Ce păcat că iubirea nu liniștește tumulturi

Ce păcat că iubirea nu liniștește tumulturi

și că-n oameni te cauți, în oameni te scuturi!
Ce păcat că furtuna se dezlănțuie-n vorbe,
de se uită amurgul, al tăcerilor strofe.

Ce păcat că vorbește doar durerea din noi,
plămădită-n himere, stoarsă-n lacrimi de ploi,
strecurată în filtre care-s prea încărcate,
de nu vezi nici lumina, nu vei ști că e noapte;

vei sta-n bezna de suflet, căutând pod lumesc
și în mâna întinsă cauți verbul firesc,
care nu te conține, nu te are, nu vrea
să îți fie nici leagăn, nici măcar o perdea,

care flutură-n geamul ce te ține departe:
tu, ascuns de lumina și de-a vieților șoapte,
uitând, simplu, că-n tine e apus, răsărit
și că singur vei prinde chiar un băț de chibrit

care să ardă totul, să te scape de semne,
din cenușa de-o clipă să răsară poeme;
să le ții pentru tine, nimeni să nu-nțeleagă
că-i posibil să fie un subiect într-o frază.

Ce păcat că nu-i omul pregătit să priceapă
că în viața-lumină e esență întreagă
și că rolul ce-l prinde, comedie sau dramă,
va fi mâine, probabil, nebăgare de seamă.

A căzut.
Punct, de la capăt
spre un alt început,
fără trecut.
Se închide coperta
și se scrie…mai mult.

ce păcat că iubirea nu linisteste tumulturi
ce păcat că iubirea nu linișteste tumulturi
Continue Reading

Adunați-vă în Rost

Nu vă adunați pe fluturi,

nu vă adunați pe flori,
adunați-vă în oameni,
adunați-vă în voi,
prindeți strâns tot busuiocul
din icoanele cuminți,
drămuiți toată sfințirea,
sfințiți dorul de părinți;
puneți vasul de aramă
lângă-un pom fără de frunze,
cam așa suntem cu toții –
cupru cald cu dor de muze;
adunați-vă pe trepte
și urcați, încet, pe munte,
să vă ningă tot albastrul
în iubirile știute,
să vă înverzească lutul,
să tăiați gratia minții,
să priviți în voi, mai bine,
unde stau, frumos, părinții.

Adunați-vă cu toții,
cât vă sunteți, cât veți fi,
adunați doar amintirea
și la masa inimii,
într-o lume ce se scurge
în clepsidrele uitării,
nu lăsați să treacă totul
țăcănind ca roata morii;
priviți bine tot vârtejul
și de ape, și de forță,
măcinați în voi lumina
celor dragi, aprindeți torța
care va rămâne-n vreme,
scânteind pământ și cer,
adunați-vă-n iubirea
cea de azi și cea de ieri;

scuturați rugina vieții
din povești care vor plânge,
miruiți doar veșnicia
legăturilor de sânge;
și șoptiți, de vreți, cuvinte,
talismane fără trup –
mulțumesc, mamă și tată,
pentru rost, pentru ce sunt.

adunați-vă în rost
familia mea
Continue Reading

Deschide, Doamne, fereastra….acasă!

Deschide, Doamne, fereastra acasa

Deschide, Doamne  fereastra și spune-i vântului că azi nu-mi pasă de el
Spune-le norilor că nu-mi umbresc orașul oricât de tulburați par,
Spune-le frunzelor să nu mai alerge ca nebunele, că tot acolo ajung,
Pe caldarâmul gri și știrb, apăsat de pași mulți și indeciși.
Spune-i toamnei că o iubesc mai puțin ca în alte toamne,
Căci prea se-mparte, pe bucăți, tuturor.

Deschid eu, Doamne, fereastra și spun atat: ce bine e acasă,
Și ce oraș binecuvântat mi se deschide în fața ochilor în fiecare zi!
Bine e să-ți cauți frumosul și în alte locuri, dar nimic nu se compară
Cu liniștea ce răzbate din fiecare obiect care-mi povestește de viata mea simplă.

Închid, Doamne, fereastra și multumesc. Am de vorbit, de povestit, la o licoare caldă, despre drumuri care duc….acasă.

 

 

Continue Reading

Nu cred în lucruri definitive, ci poate …neterminate

Nu cred în lucruri definitive, ci poate …neterminate:
Mi-aduc aminte când am primit această  floare. Era de trei ori mai mare si îmbobocită toata. Să tot fie vreo 3 ani de atunci. Un om drag pe care nu-l cunosc personal, ci doar virtual, mi-a trimis-o, la cabinetul soțului meu, tocmai de la Brăila. A ajuns întreagă și uimirea mea a fost imensă.
A înflorit la mine ca intr-un spectacol de frumusete naturala. Apoi, ca orice lucru frumos a fost râvnit. De catei, mai intai, care m-au lasat fara jumatate din ea. Apoi, de Fifi, pisicuța, care a mai luat o treime. Apoi s-a sfarsit, intr-o îngălbeneală de ciudă. Și a ei, și a mea.
Iar vara asta s-a ambiționat să-și revină, iar acum sa înflorească. Ba, mai mult, e îmbobocită toată.
Nu toate lucrurile au un sfârșit atunci când asta se crede; cumva…se întâmplă ceva și reînfloresc, căci multă inimă buna exista acolo. De aceea nu cred eu în lucruri definitive, ci poate….neterminate..

 

Multumesc, Dana…
Nu cred în lucruri definitive, ci poate ...neterminate
Nu cred în lucruri definitive, ci poate …neterminate
Continue Reading

Poveste miracol cu mărgici în obraz

Poveste miracol cu mărgici în obraz...:
Avea o față de păpușă, cu ochi mari, albaștri, ten alb, cu pomeții ridicați și două gropițe adânci, care deveneau ca niște pliuri atunci când râdea, de puteai așeza în ele o boabă de piper. Știa, și mai mereu făcea  o șmecherie cu mărgici puse acolo, de parcă-și broda fața și așa încântătoare.
Ptiu, că frumoasă mai ești… fătuca mea!, iar ea se roșea și se rușina, neputând primi vorbele acestea fără a nu-și pleca ochii în pământ, ridicând ușor genele cele lungi, încercând a ghici de va fi lăsată fără de astfel de aprecieri care tare o stânjeneau chiar dacă venea de la cei de-ai casei; dar când era lume în jur era și mai  fâstâcită.
Dar femeia care o admira și o iubea  cu toată ființa sa, nici că observa ceva din tulburările fetei. Ea ar fi dat o parte din viață sa fie văzută, nu de un bărbat, ci de un oricare alt om, frumoasă. Se nascuse osoasă, cu trăsături aspre, cu vioiciune în ochi, dar cu arcadele parcă desenate a veșnică încruntare, cu pleoapele îndreptate în jos de ai fi zis că cineva îi trasase portativul plânsului pe ele. Crescuse parcă din apă, iar acum, la maturitate, avea trăsături masculine, pe care încerca să și le corecteze voit. Nu-i ieșea.  Înaltă, masivă, fără a fi grasă, cu palme mari și degete pline, cu număr mare la pantofi și cu un spate lat, era deseori confundată cu vreun bărbat al satului. Mergea dreaptă, fluturându-și brațele de zici că mai mereu batea pas de defilare, însa veselia nu o părăsea niciodată. Nici părul nu o asculta, încercând să-l lase lung cât să mai îndulcească puțin din toată imaginea aceea, pe care ușor-ușor o acceptase ca fiind a ei și cu asta basta. Insă, reușita era puțină, căci în coada pe care o purta pe spate, desimea nu era vreun atuu considerabil. Cu toate acestea Coca era generoasă în complimente față de oricine  avea chip frumos și plăcut la vedere, dar mai ales nu se ferea să-i alinte cu astfel de cuvinte pe cei dragi ei.
Se măritase Coca noastră cu cel cu  care copilărise, casă în casă, casă lângă casă. Se știau atât de bine și era atât de firească unirea lor, încât nimeni nu și-a pus vreodată problema că lucrurile ar putea sta altfel. Se cunună la preot, făcu paranghelie, dar rochie albă nu-și luă: Arăt toată ca un cort. Nu! De mă vrea, mă ia oricum m-aș îmbrăca, doar nu devin, fix de nunta mea, sperietoarea satului!, o auzeai făcând iar una din glumele sale ce-ți dădeau și zâmbet, dar și reținere…
Nunta însă a fost o bucurie pentru toți.
Născuse o fată, la puțin timp după, și toată sarcina s-a rugat la Dumnezeu să nu-i semene. Făcea aceleași glume sinistre, pe care nu le gustau mulți, dar ea le zicea râzând: „Doamne, orice să-i dai, sănătate multă, multă, toate degetele de la mâini și picioare; dă-i, Doamne, tot, tot, dar nu o face hipopotam ca mine; dă-i dulceață chipului.
Și Dumnezeu a ascultat-o; i-a dat mândrețea aceea de fată ce-și putea pune mărgici în gropițe, de drăgălașă ce era.
Iar Coca era fericită. Și devenea fericită cu fiecare zi, când tot satul știa că aceasta avea în ogradă cea mai frumoasă floare. Doar că floarea noastră nu era frumoasă că avea un chip de poveste incredibilă, ci pentru că în fiecare zi i se șopteau cuvinte  calde, dar ferme. Coca realiza că primise ce ceruse însă nu dorea să crească o copilă care să se teamă de viață, nu voia să o alinte excesiv, deși ar fi urlat de bucurie doar privind-o, și a ajutat-o să se formeze frumos, să privească viața și dincolo de aparențe și să știe că orice avantaj primit poate deveni dezavantaj și invers; La ce i-ar folosi să rămână o păpușă și atât? Știu eu ce știu!, se scutura femeia care, de altfel, din păpușă nu-și scotea copilul, dar în gândul ei tainic, ei spunându-i așa, câteodată, doar..
Nu făcea caz de felul ei bărbătos, dar îi arăta zilnic că respectul vine, în primul rând, apreciindu-te pe tine, nu lăsându-te pradă preconcepțiilor lumii. Aveau o fermă și lucrau cu toții în ea, de la bătrân la tânăr, de la frumos la urât, ar fi bombănit Coca în clipele sale de umor negru, dar cumva neauzită de nimeni, de la bolnav la sănătos. Fiecare cu ce putea, iar viața lor nu era altfel decât a altora.
Într-o zi, însă, pe când mă servea cu un pahar de caisată, îmi șopti ca și când deținea adevărul lumii:
Auzi, creațo,  ai grijă ce-i ceri lui Dumnezeu că te aude! Eu toată viața mea l-am certat, în gând, pentru că-s precum bărbat-miu de musculoasă, dar i-am cerut copil frumos și bun. Mi-a dat copil frumos și bun.
-Ei, că nu i-oi fi cerut și altceva, bag seamă?!
-Nu, nu i-am cerut. Mă rog Lui, îi multumesc, dar am primit ce voiam; restul e viață.  Acum totul depinde de noi, că El îți dă dar nu-ți bagă și-n sac. Miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după….
Copila cu mărgici încă se face mare sub privirea Cocăi. Am vorbit cu ea deunăzi și mi-am adus aminte de asta cu cerutul către Dumnezeu. Câtă putere să ai să-i ceri doar un lucru, când e așa de la îndemână să ne uitam în Sus și să dorim tot felul?! Apoi, m-am gandit că, în definitiv, acel lucru special îl deosebești din multele primite sau dispărute în viață. Și pe acela îl crești, și-l crești, și-l ocrotești, și-l plângi când nu e bine, și-l oblojești și iar îl cresti, și-l crești cu un singur cuvânt chiar – mulțumesc, Doamne! Căci da, miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după ...
fata cu mărgici miracol
miracol, sursa- internet

 

Continue Reading