Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

De când mă plimb pe facebook, în zile cu încărcătură colectivă, evit oamenii cărora li se pare imbecilitate și ipocrizie faptul că ne căutăm puncte de legatură.
Eu am învațat că am, fix, restul zilelor pentru gândurile ce nu se așază perfect în matcă, întrucât nu cred ca am avut toți numai amintiri perfecte sau trăiri înălțătoare, ori exemple care să umbrească imaginile care ies la suprafață. Si totuși, ca un amnezic asumat, remarc că, din tot greul copilăriei, căci despre ea e vorba deși putea fi la fel ..despre 1 decembrie, de exemplu, eu am rămas cu zâmbet pe față doar când mi-o amintesc pe sor’mea, pe la vreo doi anișori, pocind cuvinte, îmbrăcată într-un maieuț de-al meu, în care înnota perfect. Am rămas cu chematul la masă..unde, miraculos, eram patru în jurul ei, nu mâncam pe rând si pe pofte; am păstrat imaginile cu părul negru al celor ce atunci nu imi erau icoane.
Da, uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii…
Lumea e imperfectă, dar n-aș vrea-o altfel. E frumoasă așa pestriță, pistruiată, cu petice pe genunchi și cu coatele ei ascuțite, mereu pregatită să arate doar ce doreste. Oare cum e lumea–copil? Toată. Adunată, așa, într-un puzzle greu de asamblat, poate nedus niciodată într-o imagine perfectă. Ce ai pune tu acolo? Ce bucatică din tine? Eu tocmai v-am spus. În plus, am văzut cele mai frumoase și inedite fotografii din copilaria prietenilor mei și a ne-prietenilor și deja am jumătate din figurinele ce s-ar putea încropi într-o fotografie unică – cea a fericirii și inocenței. Ba, as adauga si un fond muzical:
Noi suntem ciupercuțe
Mititele si dragute
În ploaie noi iesim
Și mult ne veselim
(Așa cânta sora mea pe când nu avea nici doi anișori, cum spuneam mai sus.)
Prezentul e cu imagini trecute, pentru mine, căci nu am copii. Altii au, sunt și cei care au degeaba, pe unii nu-i intereseaza nefericirea altora dintr-o copilărie nu tocmai roz, dar sunt și acei care fac câte ceva și mai mereu sunt suspectați ….nu doar de intentii bune.
Lumea va vedea ce va dori, mereu, mereu.
Am crescut prea repede, vă asigur. Singurul lucru învățat bine e să ma bucur de ce am avut și am. Lângă noi stă neprevăzutul, la fel de hidos ca toate nedreptățile lumii.
Asa că sunt uneori punct, lângă punct, lângă punct, cât să facem legaturi între toți cei care chiar simt dar și atunci când datele problemelor nu sunt totdeauna perfecte. Și mereu voi adăuga amănunte noi, lucruri care aparent seamănă între ele, dar au un parfum anume căci:
„Nu cred că există om să nu adune în categoria „amintiri din copilărie” întâmplări demne de dus până colo… peste timp, când viața nu va mai părea mereu un nor plutitor cu vise ce se pot îndeplini. Clar, am și eu câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine, mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină.
Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri” de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i despre verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime la gândul fiecărui pas făcut fără mine; nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt… nu gătesc pentru copilul meu.
Copilăria de acum e un basm SF la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd. Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul său, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, gârlă nisipoasă, căldură sufocantă, Crivăț, de chirpici, de găini, vaci şi (mai mult aici)

Continue Reading

Unde se duc anii când se duc?

 

Mi-am început ziua cu o întrebare. Oare câți ani am? Oscilam si mi-era neclar, și nu știam cum reușesc să „uit” asemenea „amănunte”. Tocmai observasem ca e ziua unui om care mi-e tare drag și citisem postarea altei dragi a carei zi de naștere e mâine. Greu mi-am venit în fire, m-am scuturat bine de toți anii și m-am trezit gândindu-mă unde se duc, când se duc, toți anii ăștia multi?
Eu nu-mi dau seama decât daca mă uit in oglindă și vad una care seamănă cu mama, cu tata, cu alții, dar parca mai putin cu sine. În plus, tot zilele acestea, la vestea plecarii unora dintre noi, de ăia buni și tineri, te întrebi daca ai făcut destul cu viata ta si daca nu-ti ies toate, cat din cele facute deja iți ajung sa te simti multumit? Oricum, atunci nu mai știi, dar până atunci? Că uite, nu ne intreaba nimeni daca am trait suficient!
Eu nu mă pot minți cu nimic dar pot minți despre altele, cu remușcări sau nu, insa ceea ce nu pot face e sa ma pacalesc pe mine.  Eu voi sti totdeauna cat  am lăsat sa se vada și cat pastrez in sine. Nu totul se spune, nu totul se strigă, nu  se lasa liber orice gand. Daca i-am dat drumul pe drum, totuși, rar îmi mai retusez cate o stare,  dar nu voi spune că-s mai roz decat sunt. Admir oamenii roz de prin jur care asa sunt, nu-s vopsiti de ocazie. Sora mea, soțul meu…ei sunt oamenii mei roz, dar v-am mai spus-o.  Nu voi zambi doar ca dă bine, nu voi face mai mult decât pot. Probabil, nu voi fi unul dintre cei care au reusit sa bifeze multe in viata, dar va bifa cate ceva ce aduce liniste.  Nu mă consolez, dar nici nu voi dramatiza pe nereușite. Azi,  alt om ghiduș îmi zicea ca vieții și nouă ne-ar sta mai bine vesele.  Adevărat. Dar nu debordez, nu mă pricep. Cum spuneam, prefer să se vadă realitatea, nu cosmetizarea, am cosmetizat eu pe nedrept chipul tinereții. De unde să fi știut că nu e nevoie? A propos, dacă  sunteți tineri și nu vă place de voi, așteptați să treceti de 40. Atunci, va veți admira frumusețea chipului. Din fotografiile din arhiva, apoi pe asta de-l veti primi …și mai tarziu, cand altele se vor schimba, si tot asa…
Cunosc oameni spectacol, îi aplaud, îi admir..dar nu i-as urma, m-ar obosi teribil. Prefer oamenii-faptă, oamenii zâmbet, oamenii care scot râsul din mine, dar si pe cei care nu îmi vor pune sub semnul intrebarii lipsa de entuziasm; însa cel mai mult iubesc oamenii care ma provoaca și ma motiveaza, care ma vad asa cum sunt dar imi mai dau cate un branci pentru un avans. Tot ei ma prind daca pic și le multumesc.  Știu, mă repet, dar așa curg azi cuvintele și așa le las. Am atâția oameni frumoși și dragi încât le mulțumesc că îmi sunt și le sunt aproape, fără insinuări, răutăți, ironii și cuvinte spuse suficient cât să mă trezească, dar să pot trece ușor peste ele, în caz de nu-mi convin mereu. Lumea mea nu trebuie vopsită în culori, culorile vin singure zilnic, realismul meu nu e negativitate, nu e pesimism, dar nici nu voi spune nimic daca picățelele lor roz intra prin griul meu.
Ma enerveaza aceeasi agresivitate a vorbelor spuse cu japca, sarcasmul unora, modul altora de a-i pune la colt pe toti cei ce par învechiti și nealiniati in trenduri, despre alte subpuncte nu vorbesc azi.  Nu-s la moda, clar, dar nici nu bat pasul pe loc. Nimeni nu are nevoie de cuvintele mele, dar eu le asez responsabil, ca si cand am framantat ceva aluat, a dospit bine si acum dă pe-afara. Daca se va coace frumos sunt multumita, daca nu devine lectie sau rebut. Asta e.
                                                                                                  ***
Scrisesem asta azi dimineata, între timp asa adauga ceva. Nu totdeauna ceea ce scrie un om vizeaza alt om și modul sau de a fi, de a se comporta. Daca se intampla sa pice un gand pe fapta altuia sau pe starea acestuia, săriți peste, dacă puteți.  Sunt ani de cand nu as mai pune in cuvinte întamplarile din jur, mai ales generate de cineva anume, dar la modul general oricând. În definitiv, totul e la liber și e firesc să ne intersectăm în păreri unii cu alții, chiar și când nu coincid. Sunt singurele scântei din cuvinte care nu-mi doresc decât să aprindă lucruri frumoase, cu artificii de fericire și să nu luăm foc când ne dor vreunele trecute direct în fluturii inimii. Mai bine să zboare pe acolo până ne vor aduce liniștea și nu vor mai bate din aripi.  Mereu își vor lua zborul, mai apoi, cu o poveste frumoasă din care să facem parte. Spun asta…preventiv, caci mă dor durerile altora ce au parte de astfel de experiente.
Viața mie îmi arată o cărare mai îngustă puțin, dar pe drumul larg ce părea interminabil am fost și eu. Uneori m-am rătăcit, alteori am găsit popas bun, bifurcații ce m-au dus în necunoscut și străini ce mi-au devenit prieteni, chiar …soț, unul dintre ei. Pe tot drumul asta mi-am fluturat anii mândră de fiecare și de ăia răi, chiar. Mereu am crezut că fiecare schimbare va fi cu hei-rup, că îmi va fi greu sa accept umbrele ce se pun pe chip, însa am vazut că totul e în mintea noastră, că, de fapt, când eu aveam un an, bunica mea avea 39 și că eu nu știam de e tânără sau bătrână. Multă vreme nu am știut asta, am învățat târziu să număr în ani și cred că toți facem asta până la un moment dat.
Acum vorbim în cifre. Când trecem de 30, 40 căutăm să convingem ce bine e și acolo. E bine, nu zic nu, dar nici nu e de ales; altceva n-ai si trebuie sa fii bine, insa cel mai bun lucru e ca in toata schimbarea asta am cunoscut bunici tinere ce pot fi mame, am întalnit femei trecute de 50 de ani cu trupuri de manechin, am vazut ca poti ramane natural, fara o mie de operatii estetice, doar acceptand ca timpul nu e dusmanul tău, ci doar unul care ne numără anii, obsesiv. N-o fi el nici prieten, dar în lumea în care toți ne prefacem a ne fi alături, de ce nu s-ar preface și timpul ca nu va face ravagii cu noi.
Mâine va fi despre copii, despre copilul din noi, despre optimismul acela despre care nu știam nimic în copilarie, cand totul se traia, nu se analiza. Si astfel, maine nu stiu ce voi face, dar sigur nu voi analiza nimic.
Ma voi da in leagan, m-a invatat copilul Poclid asta și mă întreb doar azi:
Unde se duc anii cand se duc?
Continue Reading

Sarea pământului

Sarea pământului tămăduiește
doruri nespuse,
neghicite,
învinse,
ascunse sub pleoape triste,
sub o batere de gene,
adormind infinitul
prins
în cercul inimii,
rostogolind începuturi.
Sarea pămîntului vindecă
tremurul mâinilor,
îmblânzește atingeri de sticlă,
netezește,
catifelează,
îmbălsămează
dureri muncite,
simțite toate în vârful degetelor
ce scormonesc amintiri.
Sarea pământului decantează
neiubirile,
separând lacrima
de sărut,
adunând surâsuri,
înmulțind cu dimineți pierdute,
dupa nopți de nesomn
în care te-ai rugat
să găsești drum  rătăcirilor voastre.
Sarea pământului nu-i palpabilă,
nu-i pulbere,
nici sărată nu e;
nu o găsești la târg,
nici prin borcănașele de pe tejghea.
Ea se formeaza încet,
în noi, din dureri primitive,
îmbălsămate cu treceri
rămase în balans,
între doua lumi,
uneori paralele,
cer si pământ,
scurgeri absurde
de timp ce nu rezolvă
nimic, dar datatoare de viață nouă,
căci orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

 

 

ORICE DEVINE LECTIE, PENTRU VREMI VIITOARE, E SARE A PĂMÂNTULUI

 

orice devine lecție,
pentru vremi viitoare,
e sare a pământului.

Continue Reading

Cu cine semeni…dumneata?

Din tine sunt și-n tine am rădăcini,

Cu trup crescut din foi deja citite,

M-ai plămădit din apă și senin,

Să nu rămân citită..pe sărite.

 

Din tine am crescut; cu ochi ca de tăciune

M-ai înzestrat și-ai pus în ei ambiții,

Nu am știut să-i țin deschiși mereu și, în lume,

Am bâjbâit o vreme-n …intuiții.

 

Spre tine îmi ridic privirea căutând

Știutele-ncruntări, emblemă vie,

Acelea mi-au rămas, sperând

Că esti în mine și eu urmă..ție.

 

În mintea mea te port ca la sfârșit

Cu albe fire ce-ți împodobeau seninul,

Uitând ce artist de om m-a zămislit

Si de-a lui tinerețe care a fost ca spinul…

..unui trandafir cules dintr-o grădina ascunsă

Topit în dragoste rămasă pe petale,

Te-ai scurs în noi, iubire adânc pătrunsă,

Să te amintim. Tu înger, și eu (noi)… floare.

 

Fotografia mi-a inspirat versurile, dar nu vreau să primesc de la voi niciun gând plin de tristețe. Frumusețea aceasta de om ne-a fost tată. Un special, un vesel, un muncitor și un om care nu a știut ce-i odihna. Iubea muzica, îi plăceau femeile frumoase, să cânte și să nu se dea bătut, învins, doborât. Mereu îmi descria oameni, locuri, lumea pe care ochii și inima sa le traduceau diferit. Dacă tata spunea despre un bărbat „e un domn”, atunci știam că nu am de ce să îmi fac griji că nu i-ar plăcea persoana. Intuia perfect, avea reacții neașteptate, pe care nu mereu le agream, căci nu avea stavilă în vorbe. Adevărul nu supără, dar modul de a-l spune….da. Era un om ambitios, prea ambițios. Eu nu-i semăn, singura mea ambiție, cum spunea cineva deunazi, e să fiu fericita. Dar el nu știa ce înseamnă …„prea mult”. De asta, azi, asa fara motiv, nici măcar pentru cei 10 ani de cand nu mai il  pot atinge, am vrut sa scriu aceste randuri..pentru, cu și despre tata. Si mi-ar mai plăcea ceva, sa-mi lasati, daca doriti, ce melodie v-a plăcut vouă din anii șlagărelor. Tatei îi plăcea Dan Spătaru, și, veti rade, il admira pe Ștefan Bănică junior. Cu seniorul avea prietenie veche.  Să aveti seară bună și bucurați-vă de amintiri frumoase sau de îmbrățișări palpabile. Ambele țin de cald.

 

Te salut, lumeeee!

Continue Reading

Povestiri din București, să ne trăiești!

Anul 2012.  August 2012. Cu o lună înainte îmi făcusem cont de facebook. Zici că descoperisem America. Zilnic, mă minunam câtă informație trecuse pe lângă mine fără să mă fi gândit vreodată că am nevoie de ea. Voiam să mă bucur de timp liber, de natură, „nu să mă expun prin virtual”, cum aveam să aud,  după o vreme, de la  un om din juru-mi, tare mirat de cât dădeam eu din casă, să zic așa.
Numai că magnetul acesta mă atrăgea cu fiecare zi și deveneam din ce în ce mai nemulțumită, culmea.  Inevitabil, dupa foarte puțin timp, m-am plictisit și când eram pe punctul de a  renunța și  a mă-ntoarce în obișnuitul meu cel de toate zilele îmi apar în cale niște scrieri de care m-am îndrăgostit instantaneu.  Nu mai făceam nimic altceva pe facebook, nu interactionam, nu tu un  like, o impresie, o măslină, nimic,  ci citeam, ca pe o carte cu imagini vii, articol după articol. Îmi provoca o oarecare forfotă interioară totul, prin subiectele alese, dar mai ales prin  faptul că aveam senzația ca o simt în fiecare literă și pe cea care le scria, iar amalgamul acesta era ceea ce căutam eu, cu adevărat. Habar nu aveam, atunci, câți oameni de acest gen aveam  să cunosc, însă, pentru o vreme, ea a fost prima și singura.
La un moment dat, însă, am început să-mi las impresiile și să îmi doresc  să o felicit pe autoare, căci deja o simțeam ca făcând parte din mine. Nu era personaj să nu-l cunosc, să nu-l adulmec  si să nu-l simt trecut prin filtrul ei, apoi prin al meu. Am avut surpriza nu doar sa-mi raspundă la fiecare lucru lăsat  pe pagină, dar să și îmi sugereze unde sa caut, ce, și care mi-ar putea fi preferințele în funcție de ce îi arătam eu că m-a fascinat. Și din citit nu mă opream.
Ce mă uimea pe mine, de fapt, era modul în care își structura textele, cum făcea ca personajele sa pară într-un foileton, cu întâmplări adevărate, care se derula perfect în fata ochilor mei. Fiecare în episodul potrivit. La asta se adauga si faptul ca îmi doream a citi și oameni ce păreau că merg la piață cu mine, că în fiecare dimineață ne trezim în împrejurări asemănătoare și dăm drumul grijilor, iar ea, chiar, reușea să le pună în forme care nu mai semănau deloc a corvoadă și stres, ci o bagatelă a vieții, deși ironia era la colț de inimă, iar amarul se mai strecura pe alocuri chiar și în hohot de râs.   Lumea sa interioară se împletea perfect cu cea exterioară, iar cuvintele ajungeau exact unde le era menirea. la noi.
Cu cateva zile inainte de ziua sa de naștere, în august, Dana Fodor Mateescu, căci despre aceasta era vorba, mi-a intrat în suflet definitiv. Atunci am vorbit prima dată si,  brusc, s-a născut în mine o admiratie care nu m-a mai părăsit niciodată.  M-a îndrumat, mai apoi, spre Viorel Ilisoi, om care are un proiect minunat cu a sa  carte de reportaje, în prezent, și, de ce sa nu amintesc, tot ea a fost prima veriga in ceea ce se numeste „scrisul meu de azi”.  E lesne de înțeles că pe atunci nu știam nimic despre bloguri, da?
Că Dana Fodor Mateescu e mai mult decat un scriitor se stie deja. E un om fără astâmpăr,  un  jurnalist ce-și caută subiectele și în cele mai banale desfășurări ale vieții, care știe perfect cum să înfășoare un personaj în  hățiș de umor, ironie, descrieri amănunțite, insistând pe aspecte delicioase și neratând esențele care, de multe ori, sunt din cele mai surprinzătoare.
Cum am devenit informatoare și Povestile lui Daniel Ciripescu” au fost  picăturile ce m-au făcut fanul declarat al dragei mele, însă cu „Tembela până la moarte”…am atins apogeul, suferind de fiecare dată de câte ori descopeream textele sale furate de diversi care și le însușeau ca pe o pereche de șosete. Fără regrete.
Dana Fodor Mateescu a fost cea care m-a sustinut din prima clipă când a observat că mă bântuie gând de mâzgăleală creativă, a fost mereu cea care m-a încurajat chiar si când exprimarile mele nu erau din cele mai corecte sau inspirate și chiar daca îmi scriu propriile povești, acum,  o citesc cu același drag de parcă abia acum o descopăr, deși, recunosc, că multe scrieri  i le stiu și i le simt în mine, în amănunt.
Ea spune despre sine astfel: „Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori mă îmbracă de sus până jos, mi se prind de păr, la gât și de fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste. Atât”
Nu, nu e atât. E mult mai mult, e culoare, hohot de râs, e strigăt de mamă împlinită, e fiica unor fluturi de noapte plecați în eternitate, e parte dintr-un întreg; e un întreg, e om făcut din povești, din amintiri, din trăiri de azi, de ieri, de mâine, e  durere pusă în zâmbet amar, e fascinantă și intră în noi, toți cei care o iubim prin poveștile sale. Și nu mai pleacă.
 Iar dacă ar pleca, ar fi treaba ei, dar mie mi-ar rămâne copertă și miros nou de cerneală și de alte povestiri. Unele din Bucuresti, zice ea. Poate asa mă  va face să iubesc Bucurestiul din nou, sau sa-l iubesc, acum, caci niciodata nu am fost prieteni, nici măcar când locuiam acolo. Mi-ar rămâne litere tipărite, într-un sfarsit, desi ea nu e la prima sa aparitie, având alte patru volume de proză aparute la Editura Mateescu. Si pentru că tot ce scrie  e cu zâmbet, dați-mi voie sa zâmbesc si să ma bucur pentru ca, mâine, 27 mai, la Bookfest,  între 14.45 – 15.45, draga mea va avea lansarea cărții ,,Povestiri din Bucuresti”, iar eu vă spun atât – dacă sunteți pe acolo, nu ratați o fotografie cu ea, măcar, cât să-mi faceți în ciudă că nu-i pot vedea  surâsul de Muchinuță fericită. Despre carte nu am ce spune, decât atât..că dacă o citești..parcă simți arome, vezi străduțe și descoperi oameni rătăciți prin desișurile vieții.
vă las un promo făcut de Nicușor Stan, prieten și sustinător al Danei noastre:

Draga mea, cartea ta a ajuns la mine și de azi…nu mai pleci. Rămâi cu mine, mereu, dar îți aștept poveștile vii,  fie că le simți pe tălpi, în degete sau le privești în ochi. Câtă vreme ni le dăruiești, totul e minunat.
Felicitari și succes, Muchinuță!
Continue Reading

Simona, de la salcâm plâns la Teatru în stomac

Pe Simona o vedeți in videoclipul de mai jos, vorbindu-vă și invitandu-vă la evenimentul său care pentru mine era asteptat observandu-i talentul, și neasteptat pentru că nimic din ce spunea sau facea nu dadea semn ca ar fi in intampinarea acestui important proiect, discretia sa fiind una stiuta de noi cei care îi adoram deja modul de a se exprima artistic, de a lasa emotii speciale in noi și de a ne purta prin lumi pe care păream ale sti dar nu le traduceam niciodata ca ea.
Simona e fata salcâmului plâns, e fata vorbelor din stomac; ea șochează puternic ca in acelasi timp sa te faca sa te scurgi intr-o admiratie muta, in emotii uimitoare. Simona nu e doar un nume printre cei care scriu, ea va fi un NUME, chiar daca noi o vom sustine sau nu la lansarea sa de carte ce va avea loc mâine la Bookfest, ora16.

 

 

Simona e pentru mine acel bulgare de lumină aparte care va straluci și in intuneric. Deseori povesteste de cat de grea i-a fost existenta, insa simt ca prin toate acele trairi și-a desavarsit forma artistica. Simona iubeste locul unde a copilarit, salcamii; iubeste durerea lumii pe care parca ar vrea s-o treaca toata prin ea si s-o decanteze, s-o curete și sa ne-o arate noua ca pe o normalitate care poate hrani. Greu am inteles asta. Eu poate as intoarce capul, macar putin sa fug de toate acestea, dar nu și ea, cea care transformă uratul in scene uimitoare.
 
Ar putea fi o actrita speciala, dar până atunci va fi cea cu Teatru in stomac
 
Ea spune ca o rochie neagra si un bilet de teatru i-ar fi suficient sa fie fericita. Daca puteti, luati „bilete de intrare” imaginative la lansarea sa. Sunt sigura ca va juca cel mai frumos act al sau, iar daca eu nu pot fi acolo, sta doar in comoditatea pe care fiinta mea a ascuns-o in neputinte de om. Dar te sustin, Simona, te sustin și niciodata nu voi avea cuvinte suficiente sa te descriu lumii. Mai bine ..descoperiti voi, daca doriti și un altfel de OM prin preajmă.
Felicitari si succes!

 

Continue Reading

Colindam împreună și cand suntem singuri

Nu te cocoța pe umerii mei!
Nu te pot ține,
Nu te pod duce,
Nu mă duc nici pe mine ușor.
Plutesc, uneori, doar cand ma scutur
De trei kile de griji,
De un litru de lacrimi,
De cinci gânduri pestrițe
Și o lingură de amar,
Primita dintr-o amintire veche,
Lăsata sa-si picure stropii peste vreme.
Abia atunci mă plimb,
Dintr-un cartier in altul,
Printre blocuri portocalii,
Două mall-uri,
Și trei alei cu brazi pitici,
Poposind la casa cu iederă
Și balcon de Julietă.
Ce localnic nu știe de balconul cu flori
de pe strada care parcă urcă la cer?
Acolo plutesc minute in sir,
Si greu dispar;
Desi, daca numeri treizeci de acoperisuri,
Al treizeci și unulea e al meu.
Mda, in tot timpul asta,
Ai stat cocotat pe umerii mei,
Chiar dacă ti-am spus ce traseu greu am de facut.
Ai dreptate, sa fii călător rătăcit,
E plictisitor. Asa ca mereu te port cu mine,
Desi prima intentie e sa te trimit
Pe drumul tau.
Însa plec privirea cand imi povestesti ca si tu m-ai purtat
Prin poiene și brazi inalti cu varf tricolor.
Mult mai colindam noi impreuna
Chiar si cand suntem singuri…
O intrebare am? De ce pe umeri?
In inimă nu ajungea sau ție iți plac doar înălțimile?
sursa: Carmen Chiperea photography balconul este exact cel de pe strada Brașovului …cu urcare spre cer…
Continue Reading

Când arhiva nu e accesată, scoatem poveștile din ea. Tanța, azi..

Azi, m-am trezit cu niște amintiri dintr-o zi de marți și nu m-am putut abține să nu mă gândesc că în unele zile banale, din care cu greu ai scoate cuvinte precum serviciu, griji, responsabilități, am reușit să fac o întreagă colecție de întâmplări fantastice. Într-o joi m-am cununat civil și deși am avut o nuntă perfectă la vreo trei saptamani după, acea zi de joi mi-a rămas în suflet precum un voal alb ce flutură liniștit, uitat într-un colț de fereastră deschisă.
Asa că m-am gândit să vă las o frântură către o scriere veche de-a mea, pe care sigur nu o caută nimeni prin arhive. O vreme, când eram pe blogspot, a fost una dintre cele mai accesate. Sper sa va placa.  V-o așez aici, cu drag și bucurie, si zambet, si putin soare in inimă, asa cum vad ca e si afara. Lucru rar cu soarele prin Brașov…

Tanța, mireasa rock dintr-o zi de marți

„Încăperea mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să…(mai mult aici)

 

Continue Reading

Cum să explic?

Cum sa explic?

.. ca nu mă iau in serios,
Că slova mi-e ca frunza, când e pe ram, când jos,
Iar poarta e deschisă doar celui ce dorește
Să vadă și-nfrunzirea, dar și cum se ofilește.
Ca-mi place primavara, dar o asez în toamnă,
Iar vara-i ca o iarnă, în vorbe fără haină,

Că-mi tremură cuvântul, iar textele-s stângace,
În inimă am fluturi și in stomac am ace,
Si că nu as vrea sa stiu de strâmbi din nas sau plac,
Caci scrisu-mi relaxează și fricile, și-mi tac;

Iar de-mi vedeți șuvoiul de litere de-a valma,
Nu observați doar forma, mai bine simțiti teama
Că mi-ar putea seca izvorul, curat cu apă vie,
Și as ramane stearpă, de literă pustie.

De veti căuta-nălțări fără de-apus
Priviți și printre randuri, caci totul s-a cam spus. (de alții)
Nu veți găsi nimic, doar litere-nșirate,
Și fluturii zburând prin lumi mai inspirate.

Ce aș mai vrea?

De spus de-aveți ceva, bateți atent la poartă,
Caci fluturii-s timizi și vor porni iar roată, (in seri repetative)
Si se vor aseza pe-al vorbelor zăvor,
‘nlemnind cumva poetic, trecand la locul lor,…(‘n tăceri definitive.)
Nu între ei, ci cu acei ce parcă
Nu înțeleg că lumea e un teren de joacă,
Pentru cuvinte…vii. Sau mii? (Habar nu am..)

Ce-aș prefera?

Sa treceti mai departe, pe poartă nu intrati, (de nu simțiți),
Caci universu-i plin de cei adevarați.
Si de mă-nvart si eu, fara sa tin vreun ritm,
E ceva la-ndemână, la liber, dar divin!

Și nu uitați:

Eu nu-s în lumi perfecte, dar sunt în a mea lume,
În ea am tot zidit, și bune, și nebune,
Cei ce au pus mortar, nisip și cărămizi
Simt fluturii din mine de când au fost omizi.
De nu vreti sa lasati decat noroi prin mine
Luati-l și pastrați-l ca poate face bine …(la reumatism)

Acuma, mă scuzati, dar voi deschide poarta
Zavoru-i tot acolo, și pragul, chiar și treapta
…martor tacut ca scrisul imi e impiedicat
Un vesnic inceput, albastru demodat.

Și multumesc, discret, căci fluturii se-opresc
Iar acele nu-nțeapă, dar eu mai scriu..oleacă;
Desperechez iar frunze și-mperechez cuvinte,
Să-mi fie mărturii de ce-am avut prin minte. (o vreme)

Ce am scris aici?

…păi, știu și eu? Nu aveti o plasa de fluturi
Să adunam tulburarile mele de-o clipă?

N-am scris nimic, doar am bătut din litere-aripi,
Caci prea mă luase lumea in serios…
Si mă agata in vorbe ce mă-ntorceau pe dos.

sursa: facebook
Continue Reading

În colțul cerului, departe..

În coltul cerului, departe,
sub Carul mare, mai la stanga
unde doar norii-s flori de noapte
și luna șade ca nătânga,
sub furii și amestec cald
de mici materii nestiute,
s-au dus și dorurile mele
spre Dumnezeu, să mi le asculte.

S-au ratacit printr-o furtună,
apoi nu stiu cum de-au ajuns
pe Marte cu escala-n Lună
și tot nu le era de-ajuns.
Au ratacit pe o cometa,
au prins și fulgere și arderi,
și s-au intors cu o racheta,
și-acuma dorm in mine toate.

Păi, ce-ati facut, cu atata zarva
și forfota, și drum, si zbor?
La Dumnezeu aveam eu treaba,
să-mi decripteze dor cu dor.
Din margine de suflet simplu,
Se scutura de somn un gand,
Pai, noi am fost, de-am tinut rândul
Dar ne-a trimis iar pe pământ,

Fara raspunsuri uimitoare
Sau descifrari de tâlc mocnit
De porti in tine dor ce doare
Porti focul viu care a trait
In fiecare imbratisare,
In orisice oftat prelung,
De ce sa pierzi ce-n tine apare
Precum o candelă de vânt?

Iubeste-ți dorurile toate
Caci sunt doar urme adevarate!

 

Azi am dor cu nume sfânt
Și-n candelă nu arde..vânt…
sursa: pinterest.com

 

Continue Reading