Bradul

De când mă ştiu am trăit aproape de pădure. Lângă ea, în ea,  doar să întinzi mâna şi să o atingi, atât era de aproape. Că îmi venea să le spun brazilor „sărut-mâna”, v-am mai spus-o, dar că nu ştiam de împodobitul brazilor, nu cred să fi amintit asta vreodată. Nu am fost la grădiniţă, nu am văzut oameni mascaţi în Moşi, nu ştiam ce-s cadourile. O perioadă. În satul în care mă lăsau ai mei, sat de câmpie, brazii erau rari, iar când m-am făcut suficient de mare să colind prin sat, am început să văd luminiţe şi artificii. Prima întrebare a venit când am zărit, în vecini, o astfel de frumuseţe pusă la geam, să fie văzută de tot satul cât e de frumoasă. Sau frumos, că despre brad vorbeam.

„-Mamaie, ce-i acela pom de Crăciun?”

Se fâstâci mamaia şi zise, aşa într-o doară: „-Dacă o găsi tac’-tu mare unul prin sat, vei vedea!”
A găsit. Unul mic, firav, cu crengi puţine şi de un verde nu prea intens. Soră mea era micuţă cât o nucă, dar tot se învârtea pe lângă pomişor strâmbând din nas la fiecare înţepătură. Cred că era molid,  gândindu-mă, acum, că prea înţepau acele ce-l împodobeau. În plus arăta asupru și neîmblânzit, așteptând parcă o vrajă domoală care să-l transforme în ceea ce văzusem eu pe ulițe adormite.
„-Ce bătaie de cap îmi daţi voi! Na, de unde iau eu, acum, podoabe? Că n-are mama!”
Tataia deja cioplea de zor lemnul acela de brad încercând să-l îndese într-o roată de car, un suport ad-hoc, după care arhitecții acestor vremuri tare s-ar da în vânt. În timpul ăsta, mamaie se întorsese deja de la magazin, îmbujorată și îngrijorată că poate misiunea ei nu va fi pe deplin reușită.
Sub braţ ţinea o cutie de carton gri şi urât, nişte coli de hârtie colorată, altele de hârtie creponată, câteva cutii de artificii, nişte suporturi de lumânări şi vreo cinci globuri.

„-Atât am mai găsit în magazin!, spuse ea admirându-ne curiozitatea.

În cutia de carton reciclat zăceau nişte bomboane cu gust ciudat, dar mi se păreau cel mai fascinant lucru de pe pământ. Tot atunci, mamaia a adus un ciur de nuci şi o poală de mere din cramă. Ni le-a întins pe pat şi ne-a învăţat  pe amândouă cum să le învelim în hârtia colorată,  iar ea, cu nişte bolduri, cred, înţepa nuca şi lega o sforicică în capăt. Merele care aveau codiţă primeau şi ele legătură sfântă să se poată cocoța în brăduț și să atârne acolo în siguranță și frumusețe naturală.
După ce ne-am muncit, o grămadă, la podoabe, ne-a  mai învăţat mamaia să facem ghirlande din hârtie creponată. A scos şi un pachet de vată, am legat şi bomboanele cu aţă şi am purces la împodobit de brad. Locul pe care îl aleseseră ei pentru pomişorul nostru era o sală, mai răcoroasă defel, unde nu era sobă. Îmbrăcate cu ilice tricotate tot de zâna noastră ce făcea  atunci pe Moş Crăciun, cu botoşei în picioare, din acelaşi material, plus căciuliţe la fel, nu prea ne deosebeai că am fi fetiţe sau băieţi. Poate doar glasurile noastre alintate să ne fi dat de gol. Încet, încet…mamaia ne arăta cum pune ea în brad, pe ramurile de sus, tot ce pregătisem noi pentru ornat. Cum am putut, ne-am băgat şi noi mânuţele, dar tare ne-am mai minunat când am văzut ghirlandele alunecând pe crengile băţoase ale molidului nostru. Când mamaia a început să aşeze smocuri de vată de bumbac alb, povestindu-ne că acest copac „trăieşte la voi, la Braşov, unde zăpada e singura lui podoabă naturală„, noi ne-am topit uitând de frigul ce ne îmbujorase deja obrajii.
sursa: amelie. ro
Totul era perfect. Nu aveam luminiţe, nici nu ştiam prea bine că există şi aşa ceva. Am aplaudat minunea şi mai apoi uşa s-a închis, iar bradul a rămas singur pe sală, strălucind cuminte într-o singurătate de neînțeles. Noi două ne zgâiam pe geamul uşii ce ne despărţea de el, fremătând de bucurie și admirație.
Proastă alegere făcuseră. Eu ajungeam la gemuleţ, dar soră mea se urca în pat şi nu se mişca de acolo, cântând şi bătând din palme de fericire. Am acompaniat-o, în scurt timp, căci nu ne mai săturam privind capodopera din odăiţă.
sursa: vlad dumitrescu-my romania
În noaptea de Ajun, când copiii mergeau cu „Neaţalaşul” sau cu „Bună dimineaţa”, cum se mai spunea acolo în sat, noi lăcrimam şi visam la ziua când ne vom putea încolona  cu ei. Nu se primeau prea multe – nuci, covrigi şi mere, însă era o seară fascinantă, dar de la primul brad, la primul colindat nu a mai trecut mult.
Îmbrăcate de parcă eram Prăvale-Baba, cu haine de împrumut, cu un chipiu de școlar pe frunte, cu cizme de gumă în care îndesam ciorapii de lână, dar nu cei buni, ci cei cârpiți, pe care oricum nu-i vedea nimeni, cu mănuși legate cu ață de după gât, care mai tare ne încurcau, neavând decât un deget croșetat, de parcă mamaia fusese Eliza și noi lebedele ei micuțe, și în munca ei neobosită nu reușise sa facă cinci degete mănușilor. Dar ce mai conta. Colindam satul și auzeam la fiecare casă, gospodari care se minunau: ”Hai, bărbate, și tu la ușă că a venit Brașovul la colindat!”. Iar noi prindeam glas și strigam și mai tare:
Bună dimineaţa la Moş Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun
Am venit şi noi o dată
La un an cu sănătăte
Bucurii să ne aducă
La covrigi şi la nuci multe
Ne daţi ori nu ne daţi, ne daţi, ne daţi?
Tot atunci, de Ajun, mamaia ne dădea spectacol în odăița cu pereți verzi și tavan mult prea jos, de intrau oamenii ușor aplecați de spate într-o smerenie necerută. O ploaie de artificii, strigăte de bucurie și râsul bunei noastre cu ochi de tăciune îmi întregesc și acum imaginea perfectă a unor vremuri cu parfum de scorțișoară. Că erau rudele sărace ale celor ce le vedem azi pe cer, nici n-am fi bănuit. Mirosul lor îmi bântuie şi acum nările, dar magia lor efemeră dura, de fapt, mult, în mintea noastră de copii. Ne-a aprins şi lumânărelele din suport, dar doar pentru o clipă. În seara aceea mamaia ne-a dăruit portocale şi glucoză…iar noi nu ştiam de ce suntem aşa de răsfăţate. Târziu am aflat povestea darurilor de Crăciun când, intrând la şcoală, a fost inevitabil să nu descoperim lucruri noi despre Moş Crăciun,  deși unii ni l-au confiscat pentru o vreme și l-au făcut Gerilă. Noi știam doar povestea aceea simplă, cu Nașterea Domnului, cu Magii, cu Iubire și cu rugăciunea simplă a dimineții de 25 decembrie, cu oamenii adunați măcar pentru o clipă în jurul unei taine.
Încet, încet, părinţii noştri s-au aliniat vremurilor şi am avut şi noi pomul nostru împodobit de sărbătoare, aşezat la intrare, pe hol, să nu mai stăm cu nasul lipit de ferăstruici. Cu toate acestea, bradul meu de poveste stă încă pe sala din satul nostru cu oameni buni. Şi e plin de nuci, mere şi frumos.
Acum…nu concep a avea brad natural în casă. Nu mă umplu de oroare dacă văd la alţii, dar eu prefer brazii mei din pădure, cei cărora le spun și acum „sărut mâna” şi care mă salută de la fereastră, împodobiți de zăpadă sau promoroacă sau doar de verdele nesfârșit, amintind de faptul că bradul a fost ales de Dumnezeu să-l pomenească de ziua Naşterii Lui, aşa cum spune o legendă:„Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească si să pună pe ramurile tale toate bunatatile; iar atunci când se vor strange în jurul tău, să se gândeasca la Mine, pentru că tu ești copacul cel mai drag Mie.” Din casă lucesc  luminiţe cuminți și podoabele cele noi au doar darul de a continua povestea începută cândva pe o sală friguroasă, într-un sătuc doar al meu.
Cu toate acestea, pentru mine, bradul înseamnă trăinicie, dor şi speranţă, visare şi amintiri cu nuci şi portocale, cu beteală creponată şi miros de …mamaie încă tânără.
Crăciun fericit, dragilor! Nașterea Domnului să vă găsească sănătoși!

23 dec 2013

Continue Reading

„Formula secretă” dintr-o casă cu atitudine (cattitude)

              Când sunt întrebată câți câini am de fapt, răspund într-un mod ghiduș – „Câte doi”-, dar continui ca în Caragiale, bombănind pentru cine are răbdare să asculte și continuarea – „doi în pădure, în curtea din spate; doi în curtea din față și doi în casă”. Păcălesc cu acel „câte doi” urechile celui care nu e pregătit să audă că, într-o casă din mijlocul Brașovului, undeva lângă o pădure, noi am adunat, în ultimii ani, 6 blănoși minunați. E drept că nu vreau să obosesc nici răspunzând întrebărilor  gen „cum faci față?” „nu e greu?” „nu e costisitor?” „nu se face mizerie prea tare?”, „nu se încaieră între ei?” „ ce faceți cu ei când plecați în concediu?” „nu latră toți în același timp?” „chiar ai covoare albe?” și aș putea să o țin astfel mult timp, iar la fiecare întrebare răspunsul meu ar fi, cu siguranță, supus neîncrederii totale.
               Și totuși, realitatea bate filmul, dar și vremurile, iar dacă nu am ales să povestesc pe blog pățaniile și experiențele pe care le am cu fiecare dintre ei, din 2011, încoace, decât arareori, e doar pentru că fac asta cu fiecare fotografie-întâmplare pusă pe Facebook, care adună zeci și sute de like-uri numai pentru că fețele lor nu  doar că vorbesc despre fericire, ci spun povestea simplă a acesteia. De când a apărut și Fifi, pisicuța cea în vârstă de doar 6 luni, într-o casă condusă de lătrători cu ștaif, totul a devenit și mai interesant.

          Dar cine știe? Poate apelez la Agenția de Marketing Creative Wings  care a făcut și interfața  de la cattitude.ro,  unde veți găsi răspunsuri la mai toate întrebările pe care le-am scris eu mai sus și de unde am primit  provocarea de a vorbi despre acest subiect complex: relația om-animal de companie. Am uitat să adaug că cei de la Blogal Initiative au înlesnit toate acestea și mă bucur pentru un așa subiect. Doar că eu am aflat  multe experimentând și, ciudat sau nu, mai întâi am experimentat „lipsa de responsabilitate”. Pentru că e ușor să arăți ce bine și frumos e totul ACUM, dar nu le zici oamenilor și cât de greu ar fi să adopți un suflețel, dacă tu nu ești pregătit pentru asta. Și nu, nu eram, mai ales că trăiam singură,  munceam mult și  eram acasă mai mult musafir, iar magazinele cu mâncare pentru animale erau rare spre deloc. Îmi amintesc cum Miți-birmaneza a cerut, printr-o tristețe vizibilă, un alt loc unde să trăiască; iar oalele cu orez si carne pe care le faceam pentru câinii părinților mei mi-au cerut mie să nu îmi complic viața dacă acea activitate îmi părea corvoadă.
         Apoi, am experimentat fericirea efemeră, căci din 2008 până în 2014-2015, am trăit în alintături de pisici cu nume de Tan-motan, Zizi-birmaneza și Silver-motanul autist. Minunății care mi-au arătat că viața poate deveni simplă dacă ești atent la ceea ce vor, simt și arată, dacă le acorzi puțin spațiu și dacă îi faci să creadă că au câștigat, în sfârșit, „un loc doar al lor” unde fiecare colț se vrea inspectat, mirosit, adulmecat și descântat în tors liniștit. Și că-l puteți împărți. Nu am înțeles niciodată cum acele făpturi  ajunseseră la noi bătrânele deja, dar vreau să cred că dacă aș fi fost o clipă în locul lor nu aș fi avut  multe a ne reproșa. Poate doar Tan-motan nu a fost prea mulțumit, pentru că, dintr-o casă păzită de pisici, noi am făcut niște vrăji și am adus, rând pe rând, cățeii care mi-au schimbat viața definitiv. Când am luat-o pe Izi-maidaneza, de la o lună și jumătate, obișnuiam să spun „că o iubesc atât de tare, că mă doare fizic când nu sunt lângă ea”.

                Și da, aici a venit schimbarea. Am început să-mi doresc să vin acasă repede, să ies la plimbare pe cărări de munte, să ne urcăm în mașină și să evadăm împreună, să mergem cu ei oriunde – de la cumpărături, până în excursii sau drumurile la părinți, la Buzău și Iași. Nu cu toți putem pleca, evident; în plus ținem cont de temperament, unora nu le place în mașină, de exemplu. E drept că mereu ne-am gândit la siguranța lor. N-am plecat fără vasul pentru apă, fără lesă, ham, fără pernuța de dormit, fără mâncare, recompense. Uneori, era prea mult și sunt mai mult decât încântată că pe site am găsit  lucruri care să-ți ușureze viața, cum e de exemplul vasul pentru apă și mâncare, dar care poate adăposti și crănțănele sau chiar pungile de colectare. Când a apărut Alma-mamuțul – și nu, nu am greșit nicio literă – rotweillerița bucluc, trecusem deja prin multe experiențe care ne-au făcut să nu mai neglijăm nimic și să ne asumăm fiecare „achiziție lătrătoare”. În 2013, Zoe-ciobănescul german, care era precum Lady Boss a animalelor, desăvârșită și în comportament, și în fizicul impunător, a dispărut fără urmă. Nu era cipată, iar atunci am realizat că dincolo de hrana pe care cu atâta grijă o alegeam, era musai să avem, la zi, vaccin, cip, dar și informații utile. Acum, le găsesc la doar un click pe Cattitude Brands, așezând întrebărilor noastre răspunsuri perfecte despre dresaj, comportament canin sau doar ciudațeniilor din caracterele diferite care se intersectau la noi acasă.
Cattitude Brands:„ ACUM avem oportunitati si oferte din cele mai diverse sa experimentam si sa traim la maxim momentele de calitate si distractie cu cei pe care ii iubim si ii respectam in fiecare zi pentru ca ne fac mai buni……iar in fiecare dimineata, cand ne uitam in ochii lor calzi si blanzi, sa le spunem “Pentru ca meritati!”. INAINTE aceste oportunitati nu existau, sau erau foarte greu accesibile, la care se adauga lipsa de cunoastere a ofertelor de pe piata international si a ultimelor inovatii in domeniu.”
           Am suferit amar după Zoe, iar o lună mai târziu, cu ajutorul internetului am luat o altă femelă ciobănesc german – Zara. Aceasta când o vedea pe Izi parcă se declanșa al treilea război mondial. Așa că am adus acasă un domn care se autointitula „psiholog de căței”; doar că nouă trebuia să ne facă ziua de 30 de ore, căci nu aveam de unde lua timp pentru toată lejeritatea aceea pe care încerca să ne-o imprime omul cu pricina. După două mârâieli nefirești, am ales să-i aducem Zarei un companion. Ei împart pădurea.  Așa a apărut Bobiță, tot de pe internet, tot abandonat,  de aceeași vârstă cu ceilalți – minune sau întâmplare. E iubit și de animale, și de oameni, „singurul câine între atâtea animale de companie”, cum spun unii. Doar că aparentele înșală, și din ce pare cel mai dulce cățel…e cam agresiv cu oamenii, pe cand rotweillerița  este înnebunită după copii,  marea ei bucurie e să stea cât mai aproape de om, deși toți cunoaștem preconcepțiile despre această rasă.
         La începutul articolului am păcălit cu bună știință. În casă stau 4 câini, iar doi ne așteaptă și când nu suntem niciunul acasă. Avem încredere deplină. Cu toate acestea, am reușit să facem reguli, să nu latre în neștire – mai ales toți odată, să nu devină geloși unul pe celălalt, să nu sară pe musafiri, să aibă timpul fiecăruia de răsfăț, locul de dormit preferat, să înțeleagă dacă vreunul are vreo nevoie specială – mai ales la mâncare, rotweillerița fiind mai sensibilă, cu anumite intoleranțe alimentareDar cel mai mult, ne-am dorit să nu ronțăie lucruri și să nu faca stricăciuni. Credeți, cumva, că am găsit formula secretă? Nu. Noi nu-i punem în situații ciudate, nu le lăsăm la îndemână perne pe care sigur le vom gasi bucăți-bucăți; nu punem flori în curte căci  nu vor mai exista dupa două treceri de ale lor; îi recompensăm la fiecare lucru bine făcut și, cel mai important, nu ridicăm tonul la ei, dar nici unul la celălalt. În casa noastră e armonie. Suntem păsări de noapte; somnul nostru începe după ora 1.30 până la 9.30. N-o sa credeți, dar niciun animăluț nu se trezește înainte de această oră. Suntem într-o simbioză perfectă, încât unde sunt eu, acolo se află și ei. Mi-e rău, mă păzesc în pat; cobor din dormitor în sufragerie, suntem trenuleț – Fifi, prima, apoi trei căței, iar eu închei șirul. Mă răzgândesc, trenulețul schimbă macazul. Scriu, sub birou sunt cel puțin trei înghesuiți. Sincronul nostru stârnește râsul. Iar eu de la viață mi-am dorit, în primul rând, să râd. Terapie gratis!

     Tot ei intră în casă și așteaptă sa fie șterși pe lăbuțe, și ne fac onoarea să dea lăbuța, când e cazul recompensei, înșirati  ca la armată, spre amuzamentul tuturor. Toate jucăriile au aceeași culoare, așa nu vor vedea cine ce fură; recompensele sunt la fel, mângâierile idem, alergatul….preferențial. Fifi-pisica clopoțel are stâlp cu sfoară, pentru ascuțit gheruțe și cățărări perfecte.

 

          În 2 ianuarie 2015, l-am gasit pe Lupu’-Baiatu’, zis și Colonelul, Fasole sau Lampă, după caz și năzbâtie, ciobănesc-german, care avea cu mult peste 10 ani; un bătrânel demn de o poveste deja arhicunoscută. Deși eram mulți, l-am păstrat și nu regret nicio clipă.

         Cu el și Alma provocările noastre au atins cote mari. Dacă în mașină rotweilleriței îi trebuie, clar, o lesă care s-o țină în siguranță, dar și  un paravan care să prevină trecerea spre scaunele din față, altfel vei vedea un cap curios care va vrea sa ajungă în brațele celor dragi, lupușorul nostru a venit cu tot ce înseamnă șampon uscat contra mirosului din blana sa deasă sau cu  jucării pline de mentă pentru un miros plăcut al gurii – nu cred că am auzit până la el de jucăria „SUFLET BĂTRÂN”. Îmi doresc să vă spun despre Cattitude Brands cu sediul în Nordul Bucureștiului, unde au deschis și un SPA pentru căței. Ei ne arată, însă, că și on-line vă puteți achizitiona lucrurile despre care v-am povestit –  jucării, accesorii, haine impermeabile, hrană, cosmetice și „gadgeturi”, de cea mai bună calitate, în funcție de modul vostru de viață, nu doar al companionului. Fiecare produs oferă puncte de loialitate care se pot preschimba într-un voucher util. (click pe imagini)
 
          Dacă aș fi în locul celor 7 suflete blănoase mi-aș transmite că cea mai mare bucurie e când suntem toți împreună, că sunt fericiti și în siguranță. Eu chiar cred că  sunt fericiti și, astfel, mi-am tinut promisiunea  că până nu învăț să fiu fericită, nu am cum să fac pe altcineva la fel. Fără iubire, încredere, devotament, informare și implicare nu se poate realiza asta, oricât de bine intenționați am fi. Alături de ei, gândul meu nu poate fi decât pozitiv, brațele îndreptate spre mângâiere, grijile adăpostite sub giumbușlucuri, iar timpul nostru…aducător de relaxare. Ei se simt în siguranță, noi la fel. Nu cred că mă emoționează ceva mai tare decât momentul în care se bucură de venirea vreunuia dintre noi acasă, de zici că am fost plecați în Afganistan. Explozie curată de sentimente.

 

 

        Iubire, încredere, siguranță – lucruri fără de care relația cu animăluțele mele nu ar putea să existe. Adăugăm și informația despre creșterea calității vieții acestora și putem asigura  ani mulți și frumoși împreună. „Pentru că merităm, și noi, și ei!
Vă salută, Izi, Toto, Zara, Bobiță, Alma, Lupu’-Băiatu’, Fifi-Pupix, Adriana și Mihai Tîrnoveanu. Mulți, dar fericiți! Împreună!

 

Concluzie: Nu m-am născut gata setată pentru a crește suflețele blănoase, nu mi-e greu deloc și n-aș schimba nimic dacă aș lua-o de la capăt. Adoptați unul! Merită!

 

Continue Reading

Cumpănind

Dacă taci, de ce taci;
De vorbești? Parcă-i prea mult,
De nu te implici, nu susții,
Dacă nu zici nimic, nu-ți pasă,
Dacă scrii, mai bine …lasă,
Dacă împărtășești cu alții, ai un scop ascuns,
Dacă nu-ți vine a zâmbi, e musai,
Oamenilor nu le plac triștii.

Dacă nu-ți plac câinii, ești ciudat,
Dacă ai prea multe animăluțe, și n-ai copii, ai buba,
Prea mult timp liber sau adaugați voi,
După caz; eu am auzit prea multe;
Dacă nu ești romantic, ai suferit prea mult,
Dacă îți place ceva cu adevarat, sigur îți va taia cineva avantul.
Dacă ești lăudat, lasa ca vine tradarea, acușica, la colț,
Dacă refuzi, devii suspect,
Deși fiecare întrebare nu are mereu, efectul pe care-l aștepți.
Dacă nu poți, nu vrei, nu știi, nu simți, nu crezi
Sau doar scoti acest NU din fața acestor cuvinte,
Oricum nu-i bine.
Ceva e putred, ascuns și sigur cineva va vrea sa te repare.
Ei bine, prefer sa raman defecta.
Și sa-mi iubesc viata asa cum e ea. Imperfecta.
Cunosc umbra, intunericul si uratul,
Am fost acolo si, va asigur, nu ramai cu nimic bun. Și alegi.
Dar daca azi va e bine, cu putinul de bine ce vi-l ingaduie Dumnezeu sau doar Universul, nu va ganditi la drobul de sare.
El poate sa cadă oricand, dar poate sa-ti dea și tie o bucatica cât sa-ti pui niste sare-n bucate, in povestea vietii tale.

Continue Reading

Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?

Soțul meu e băutor de vin. Doar de vin. Eu sunt cea mai fericită persoană, mai ales la petreceri, când îmi amintesc că nu amestecă băuturile între ele, iar cum el nu știe doar a-l bea, ci a-l povesti, sunt mai mereu privilegiată cu istorii șoptite, cu conversații lungi și, de ce nu, cu un tango impecabil, căci, da, vinul  îl face mai seducător și chiar mai vesel.
Pentru el  e aliment, e ambrozie și răsfăț, e motivul pentru care seara devine impecabilă, atunci când pe masă, după ce problemele zilei dispar, apare Seherezada care-i toarnă în pahar licoare fermecată. Nu, nu sunt eu Șeherezadă – n-aș avea ce căuta pe masă – îmi permit să cred că în sticlă e o Seherezadă care-i toarnă povești licoroase, și lichidul acela roșu și parfumat devine fermecat și atât de potrivit serilor noastre în familie. Totuși, dacă ar fi să aleg în a face un cadou cuiva, un vin cu tradiție, nu el ar fi acela, deși merită pe deplin unul cu istorie scrisă parcă pe viu, că prea e el înnebunit după istoria acestei țări.
Aș alege un blogger care ne încântă și pe Blogal Initiative, de unde vine și această provocare. Și nu orișice blogger, ci unul care trăiește sub un cer violet, care are marea la picioare, care e scorpion de zodie, exact ca soțul meu și care mai mereu mă trage de mânecă să fiu mai implicată în realitățile desprinse din virtual – Radu Țuglea, cel dincolo de nori. Eu, însă, nu. Mă ascund aici, după cuvinte, în căsuța mea cu mărgăritare, vizitând alte bârloguri de bloggeri. Poate în pahar am o Tămâioasă Românească din gama Comoara Pivniței, de la Vincon, și sorb, din el, împreună cu ale lor cuvinte. Dar ei nu au de unde ști asta. Nu vor ști nici că acesta e doar un vis frumos care sper că se va materializa într-o zi, deși poate alte licori am mai băut unii cu alții, dincolo de desktop.

tm

Simt că e musai să ies din carapace, deși, acum, îmi închipui că am coborât într-o cramă perfectă, unde o multitudine de sticle stau cuminți să plece spre aparținătorii lor de drept. Îmi imaginez cum fiecare sticlă a trecut prin două mâini dibace care au ales a le  însemna și parafa, una câte una, ca pe niște daruri de preț, ca pe niște comori ascunse dar care, sigur, vor primi răsfăț  bine cuvenit.
comoara-pivnitei
Comoara Pivniței, vinuri cu vechime
Nu știu ce aș alege, pentru că ar trebui să mă gândesc la Radu ca la o un om pretențios, știind faptul că-i plac mâncărurile bine gătite și condimentate armonios, care au stat la foc domol, deși îmi amintesc că-i plac provocările si mereu încearcă și ceva exotic. E genul de om care pare a le ști pe toate, care debordează de optimism, cu care poți vorbi până dincolo de nori, dar și despre cât de mult a nins, aseară, la Predeal. E un bărbat căruia nu-i scapă nimic, nici măcar un amănunt, aparent banal, și putin mi-e teamă, căci eu sunt obișnuită cu seri relaxante în care să nu-mi fac griji pentru o vorbă spusă aiurea sau dacă am dat vreo frimitură în plus pe masă. Nu mă voi speria, însă, dacă voi scăpa vreun pahar pe covor. De la el știu că are secrete de vrăjitor și va scoate petele cât ai zice…„vin”, cu ajutorul unor vrăji moderne. Dacă nu mă credeți, întrebați-l.
Totuși, știți de ce aș prefera să-i fac lui un astfel de cadou si nu altuia? Păi, ați citit vreodată articolele lui despre vin? Ați fi știut voi să scrieți atâtea amănunte despre buchet, aromă, soi, îmbuteliere, păstrare, servire? Și șeful! Șeful lui care se bucură mereu de aceste daruri care lui i s-ar cuveni. Ei bine, eu  vreau să primească el  povestea înstrugurită,  vreau să-mi relateze, pe îndelete, despre mâncărurile care se potrivesc licorii, vreau să-mi imaginez că va găti una din specialitățile care va fi în armonie cu vinul servit, așa cum scrie la carte, precum somalierii profesioniști; vreau să cred că lipsa mea de răbdare în a mă documenta despre toate amănuntele acestor lucruri va fi istorie, căci el îmi va desluși, ușor,  orice taină a vinului, așa cum o face și când scrie.
Sunt sigură că nici măcar nu va clipi când va auzi de Oenoteca, pentru că el va ști că am ales cel mai bun lucru, informat fiind. Așa că mă risc, poate mă va invita la masă și va găti oaie sau miel, e singurul om curajos căruia nu-i e teamă să gătească așa ceva. Așadar,  un Merlot, de aici de la Oenoteca, e ceea ce aș crede eu că merge cu această carne. Dacă nu mă invită, îl las să-l bea cu cine dorește și să aleagă  ce meniu simte el că s-ar potrivi acest „vin de culoare rosie, peste care trecerea timpului a inceput sa adauge tuse calde, caramizii, fara insa a stirbi limpiditatea acestuia. Aroma de zmeura caracteristica soiului a capatat note subtile de mere uscate si stafide”.
oenoteca
N-am băut niciodată un vin vechi, poate doar de la groapă, de la Buzău, din bătătura mămăiței mele – că așa țineau pe vremuri țăranii vinul care nu s-ar fi băut până dădeau căldurile. Chiar și așa, tot oțețit era. Ce s-ar mai fi minunat bunicul meu dacă ar fi văzut clipul acesta în care fiecare sticlă e mângâiată, vrăjită și pecetluită, una câte una.

 Una e pentru Radu, omul de dincolo de nori, sub un cer violet, bloggerul care sigur îmi va aprecia strădania, măcar, cu vreun secret de el știut în ce privește bloggingul. Și cum mereu mi-am dorit să văd marea, iarna sau primăvara, cred că cei de la Vincon m-ar ajuta să dăruiesc acest elixir din struguri unui OM special, iar eu să primesc un peisaj de basm. Mi se pare trocul perfect.
Nu-i așa că vinul fermecat și pecetluit cu ceară, de parcă toată istoria voievozilor s-ar fi așezat în sigilul acela, merită cuvinte șoptite? Voi cui i-ați dărui o astfel de poveste licoroasă? Mai ales că  sosesc  sărbătorile, mintenaș.
Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?”, spun cei de la Vincon, prin Comoara Pivniței sau Oenoteca, care mie mi-au dăruit, azi, prilej de poveste, mijlocitor fiind același Blogal Initiative.
Continue Reading

Decembrie – darurile au semn de trăinicie

mihai-sot

Eu sunt Ion Anapoda. După ce se termină acțiunile sotului, vin și arăt ca oamenii care au aceleași crezuri izbândesc, dacă doresc și sunt uniți. S-au strâns pentru românii din Covasna mai mult de 1000 de icoane, mai bine zis 1500, care au fost primite cu bucurie si emoție pe 8 noiembrie, 30 noiembrie și de 1 Decembrie. Apoi 107 copii au fost primeniți în costume populare, astfel încât, acum, la fiecare sarbatoare, vor fi gătiți așa cum si-au dorit de mult timp. Toate acestea au fost deja înfăptuite. Cu ajutorul oamenilor de pe facebook și nu numai. Pic cu pic, bănuț cu bănuț, icoană cu icoană, de trei luni am strâns, sortat și aranjat lucrurile, neștiind cum va fi și ce se va aduna. Am primit cărți, am donat cărți altora, în nevoie. Am primit hăinuțe, am împărțit hăinuțe, am strâns jucării sau obiecte diverse, am sortat și luat la mână fiecare lucrușor. De ce nu am pus cont și pe pagina mea de facebook sau pe blog? Pentru că cei care ne cunosc știu deja despre ceea ce face Mihai, iar pe pagina sa de facebook, zilnic, vin vești noi, dar și date despre logistica acțiunilor sale. De ce le face? E mult de spus, dar în primul rând pentru că e nevoie de semn, e nevoie de sprijin și e nevoie ca oamenii să se adune în ceea ce cred. De asta zic mereu că fiecare e musai să-și găsească ideea în care să creadă și să facă ceva pentru ea. El, nu altul!

costum-p

Azi, de moș Nicolae, la Ozun-Covasna, copii s-au bucurat iar de daruri și au rasplatit cu poezie, cântece dar mai ales cu freamăt și emoție. Vor mai primi daruri copii din Oituz-Covasna, dar cum aici e un caz special, las semn pentru cei ce doresc sa ajute. Am primit, până acum, hăinuțe, dulciuri, borcănele cu dulceață și sper sa adunăm până pe 17 decembrie, când vom ajunge acolo, cât mai multe lucruri. Voi veni, după, cu vesti. Multumim, oameni buni! Fiți binecuvântați!

copiluti

Oamenii care oferă sunt doar unelte de bunătate și disponibilitate. Cei care-i ajută pe aceștia să înfăptuiască sunt îngeri nevăzuți, mâinile care mângâie, sunt bucurie și nemărginire, sunt cei pe care te bazezi când pornești pe drum lung. Voi sunteți mos Neculaii și moș Craciunii care au făcut posibil imposibilul, care au adus zâmbet acolo unde era tristețe, care au dat din ce sunt, din ce pot pentru că în voi e credință. Dacă maturitatea mi-a adus fire albe în păr, tot ea m-a făcut să am parte de o altfel de lume în jur. Mihai al meu e omul-acțiune, dar fără combustibil primit din inimi care bat la fel, nimic nu ar avea această strălucire. Rotițe care fac mecanismul să meargă continuu. Iar dacă noi vedem oameni și copii fericiti, fiți siguri că vi se datorează. Trimitem energia bună din ceea ce primim, către voi. Sa va fie dar DIVIN, să vă fie stea cu Lumină. Va multumim.
Și pentru că a fost vorba despre copii care au primit costume populare, cusute acolo, în Covasna, –  unde tricolorul flutură în brazi înalti pentru a nu fi dat jos niciodată -, de meșter popular priceput, trebuie să las și un semn poetic.

brad-x

De când scriu, cred ca aceste cuvinte au primit maximul de like-uri 400 de like-uri pe pagina soțului meu, la fel si distribuirile, si iar revin la ideea că sunt oameni care simt si vibrează la anumite idei și crezuri. Mi-amintesc de Lupu’-Baiatu’ și a sa poveste de început, care a mai primit peste 300 de distribuiri. Mult pentru acel moment. Poate nu-s cifre mari, poate nici nu contează toate acestea, dar pentru mine e mult și sunt onorată și recunoscătoare. Va doresc tuturor să vă găsiți fericirea în lucrurile simple. E extraordinar.

romanas

Sunt românaș de la Covasna,

Eu plec ades, văzut-ați bine, mă rup de inimă și trup,
Mă-nghet în vorbe necitite și torc povesti dar nu pun punct;
Nu știu s-anunț că, printre rânduri, tes haină caldă-n șezători
Și c-am croit-o din cuvinte și s-o purta de sărbători,
Dar lumea care-mi dă binețe, în fuga mea spre alte zări,
Îmi coase inima pe poale, pieptar, catrință, cingători;
Iar cand cuvintele se asază, formând tezaur de frumos,
Eu doar șoptesc, ea le frământă și se-mpletesc misterios.

În sărbătoarea românească s-au îmbrăcat pruncuți cu straie,
Au prins icoanele la piepturi și tricolorul în odaie,
Au arătat ca pui de oameni, de românași cu soare-n păr,
Chiar daca gerul taia strasnic, purtau pe umeri un adevăr
Sădit, încet, de o-ntreagă lume ce n-a uitat cum e sa fii
Român, în țara ta iubită și-a aratat-o prin…copii.

Nu-i mare lucru în astă viață să lasi un semn că ție îți pasă,
Dar e puternic simțământul când chiar o faci la tine acasă,
Acolo, unde tricolorul flutură-n brazii cei înalți,
Venit-au mulți să dăruiască si să le arate că au frați.
Si că pot chiar ei sa facă mâine același gest, într-un alt sat
In care limba româneasca doar la biserică s-a dat.

Eu pot vedea cum de o vreme se aduna toti și povestesc
Că tare frumușei sunt pruncii în straiul nostru strămoșesc
Si n-am cuvinte să torc iară în multumire cu respect
Dar vă asigur că se vede in fiecare sufletel
Ce anul ăsta, la serbare, îi va sopti lui Dumnezeu:
Sunt românas de la Covasna! Costumul acesta e al meu!

 

Continue Reading

Mihaela Aionesei – IUBIND, se poate. La mulți ani!

 

mihaela-aionesei-surasul-dintr-o-lacrima

M âine îți vei vrea primăverile înapoi,
I ar noi  le vom aduna pentru tine. Pe toate.
H atârul ți-l facem, căci iubind, se poate
A tunci când simțim că suntem la furat de stele
E terne. Vom face cunună din fiecare cuvânt de al tău.
L asă-ne, doar, să punem printre ele o lumină festivă
A tât cât să-ți putem spune, toți,  „la mulți ani”.

 

A zi,  ne găsesti pe noi cu sufletele  suflecate, adunând
I luzii transformate în fapte. Tu ești fapta. Una românească.
O staș pe front fără bătălii la vedere, dar cu lupte zilnice.
N imeni nu va ști că poți fi sfârșitul unui început de curcubeu;
E și păcat să  se știe tot. Cămașa ta de sare n-o poate îmbrăca oricine.
S ă nu uit să te cânt, dragă prietenă; m-am rătăcit încercând să-ți urez una-alta;
E ști, totuși, sărbătorita noastră. Și te iubim, te respectăm și îți dorim sănătate,
I ar în zodia palmelor tale să  scrii, cu noi,  file de istorii prezente.

 

Mihaela Aionesei e un om drag nouă. Întâmplător sau nu, e ziua ei, azi. Întâmplător sau nu, e o poetă cu nume și renume. Are deja 7 volume de poezie. Trei dintre ele le am deja. „Zodia palmelor tale” – este recenta carte scoasă și pe care o puteți găsi, făcând comandă,  pe Libris. Nu o am încă. Eu am „Surâsul dintr-o lacrimă”, editura Eurostampa, „Cămașa de sare”- editura Vatra Veche și „Anotimp sihastru”- editura Ștefadina-București.
Mihaela s-a născut la Pașcani, dar viața toată și-a trăit-o adoptată de un oraș durut – Tg. Secuiesc, încă din 1981. Aici luptă zilnic pentru limba română, pentru bucuria de a trăi în iubire, militând pentru păstrarea tradițiilor noastre. De doi ani e parte din acțiunile românești pe care soțul meu le-a început în Covasna și Harghita. Nu-mi imaginez om mai frumos, mai blând și mai profund ca „mignona” noastră. E un izvor nesecat de frumos, e mult mai mult decât aș putea eu scrie despre ea. Dedicația lăsată de mine întru sărbătorire, are printre cuvinte, titluri de poeme, din cele trei volume de poezie pe care le am acasă. Ar merita mult mai mult, dar, ea știe. Știe și simte dragostea și prețuirea noastră. La mulți ani tricolori, ca sufletul tău, Mihaela! Să izbândești în tot ce faci, alături de cei dragi ție!

mihaela-aionesei-1

 Pentru o mai bună cunoastere las „palmaresul impresionant” gasit pe site-ul ecreator.ro.
„Publicații în câteva reviste de specialitate online și paper : „Cetatea lui Bucur’’, „Zeit”, „Vatra veche’’, „Luceafarul’’ , „Armonii culturale”, „Conexiuni net’’, „Visul’’, „Conexiuni” New York, „Observatorul de Toronto”, „Plumb”, „Atitudini”, „Boema”, „Agora”, „Atitudini”, „13 Plus”, „Fereastra”, „ Orient Expres”, „ Sintagme literare”, „Oglinda literară ”, „Răsunetul”, „ Nomen Artis”,„ Scurt circuit oltean”, „Tăt Banatu-i Fruncea”, „Cuvântul liber”, „Lumina”-Pancevo-Serbia, „Algoritm literar”, „Claviaturi”, „Regatul cuvântului”, „Ritmuri Brașovene”, „Amurg sentimental”, „Convorbiri literare”, „ Actualitetea literară”, „LitArt”.
   Publicaţii în antologii:
  1. „ lira în patru puncte cardinale ”-Ed.Rovimed 2010
  2. „ captivi în sfera de minuni ”-Ed.Rovimed 2010
3.„ antologia vinovatelor plăceri ”-asociaţia culturală Maria Domina 2011
4.„ poetic@ ”-Ed. Art Book 2011-Bacău
5.Antologia de poezie şi epigrame „ Romeo şi Julieta la Mizil ” 2010-2011
6.„Virtualia” -Ed.Prim 2011
  1. -„ Aud materia plângând ”-broșură-Ed.Artbook , Bacău 2011
8.„ A treia carte. Poezii.” –Ed. Artbook 2012
9.„ Amprente Literare ” volumul 7, Ed.Pim 2012
10.antologia de poezie și epigrame „ Romeo și Julieta ”-august 2011-2012
11.atologia românilor contemporani de pretutindeni Starpress-Ed.Fortuna martie 2013
12.„Infinitul iubirii”-Ed.Măiastra- mai 2013
13.„Lirica primăverii”-A.S.P.R.A. iunie 2013
  1. Antologie de poezie și epigramă „ Romeo și Julieta la Mizil”-2013-2014
15.„ Lumini în cascada timpului”- Ed. Transilvania Expres, Brașov, 2014
16.„ Roșu mocnit”-Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2014
17.„ Antologia CuArt ” , 201, -Ed. CuArt, 2014
18.Antologie de poezie și epigramă „ Romeo și Julieta la Mizil” 2013-2014
19.Antologia „ Limba noastră cea română” StarPress 2014,Ed.Olimpias, Galați, 2014
20.Antologie (Poezie și Eseu) Chișinău, 2014
21.Almanah Cultural 2015, Asociația Culturală George Bacovia&revista Fereastra
22.Almanah „Sintegme literare” 2015, Editura Eurostampa 2015
Premii:
-mențiune în cadrul Concursului Internațional de poezie și proză „ Starpress ” 2012
-premiul II Concursul Național „ Neliniștea mării ” –Constanța 2012
-mențiune la Festivalul Internațional de poezie și epigramă- „Romeo și Julieta” ediția 2012-2013
-mențiune Festivalul Naţional de Literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, 2013
-mențiune Festivalul Național de literatură „ Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VIII-a, 2014
-premiul Revistei Fereastra Veche la Festivalul național de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VIII-a, 2014
– laureată a Festivalul Internaţional de Poezie – Renata Verejanu, 2014 secțiunea poezie.
-premiul Ligii Scriitorilor pe anul 2014 pentru volumul Insomniile Bufniței
-mențiune Concursul Internațional de poezie „Alexandru Macedonski” ed. I
-premiul I Concurs „Vara visurilor mele” ediția a XIV a , București 2015
-Marele Premiu la Festivalul-concurs de poezie religioasă „Credo”, Lăpușna 2015

mihaela-aionesei

 

-volum debut -Cerșetori de stele -Ed. Art Book – decembrie 2011-Bacău

-volum -Anotimp (i)legal-lumina -Ed.Ateneul Scriitorilor-februarie 2013 Bacău

-volum-Insomniile bufniței -Ed.Eurostampa, Timișoara, 2014

-volum- Surâsul dintr-o lacrimă – Ed. Eurostampa, Timișoara, 2015

-volum- Cămașa de sare – editura Vatra Veche,  2016

-volum-Anotimp sihastru – editura Ștefadina, București, 2016

volum- Zodia palmelor tale – editura Libris, 2016

 

…date pe care le gasiți și în volumul „Cămașa de sare”

 

diploma-11

 

Continue Reading

Crăciunul tatei

Azi, ar fi fost ziua lui, asa ca am reasezat o poveste care pe mine mă tulbura si acum, la aproape 10 ani, de cand tata nu mai e. Strangeti mâinile părinților voștri, cat puteti să o faceti…
Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima îi spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.
Cele două fete suportau diferit povestea – una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea „ mai e sau nu” şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu?! Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.
 tata
Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care, acum, se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!” Cuvinte ghilotină pentru el.
Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă – trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva, a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuită de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!
Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra a creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză – 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l aproape mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa sa că ne va mai revedea vreodată l-au făcut să iasă din comă, după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.
Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.
Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptate de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire, dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul său până la capăt.
Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.
 Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!
octombrie 2013

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.

Continue Reading

Poveste de primăvară, de acasă, din Noua, cartierul anotimpurilor mele speciale

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebună zi. Avusesem ședință cu părinții. Inutilă pentru mine. Ce mai putea să spună învățătoarea în plus? Că sunt, parcă, un pic mai absentă ca de obicei? Că mă exteriorizez greu și că rămân în bancă chiar și când se sună pentru pauză? Sau ca nu prea am prietene? Și ce? Mă obișnuisem. Nu știam ce înseamnă cuvântul popularitate, dar înțelegeam perfect, din jurul meu, cum e să te iubească toți doar pentru că te-ai născut asortată cu zâmbet și inimă bună. Și nu, nu despre mine e vorba. Viorica, a mea colegă, suplinea cu chipul ei drăgălaș și ochișorii  albaștri tot ce n-aș fi putut da  vreodată, natural. Eu habar nu aveam ce să le zic fetelor, nu-mi plăcea să joc elastic pentru că eram o împiedicată, iar pe fața mea era mai mult politețe decât entuziasm. Stăteam pironită cu ochii în vreo carte rătăcită pe bancă.  Îmi era  suficient ce aveam pentru că altfel nu știam a fi. Nu era timp de drame, de invidii, de socializări forțate. Oamenii mari, însă, dincolo de responsabilități, mai încercau să ia pulsul societății și, pentru că aveau puține momente în care se întâlneau organizat, îndrăzneau să facă, dintr-o banală ședință cu părinții, o reușită socială.
În seara aceea,  tânăra noastră învatatoare, ce nu împlinise încă 20 de ani și care ne preluase cu un an în urmă, se dăduse peste cap sa facă un eveniment din această reuniune. Împușca doi iepuri. Zicea, în două vorbe, ce credea că e important despre copii și le sărbătorea pe mame. Discret, la o prajitură cu frișcă, în clasă. Da, da, credeți că vorbesc acum despre lucruri obișnuite, nu? Așa ar fi fost, dacă școala nu s-ar fi aflat într-unul din marile cartiere muncitorești, în care cuvântul „cofetărie” însemna o încăpere ciudată, într-un complex comercial, unde zăceau niște bomboane „amandine” pudrate cu cacao și, din când în când, niște alune trase în ciocolată. Despre prăjituri nici nu știu ce să spun – or fi fost, dar eu nu-mi amintesc ceva savuros și comestibil. Prăjiturile bune se mâncau în alte locuri și nu mereu le găseai la discreție. Așa că se apela la „pile”. Ne ofensăm, acum, că trăim vremuri incerte, cu șpăgi, cu umilințe diverse, dar mă revolt teribil când se uită faptul că pentru o prăjitură bună trebuia să te ploconești la Casa de Comenzi de la Aro-Hotel, de exemplu. Darămite să faci rost de vreo treizeci de bucăți. Tata, însă, și-a pus toate armele din dotare în funcțiune și cum o fi dres, cum o fi făcut, nu știu, dar a adus, victorios, acasă,  un trofeu frișcuit. Era o mare de prajituri la noi în cămară, numai bune de îndulcit spiritele unor mame cu griji și cu poveri bănuite doar privindu-le fețele sau umerii adunați de atâta încordare.
Erau rare astfel de șuete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam în jurul școlii, dar știu că a fost un moment când învațătoarea m-a trimis acasă, după tata, probabil să ajute la debarasat sau să-i mulțumească personal, nu-mi amintesc bine; rețin numai bucuria și zâmbetul mulțumit al femeilor care se aflau în acea încăpere. Scoală era impropriu spus cladirii în care am primit educație timp de doi ani de zile. Se închiriaseră niște camere largi într-un bloc ce apartinea de un trust de construcții. Oricum, păreau săli de clasă si nu erau decat pentru ciclul primar, restul de copii, mai mari, deplasându-se un pic mai departe, într-o școala ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier. Acolo mi se părea mie că nu pot învăța decât cei norocoși, căci se dusese vestea că fiecare cadru didactic e ales pe sprânceană astfel încât nu era elev să nu fi reușit, mai departe, să izbândească doar cu  ce învățaseră acolo. Mereu oftam când mă gândeam la șansa lor.
Noi ne aflam în partea în care se construia, încă, în anii 80, plină de macarale, buldozăre și blocuri începute ici-colea. Ca tot Brasovul și cartierul ăsta avea o parte veche, cu băștinașii locului – familii intregi ce-și duceau numele din generație în generatie, care aveau povești ametitoare și unice, tradiții și care cunoșteau locurile din zonă cu tot cu legende și cu formele lor sălbatice. La mine nu ajunseseră decât vorbe precum Căciula, unde era un loc în care se bea bere și se făceau serbări câmpenești, Fântâna Hoților, Poiana Soarelui,  dar erau troițe și drumuri forestiere cu nume doar de ei știute.  Zona fusese un vis, sălbăticie și frumusețe la limita traiului în simbioză om-natură, subjugați de măreția pădurilor, domesticit cu aerul cuminte al caselor de vis. Trăiau, de când se știau, în comuniune cu ursul, cu lupii și cu viețuitoare ce mereu îndrăzneau să înainteze spre ulițele bătute de picior de om. Paradoxal, tot aici s-a făcut  o zonă împrejmuită unde s-au adunat animale  fel de fel, pe care le-am vizitat de atâtea ori încât ajunsesem să cunosc descrierile de pe tăblițe pe de rost, deși nu întotdeauna în cuști și colivii mai trăiau exemplarele respective. În partea zgomotoasă a șoselelor, dincolo de Ștrand, erau „coliviile” pentru oamenii veniți, din toate părțile țării, la marea industrializare, pentru care era nevoie de forță de muncă.  Acum, brusc, deveniserăm brașoveni, mai ales noi, cei mici care avusesem bafta să ne naștem la poalele pădurii și să primim pecete cu miros de brad.
M-am mândrit mereu cu emblema asta verde și cu paradisul aerului curat, pe care nu-l meritam pe deplin, pentru că nu o dată m-am lovit de preconcepții și de strâmbăturile din nas ale celor care locuiau în zonele cu ștaif ale orașului meu de smarald și nu ripostam ci încasam senină  cuvinte fără ecou. Era, fără îndoială, destul de departe de centru, iar diversitatea asta muncitorească, la care mai adăugau vreo două zvonuri haiducești, făcea lumea să fugă mâncând pământul, doar la auzul numelui. Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunțuri cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se părea raiul, așa ca nu pricepeam de ce…..”exclus Noua”. Îmi făceam, în gând, o idee cum că, aici, nu mai trebuiau sa vina altii si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare între noi, încât ne vom da „buna ziua” fara sa ne stim  numele. Nu a fost așa. Cartierul s-a mărit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun – natura super generoasă. Arată ca o stațiune din care mulți nu au plecat nici dacă au avut de ce și cum s-o facă. La atâția ani de când am primit găzduire sub o altă pădure a Brașovului, încă foșnesc în mine doruri și nostalgii, încă se ascund prin mine chipuri de oameni dragi și întâmplări memorabile și încă mă plimb pe margini de lac – plin de alge, fericită și încrezătoare că am trăit acolo unde meritam.
Dar să mă întorc la seara mea de martie. Am plecat, în fugă, spre blocul unde locuiam. Era deja întuneric beznă; mirosea a primăvară, a praf și a carbid, a noapte, a ceapă prăjită din vecini și a clătite; eram pătrunsă de entuziasmul care răsuna din sala de clasă, dar mai ales eram inundată de zâmbetul fericit al mamei care parcă se simțea victorioasă în reușita inedită, ce îi adusese numele pe buzele tuturor.  Și, desi cunosteam fiecare pietricică de pe drumul cel băteam zilnic, dus si întors, am căzut fulgerător într-o groapă adâncă, de n-am avut vreme nici să scot un sunet, atât de surprinsă eram de cascadoria mea.  Hăul în care mă aflam era parte din santierul de care vă vorbeam  și,  măcar teoretic, am realizat că nu avusesem ce căuta pe acolo, că în euforia mea am calculat greșit pașii, drumul, am numărat aiurea reperele. Practic, mă mâncase groapa cu totul. Beznă, frig, teama, frica de ce aveam să pățesc când mă vor vedea ai mei – mai mare ca toate, de altfel; ba aveam și o durere surdă în umarul drept care-mi sugera, discret, că intrasem în belele mari; toate la un loc erau de-a valma, in mintea mea și-mi strigau la reproșuri surde cărora nu le răspundeam în niciun fel.
Nu avusesem timp sa ma gandesc nici, măcar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru că, în cascadoria neprevăzută, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier-beton, uitată în râpa groazei. Bine ca a fost doar atât, mă gândesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuță ranita au facut ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra găurii negre și să mă roage sa întind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram în transă și poate doar  îngerul meu pazitor m-a facut sa-mi ridic mâinile, cu o putere neînțeleasă, într-o zvâcnire fermecată a trupului meu tulburat de incident.
Omul m-a adus la suprafață. Aveam un umăr luxat, fapt ce aveam să-l aflu mai târziu, dar în momentul ăla ma bucuram doar ca simt iar pământul întreg sub picioare si ca vad chiar si umbrele serii. Întunericul acela, scurt, apăsator și rece, cu miros de carbid, l-am purtat cu mine, multă vreme, în amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam să mai simt asta de câteva ori în viață, dupa aceasta întâmplare, semn că nu totdeauna negrul nopții e drum fără întoarcere.  Omul s-a depărtat dupa ce l-am convins ca cel ce se vede, la 50 de metri, e chiar blocul în care locuiam.
noua2
Am făcut câțiva pași și am întâlnit o fată veselă, cu o minge, care ma chema, rugător, să ne jucăm volei, amandouă.
Camelia, încetează, cred că mi-am rupt mâna, trebuie să dau de tata, mor de durere!, încercam să bâigui coerent, dar destul de neconvingător.
Ea nu mă auzea. Insista aiurea, în disperarea aia copilărească de a mai prinde o oră de joacă primăvăratică, si, parcă, nici lacrimile, ce aproape că mi se iveau în ochi, nu părea să le zarească. M-am îndepărtat bombănind, ca pentru mine, fără s-o condamn. Realitatea era a ei, eu făceam parte din ireal.
Tu n-auzi? Mi-am rupt mîna!, șopteam într-una deși nimeni nu mai era în jurul meu.
De nicaieri, parcă din tunelul timpului, exact lângă mine, stătea tata, cu părul lui creț, cămașa lui cu flori și încruntarea sa emblematică:
-Pot să știu și eu de unde vii?, ma întrebă el pe ton răstit, ferm, dar din ce în ce mai cald, bănuind cu ochii inimii că nu eram tocmai în regulă.
–Și, de ce te ții de mână, fata tatei?, își armoniză el vocea încercând să mă scape de tremurul nefiresc care mă apucase, luându-mă încet de după umeri și îndreptându-mă spre sanctuarul nostru în care dispăreau cu trei zâmbete și două mângâieri toate tulburările pământului.
Primăvara aceea a fost ultima petrecută printre blocuri în construcție. Ne-am mutat în școală nouă și alte amintiri s-au așezat în sufletul meu care explora viața tânără într-un cartier cu nume predestinat de pasăre Phoenix – Noua.
N-am avut un cadou prea frumos pentru mama, în acea zi. Șase săptămâni am stat legată cu mâna lângă trup, ca într-o simbioză totală. Era dreapta. M-am refăcut  si-am punctat o poveste în cartea experiențelor mele. 30 de ani am trăit în acest loc pe unde încă văd pașii părinților mei tineri, de unde mai răsună vești cu nume cunoscute și îmi mai plimb amintiri rătăcite și fără importanță, care se strâng ciorchine cât să nu uiți că morala stă și în lucruri aparent banale.
In urma cu ceva timp, mi-am fracturat glezna stângă; iar accidentul stupid mi-a adus o nevoie de contabilizare a incidentelor nefirești, bifând, pe lângă cascadoria de la cei 10 ani ai mei, o lume care, culmea, atunci era în construcție, iar acum deja pare sumbră și demolabilă pe alocuri. Coliviile de beton rezistă tumultului, deși unele dintre ele au aer trist și poartă amprenta degradărilor de tot felul.
Nu știu de ce, însă, vreau să cred ca există o morală în toate acestea, ca și când mi se arată că și lucrurile neplăcute au o rezolvare ușoară,  și că pot exista povești mult mai dureroase de atât, fără happy-end, așa cum sunt multe din întâmplările vieții, care se rezolvă fără, însă, să înțelegi de ce a trebuit să treci prin etapa respectivă. Azi, mi-e dor de Noua și de părinții mei tineri, de tata și copacii de pe cămașa lui preferată și de mama cea cu zâmbetul așezat în colț de inimă fericită! Azi, în sumbrul zilei, cineva mi-a readus muze pierdute prin îndeletniciri de toamnă cu miros de sărbătoare de 1 Decembrie. Ne pregătim și de Moș Nicolae pentru cei care, cred, nici nu știu de așa ceva, dar asta e altă poveste. Eu de Moș Nicolae primeam portocale si băț magic, împodobit cu mâțișori…, tot acasă, tot în Noua.

noua1

Continue Reading

Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:
„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

Continue Reading

Am zâmbit….a piatră

M-am pierdut
între marți si vineri,
între nord și sud,
printre vise nevisate.

 

M-am pierdut pe timp de zi
și de noapte cu lună plină,
în realitati  sau închipuiri,
în înlănțuiri timide,
în tăceri și vorbe.

 

M-am pierdut încă o dată
și încă o dată,
ca-ntr-un carusel de gânduri obosite,
bolnave, pribegi și scoase la licitație
de stăpânul clipelor care nu răspunde
decât la o singură chemare:
A TA!

 

Doar că tu nu m-ai strigat,
iar eu am rătăcit zile-n șir.
Obosită, m-am așezat
pe margine de cuvânt,
printre pietrele lumii.
Nu m-a văzut nimeni, absolut nimeni,
de parcă devenisem invizibilă.

 

Și rătăcirea asta are reguli precise:
E musai să lași măcar un semn,
Căci, în graba lor, oamenii
lovesc pietrele cu picioarele
direct în inimă,
neștiind că, în ele, poți fi ascuns chiar tu,
pe când rătăceai în căutări
între marți și vineri,
între nord și sud,
între cer și pământ.

 

piatra-copac
piatra-muza e acum in casa unei prietene dragi care mi-a aratat fotografia in urma unui alt articol de al meu ..cu pietre. Mulțumesc, Laura!

 

Azi, sunt o piatră printre frunze;
Tac și privesc, și ascult,
Și observ, și mă las culeasă
De cel care vede piatra-copac,
pe linia vieții,
ca o fărîmă de suflet,
ca o inimă împietrită
devenită talisman.

 

 

 

 Mi-aș fi dorit să rămân poveste;
legendă tăcută,
piatra-frunză,
piatra-copac,
piatra-piatră,
și să nu-mi explic rătăcirile.

 

 

Ție îți place, însă, să mă vezi fericită
și nu-ți pasă când plec pe Marte
sau cobor printre pietre;
nu-ți pasă dacă mă ascund
sau sclipesc în soare,
tu mă vezi, oricum, oriunde m-aș afla,
iar jocul meu de-a baba oarba
îți pare seducție.

 

Ieri, ai fost chiar caraghios când mi-ai spus
să nu mă mai transform în piatră,
altfel vei fi nevoit sa mă pictezi
cu roșu și cu zâmbet.

 

Și mai termină cu frunzele!, mi-ai strigat
Ce atâta toamnă?
Puneți pe piatră catifeaua inimii
și agaț-o talisman la ușă!
Ce zici?”

 

Am zâmbit …a piatră,
Piatră-inimă!
Piatră-fluture!

pictura-pe-pietre-decoratiuni_rev005

 

 

Las semn cuvinte-pietre scrise într-o zi mai bună decât cele pe care le-am avut eu săptămâna asta. Vă mulțumesc tuturor pentru mesaje, comentarii și vizite. Sunt onorată, vă iubesc și sper să ne vedem sănătoși cât mai curând; abia aștept să vă citesc și să răspund cuvintelor voastre care mi-au bucurat sufletul, la găsirea lor. Să ridice mâna sus cine nu a avut viroză de toamnă. Noi…am picat pe rând, precum muștele.

*Din ciclul – Momente cu tine

 

 

 

Continue Reading