută și am pus centrală. Ca noi toți. E cald, plăcut, dar m-au îngropat hârtiile, avizele, proiectele, autorizații, verificari, valabilitate, costuri, un hățiș de conducte și țevi, praf, nervi, emoții, probleme când ți-e lumea mai dragă tot privind spre presiunea cea de toate zilele, mastodonți de calorifere care stau în calea fericirii mele.
Chiar ieri îmi povestea o prietenă că se mută lângă Brașov și nu are gaz metan. I-am zis că nu-mi mai pare o problemă câtă vreme sunt soluții de încălzire și sub formă de centrală pe lemne sau panou radiant. Ea mi-a confirmat că a optat pentru a doua variantă, pentru apă având „instant” instalat și la baie și la bucătărie:„M-am mutat la mai bine, nu mai vreau să mă înec în uscăciunea aerului din casă, vreau să beneficiez de o perioadă a vieții în care să-mi asigur sănătatea și confortul. În plus, cu o bormașină și puțină pricepere le așezi unde vrei, nici nu costă atât, sunt garantate 25-30 de ani, adica mai mult decat aș spera, și cum acum exact ca electrocasnicele elaborate sunt reglate sa aiba un consum mic, nu-mi fac griji pentru costuri. Dar tu chiar vrei sa le vorbesti oamenilor despre aceste lucruri? Păi, cu o cautare pe google despre chibzuință și căldură și-au răspuns singuri. Oamenii nu au răbdare, de asta si cauta lucruri noi care sa le simplifice existenta. În plus, doar experimentând se conving, iar până la experimentare se lovesc de idei preconcepute, mereu cu ochii la consumuri, bani și gândul că se pot îmbolnăvi! Eu zic ca am tablouri noi, cineva însa a confundat un panou cu televizorul, că era negru-mat!”
Mereu v-am spus că îmi place casa mea. E sub munte, e luminoasă, veselă și călduroasă. Căldura iubirii, că de restul trebuie să ne ocupăm noi.  Lemn, piatră, sticlă și obiecte care transformă clădirea într-un cămin.   Anul acesta vreau să fac niste modificari. Culmea, totul e perfect. Avem timp, om care să mă ajute să-mi înfăptuiesc visul, dar mă lovesc de ideea frigului și de calorifere, în plus sau în minus. Nu mai vreau să îmi fie frig niciodată. Și de aici, revin la începutul confesiunii. Casa viitorului, casa inteligentă, casa în care preconcepțiile și obstacolele vor dispărea și pentru care voi apela la specialiști care să mă ajute să pun și eu un panou radiant acolo unde e musai să completăm sau chiar sa înlocuim funcția centralei, care oricum asigură apa caldă. Și de n-aveam una, instantele pentru încălzirea apei sunt extrem de la îndemână. Am vrut să-mi fac un culcuș de unde să mă așez să privesc orașul. Nu pot. Tocmai acolo, unul dintre calorifere tronează perfect. Stă în calea visului meu și asta nu-mi place deloc. De asta caut soluții, dar care să nu mă pună ca, mâine, să refac proiectele doar pentru că am cutezat  să vreau un loc intim și plăcut în casă. Totuși, fara acel loc de poveste aș putea trăi, fără încălzire nu.
Eu nu am o locuință nouă, modernă în design, desi multi ne-ar contrazice și, la început, am fost, chiar, puțin reticentă. Aveam în minte tot  ce gândesc toți, – chiar dacă nu recunosc -, la factura de curent, la faptul că nu se așază bine în aerul retro al încăperii și la eventualele radiații.  Toate mi-au  fost spulberate după ce am citit și m-am documentat pe site, realizand că, dacă-mi pun un panou pictat precum cărămida aparentă din casă, voi fi ca tanti aia din reclama care se ascunde pe perete, având o bluză precum tapetul și o pălărie de pai deasupra. Nici nu se va observa. Așa va fi invizibil și panoul meu, dar simțit în fiecare obiect încălzit din jur, care va deveni instantaneu încălzitor de suflete.  Când mi s-a explicat că și zvonul cu consumul mare de electricitate  e ca o legendă fără fond, am înțeles că mă pot apuca oricând de transformat livingul în oază de frumos și spațiu larg în care totul va emana căldură și la propriu, și la figurat. Soarele ne bate în geamuri, dar cum nu-l putem zăvorî în casă, mă gândesc că el e cel care mă convinge că ceea ce am spus până acum are logică, căci știm exact cum încălzesc razele sale fiecare obiect din jur. Doar că, în cazul nostru, putem spune  stop și play, când vrem.
Cu toate acestea, tare aș vrea să vă zic și vouă de ce ar trebui să facem alegeri care sa nu se învechească mâine sub povara celor care vor veni și de ce ne-ar fi panourile radiante motiv de bucurie și alegere bună. Comparând puțin facturile de acum, la gaz și curent, cred ca eu am fost ușor de convins. Voi, rumegați ideile si mai vedem ce concluzii tragem, cu un click pe cele două linkuri.

 

Tot ce-mi doresc e să am aceeași senzatie, că mi-e cald și bine acasă, că nimic nu s-a schimbat, dar că printr-o sursă nouă de căldură, o mențin și pe cea a mulțumirii de sine. Evoluția stă, în primul rând, în comoditatea alegerilor făcute să ne ușureze viața, ajutându-ne să ne păstrăm caracteristicile locului unde trăim, dar și finanțele în parametri. Am senzația ca acest articol vine doar cu un refresh, pentru că observ că oamenii din jur chiar știu ce e mai bine pentru ei și cunosc beneficiile acestui mod de încălzire. Au doar reticențele neinformării vizavi de costuri, de instalare, dar si consum. Eu îmi fac datoria să vă zic unde le găsiți pe cele mai bune sau, măcar, vreau să îndrăznesc a vedea ce părere aveți despre. Poate, ca în telefonul fără fir, dar cu final bun, sper să duceti și voi informatia mai departe, iar daca aveți nevoie de puțină caldură în plus să nu ezitați a o folosi.
Eu merg să arvunesc meșterul în renovare. Vreau să văd Tâmpa direct din pat, să am impresia ca îmi ninge în sufragerie și că obiectele din jur o topesc, asa cum mi se topesc mie acum cuvintele doar gândindu-mă că totul e posibil și simplu. Simplitate complexă. Încercați! Totuși, până vom ajunge sa desavarsim incalzirea spatiului, ne-am luat niste sobite cu suflet. Nici urmă de frig. Parol!

Articol scris pentru Blogal Initiative în  campania „Avantajele panourilor radiante cu infraroșu” .

Continue Reading

Sfârșituri și începuturi

Cunoaşteţi cumva senzaţia aia, când ai impresia ca toată lumea ţi-e prietenă cu adevărat, dar conjuncturile par să-şi spună cuvântul decisiv? Când te grăbeşti să fii prieten cu cineva doar pentru ca drumurile voastre s-au intersectat la acea vreme? Sau când te confesezi cu un aplomb neînţeles,  nici măcar de tine însuţi, chiar mai curând de cât ai crede? Parcă eşti sub hipnoza vreunui  meşter priceput în acest domeniu. Hmmm…
Tocmai de asta, îmi amintesc de un revelion, cu puţin înainte de a împlini sor’-mea 24 de ani, cred. Se hotărâse, nu ştiu de cine, nu ştiu pe unde, să facem petrecere la ea acasă. Nimic extraordinar până aici. Doar că, invitaţii erau cam pestriţi şi adunaţi aşa, în urma unei vorbe slobozite cam pe negândite, pentru că, înainte de miezul nopţii, ne-am trezit în casă nu cu cine ne aşteptam: „Am venit şi noi, cum am vorbit ieri la salon”!, o auzim, ca prin vis, pe Arina. Numai ca am luat şi copiii, că ai mei au plecat la revelionul pensionarilor”!, continuă ea nonşalantă, fără să-și imagineze cât de nepregătiți eram noi pentru asta.
Cei care se asteptau doar la o petrecere între adulti și-au turnat în pahare cu ciudă, bombănind printre dinti. In timp ce incercam sa ajutam la dezbracarea de paltonas a unei fetite de vreo 4 ani, apare mama mea, uimita tare de prezenta îngerasului din pragul usii. Taci ca-i bine, am gandit noi. I-o plasam coanei mari si ne reluam cheful. In sufragerie mai era un copil, nu putem nega, dar cei 14 ani ai lui, si statura adolescentina il situa oarecum printre adulti. Asa ca le facem loc, incepem prezentarile si remarcam cumintenia celuilalt baiat, de vreo 7 anisori, care isi privea parintii mai mult a plecare, decat a venire.
Mama nu a avut succes cu printesa timida, ba in incercarea de a o imbuna i-a prezentat pisica familiei. Numai ca, domnisoara s-a si ales, asa la 15 minute de la intrarea in casa, cu ditamai zgaraietura de la pisica deranjata de plansul copilei. Dezastru.  Încă o dată se dovedea faptul că nu trebuie sa subestimezi nimic, nici copil, nici animal, iar senzația usturătoare a întâmplării ne-a răscolit buna dispoziție, făcându-ne să ne punem întrebări. Toti ne priveam cu subînteles, si chiar credeam ca cei doi isi vor lua copiii din dotare si se vor intoarce de unde au venit, cu riscul unei stări stânjenitoare care, cu siguranță, ne-ar fi bântuit. Însă ei erau chitiți să rămână în lume, ignorând starea de irascibilitate a copilei pe care încerca să o ademenească cu niscai mâncăruri, desi fie vorba între noi, nu prea făcea parte din ritualurile zilnice. Era firesc ca aceasta sa devina și mai bâțâitoare, și din ce în ce mai obosită de insistențe.
 Ne-am intors, in cazul asta, fiecare la ce avea de facut inainte de aparitia familiei cu pricina. Chiar si mama s-a retras in odaia ei, fara sa participe la adunarea noastra ciudata, nu inainte de a ne apostrofa cumva:
-Voi ati gandit cand ati invitat oamenii astia aici? Si nu vorbesc doar de cei patru. Chiar nu vedeti ce diferiti sunteti? Sau, doar stati la masa si mancati, cumva, fără să vi se intersecteze cuvintele?
-Hai, mama, lasa-ma!, raspunde sor’ mea. Ai vazut prea multe filme psihologice. Vezi incompatibilitate peste tot. E revelionul. Bem, mancam, dansam si plecam acasa. Adica, ei pleaca, mai bine zis. Noi dansam și maine.
-Mai bine ar pleca de acum!, bombanea mama nemultumita. O sa vedeti voi!
Sor-mea era indragostita, nevoie mare, n-avea ea timp de dramele mamei. Se grabea sa-și hraneasca fluturii din stomac și să-și mângâie sufletul într-o noapte pe care o așteptase de mult timp. Doar ca, incepea circul si noi nu stiam. Ne punem cu totii in pahare, ciocnim, iar una din prietenele sora-mii, din acea perioada, sare intentionat peste paharul doamnei posesoare de doi copii, direct la sotul  ranjitor  tot,  de placere si incantare. N-apuca insa, ca numai ce o zarim pe bondoaca peltica, intr-o schema de echer, triplu axel cu intoarcere de 180 de grade, cum o impinge pe zana cu fusta rosie mini, isi ia barbatul din locul respectiv si-l aseaza trei scaune mai incolo:”Lasa, lasa ciocnesti mai tarziu! Acum mancam!” Noi observăm ostentațiile și de o parte și de alta, îngăduim, în gând, că unele lucruri nu se fac decât între persoane apropiate, dar cu cât deveneam noi mai cerebrale, cu atât se aprindeau patimi și revolte, știind că totul se pornise pe substrat de glumă. Dar daca umorul doamnei era plecat cu plugușorul și se pregatea si de-o sorcovă ce puteam noi face. Incercam, discret, sa îndepărtăm oamenii unii de alții, prin strategii teribil de stângace, dar binevenite.
Sotul doamnei ofensate,însă, isi aprinde o tigara, o priveste lung pe intrusa serii si ii promite in gand razbunare maxima. Ce insemna asta? Mână libera sotiei sale sugubete sa faca ce pofteste in acea noapte, cunoscând cât de imprevizibilă și pusă pe șotii, de care și noi, cunoscătorii, ne feream uneori. „Da, eu pot ciocni cu voi, domnilor?”, intreaba el malitios, fără ca cei din jur să bănuiască o clipă cât de personal o luase
Nu-i raspunde, continua sa taie o friptura si sa indese, obligatoriu pe gatul copiilor, cateva bucatele. Normal ca o refuzau, doar era spre miezul noptii, masa respectiva nefăcând parte din programul lor obisnuit, cum am amintit. Dar ea nu renunta, sub niciun chip, într-o incapatanare absurda. In sfarsit, n-am sa continui explicand ca cei doi prichindei au adormit pe fotolii, la un moment dat. Ca barbatul doamnei serioase, dupa doua sute de vodcă  si un pahar de sampanie ajunsese sa se tarasca intr-un Dirty Dancing, autentic, cu posesoarea de fusta mini, bâiguind lasciv, amandoi, celebrul: „Baby,…oooo, baby„.

Cam priveam neajutorata cand in stanga, cand in dreapta, simtind gelozia mocnita a blondinei. Totul era un fiasco. Rasete zgomotoase si fortate, conversatii lipsa, transformarea mea intr-un bodyguard al petrecerii, totul, ma ducea la vorbele mamei, de la inceputul serii. Nu stiu ce fel de casnicii aveau cele doua familii, care i-au eclipsat de departe pe ceilalti invitati. Pe unii nu i-am mai intalnit niciodata, de ceilalti stim, doar, ca baiatul cel de 14 ani, martor al serii respective, are acum, la randul lui, un copil mititel. Despre cei maturi…. nimic, însa.
Blondina nu si-a putut opri pornirile, in acea seara. Devenisem, brusc, toate, un pericol; si ea, insasi, era o forma de indignare si dispret total fata de noi. M-am trezit impinsa de fundul acesteia, la un moment dat, violent si surprinzator, intr-o forma artistica de dans propriu si personal: ”Ce te miri? Nu asa dansati voi pe aici? Bams – Lambada?” Nu a mai rezistat, totusi, serii, in momentul in care, vestita purtatoare de fusta rosie, cu asentimentul barbatului ei, se trezeste spunand: „Hai, barbate, ca am inceput  bine anul. Am bifat la blues-ul anterior o alta erectie, decat a ta.”
Era prea mult, pentru biata femeie. Era prea mult pentru toti, de altfel. Remarcam cat de greu am facut fata glumelor sarate si nesarate din jur. I-am privit plecand pe cei patru, timp in care femeia fatala, ramanea razand la fel de zgomotos si nefiresc. Nu mai avea o tinta usoara, de fapt nu mai avea nicio tinta, nu se bucura de nimic si remarcam, ca in lipsa circului, totul devenise oarecum neinteresant pentu ea. S-au retras si ei, la un moment dat,  pentru ca se auzeau din ce in ce mai multe conversatii, si devenisem, oarecum plictisitori. Normalitatea nu mai prezenta interes, si  doar datorita acestui lucru am putut avea si noi, intr-un final, un inceput de an,  oarecum reusit.
Nu cred ca experientele nepotrivite s-au terminat atunci, ba, dimpotriva, au  mai intrat in viata noastra oameni, au  mai plecat cativa. Am ramas cu cei stiuti, din  momentele noastre  bune, dar mai ales din cele  rele. Ne-am mai reintalnit cu oameni pierduti in negura timpului, cu unii am ramas in contact, cu altii mi-este in continuare tot atat de greu sa vorbesc, exact la fel, ca in momentul in care legatura s-a pierdut. In cazul meu, lucrurile sunt simple, nu pot purta conversatii fortate, politicoase, si  protocolare. Nu pot sa o iau de undeva, de unde nici macar nu stiu unde am ramas; nu vreau sa fiu plina de conveniente, dar nici nu vreau sa agasez prin prezenta si staruinta. Cred, totusi, in compatibilitate, si  iubire reciproca, cred in zicala ”bate fierul cat e cald”, cred in loialitate, chiar daca, eu, insami, nu am stiut sa fiu asa la un moment dat; si cred in oamenii destepti care STIU ce vor, pe cine vor si de ce vor. Par că mă repet, caci subiectul revine, cu unele întâmplari actuale, dar e o idee generală de bază, pe care e bine sa nu o uiti, caci, in timp, chefurile si petrecerile au lăsat bucuria revederii și a împărțitului generos al timpului liber comun. Din când în când, însă, nu uit că o listă cu invitați chiar trebuie făcută, acolo unde situația o cere. Mulțumesc, Cerului, pentru simplitatea pe care o trăiesc, si fara astfel de griji nefiresti. Cât pentru o aducere aminte, însă, bifez sfârșituri și începuturi. Și e perfect.
Continue Reading