Surâsul meu, precum înghețata de fistic

Sunt oameni care au rătăcit drumul,
Sau erau pe alte drumuri
Când le bătuse la poartă norocul.
Stim cu toții asta,
Dar, uneori, e bine să-ți mai aduci aminte,
Căci, nu știu cum, dar daca privești pe fața unora
Observi mulțumirea,
Vezi licărul acela ca și când te-ai topit
De drag când ai primit înghețata ta preferată
La cornet, fină și cremoasă,
Dar sesizezi și faptul ca multora le tună și fulgeră
Chiar si când e soare, de parcă regretă că în ziua aceea
Nu au stat acasă să-și aștepte binecuvântarea promisă.
Ce nu știu ei, e că o primesc oriunde s-ar afla,
E suficient să se uite pe colțul de cer potrivit
Sau sa stea liniștit pe o bancă, sub o umbrelă roșie,
Ori să se plimbe lejer, împiedicându-se de vreun alt trecător
Care tocmai ce i-a predat, ca la ștafetă, printr-o atingere întâmplatoare
Dar neîntâmplătoare, în esență,
Șansa de a simți și observa bucuria.
Uneori, oamenii merg pe drum împreună.
Văd aceleași stele, simt adieri din aripă de înger,
Se simt părtași în fericiri neînțelese de alții. Vibrează la unison.
Și totuși, stelele cad; pe umerii unora îngerii își strâng aripile;
Fericirile se împart – unul încă le simte, generos, ca parte a lumii,
Altul și le adună și le vrea doar pentru sine, egoist,
Să-i coloreze zbateri mărunte.
Sunt tot felul de oameni pe drumurile noastre,
Dar  habar nu aveți că dacă îi privești din față
Multora le vei sesiza harul, darul, seninul și chiar păcatul
Însa tot ce îți va ramane ..va fi
Zâmbetul de catifea
Ce închide, ca o cortină, scena trecerilor noastre.
Pe drumul meu, mulți actori
Și puțini cei care nu amestecă plânsul lumii
Cu plânsul inimii lor.
Dar noroc că sunt și cei care zâmbesc
Ca și când au primit cornetul lor cu înghețata preferată.
A mea e de fistic, mentă si ciocolată cu lapte…
Precum surâsul meu.

Continue Reading

Drăgaica mea

Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată, fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe acela nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu „a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile  mele amorţite. N-ar fi rău! Nu? Habar nu am însă ce am făcut, dar nici urmă de nuci și dulcețuri. Mi-au rămas doar amintirile.
Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot  mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aceea locuim la munte, să se simtă! Ăsta era gând de anul trecut,  anul acesta mirosul ploii  e  viu şi, încă, umed în simțurile mele. Oricum, în dimineaţa asta, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain. Ar fi și cazul, căci în mintea mea încă e primăvară, pentru că ceva, ceva s-a întâmplat anul acesta cu anotimpurile, contopindu-se pe alocuri, înghețând zile și întârziind înfloriri.
Totdeauna, perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc,  şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam ce meritam, ne tremura sufletul de emoție să vedem ce cărți vom primi, caci acelea ne erau baza citirii de vacanță, şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele, dar dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ăla bun, din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, în 2014, pe timpul ăsta, tataia se afla la Brașov, la sora mea, într-o mini vacanță forțată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care  îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedeau permanent), dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp, de când mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acelei perioade, am scris, cândva, cu tristețe. Moşu’-cocoşu’! Din 2014, îi numărăm și lui anii de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.
 În povestea noastră de iunie, însă, îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil –  DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în straie albe diafane, purtând cununi pe creștet. Nici la dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!
Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea, atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la marginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi împlinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru strădania şcolară, de peste an. Mamaia ne spunea că acolo s-au adunat toate „comediiile” (și sper să înţelegeţi frumuseţea cuvântului), toate „(l)ringhişpirurile”, lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor. Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie. Bucurie sinceră de copil de oraş.
După data de 24 iunie se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor, când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin prejur, din satele buzoiene, să petreacă.
Suna muzica, cântau lăutarii, umblau ţigăncile cu ghiocul, în fuste largi de mătase colorată care ne luau ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de porumb. Alergam de la o tarabă la alta, atingând mărunțișuri și adulmecând simplitatea. Trosnea asfaltul de la căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile noastre.  Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam  cu bulgări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece – singura pe care nu o suportam DELOC.
Treceam, repede, prin spatele celor ce trăgeau cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă crăcănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe rulotele circului ambulant – femeia cu barbă și mustaţă, clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am văzut-o niciodată. Între timp, se pare că a apărut la Eurovision să împartă lumea în „toleranţi” sau nu, în admiratori sau mai degrabă, în contestatori. Ciudăţenie cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o reacţie de respingere, recunosc asumat.
Dar să revin; doar omul cu picioroangele mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi împingându-ne de bucurie. Acum, nu s-ar mai mira nimeni. Trăim în 2017, deci e evident ca doar pronunțând cifrele ești anihilat, cumva, de timpurile acestea moderne, deși, după părerea mea, conceptele se interpretează, iar aceste lucruri care provocau uimire celor prezenți, acum sunt duse la nivel de artă în diverse acțiuni ale actorilor și artiștilor specializați în acest gen, facând pe statuile vivante sau atrăgându-ți atenția prin dans și gesturi.  Atunci, însă, eram atrași spre spectacol..mai zgomotos și cu mai multă dezinvoltură, reacțiile instinctive nederanjând pe nimeni.
A doua oară, când ajungeam la târg, ne uitam după băieţii şi fetele mari; cu ei şi ajungeam acolo, de astă dată, dați în grijă ca pe niște păpuși grăitoare. Nu știu cum făceau, dar eram libere și în același timp moarte de frică să nu cumva să-i supărăm pe idolii noștri cu aripi zburătoare. Îi priveam cum se dădeau în lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsuceau,  se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lăsându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pământului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici „ales”, dar am zburat cu imaginaţia atunci, şi a fost minunat. Şi chiar….suficient.
A treia oară, mergeam exact de sărbătoare.  Pe 24. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, primeniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plastic, de gumă, ce miroseau puternic a cauciuc  și tronau în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Muzică populară autentică de Siriu, de Prahova, de….of, of şi măi, măi……, de cules în suflet și fredonat întreaga vacanță. Același parfum de mici, turtă dulce, vată-n băț, grădină zoo (erau și cuști cu animale exotice), „borcane cu accidente genetice (atunci erau în borcane cu formol, acum sunt pe ecranele tv sau în politică)”- spunea, cândva, un drag prieten, pălării de cowboy de pai, revolvere de jucărie, jucării țărănești de lemn, trompete stridente cu indieni călare pe ele, tiribombe de toate soiurile, tras la țintă cu aer comprimat și veșnicul aparat unde-și încercau „golanii” forța pumnului. Lumea cânta, se veselea, povesteau despre filmele cu cowboy și indieni, din oraș, tinerii își promiteau iubire, iar noi reveneam acasă, ținând o mingiuță plină cu rumeguș și o oglindă primită souvenir, cât să se știe că ai fost de Sânziene la bâlci.  Un an ne țineau de cald amintirile cu miros de Drăgaică și mereu ni se părea că sunt și mai frumoase.
Și totuși, cu timpul, nu am mai mers în vacanţe la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Rememorez  o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expoziţie. Deja eram noi însene sânziene, nu ne mai uitam după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amintesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smântână….. minunaţi. Ehehe, ne modernizam, dar tot aveam mâinile pline de  covrigi pe sfoară, cât să purtăm cu noi semnele simplității.
Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic mai tristă. După o înmormântare, cea a mătuşii noastre, dragi sufletului nostru, care ne crescuse de când aveam câteva luni,  ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei noastre. Se întâmpla în 2003. Nu mai avea strălucirea de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi, dar şi  comedii care aveau alte denumiri.  Mai în trend. Zornăitoare și dătătoare de senzatii tari. Branduri de bere, de sucuri, produsele vieții moderne, nu mai lăsau loc pentru bulgări de floricele, bragă sau turtă dulce cu oglindă-n mijloc.  Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău, singura ce ne-a consolat puțin simțurile.
Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens de papuci de gumă, parcă acelaşi uitat din copilăria mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive flower-power. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi, cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas. Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Drăgaica sufletului.
Acum, de Drăgaică, o sărbătoresc pe fata prietenului meu cel mai bun, Dan. Din 2001, cea mică mi-a intrat în suflet şi a refuzat să mai plece, deși, nu ne mai vedem atât de des ca..odinioară.  Într-o zi şi ea îşi va lua zborul, pentru că amintirile se înlocuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte. Dar ei îi va rămâne, pe veci, ca o ştampilă, la fiecare aniversare,  ziua Sânzienelor.  Nici măcar ei, nu i-am spus de Drăgaica mea, dar v-o zic vouă.
Dorul meu poartă în perioada asta parfum de DRĂGAICĂ! A mea.  DOR  DE MAGIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie, ci doar recunoştinţă. Zâmbesc cu sufletul şi mă îndrept să adun alte povești de vară. Unele noi. Cred că e adiere de vacanță, deși  știu sigur că e un fel de 2 în 1. Dar despre asta, altădată. Primiți-vă vara cu drag în suflet și bucurii calde!

 

sursa: trilulilu
Continue Reading

Prietenii incredibile

Pe 2 ianuarie, 2015, a apărut la noi Lupu’-Băiatu’, lupușorul bătrân ce nu credeam vreodata ca se va atasa atât de tare de noi, dar mai ales de casa. Era in stare sa nu iasa decat târât, eventual, și, rar, iesea în curte, de bună voie. Al șaselea caine care a aglomerat și mai mult locul și a impartit lumea in jurul nostru: o parte ne crede nebuni și inconștienti, iar o parte socoate ca e frumos gestul nostru. Uite ca au trecut doi ani jumatate și el nu doar că nu mai arată batran, ca atunci cand l-am gasit mergand prin zapada, ci tot zici ca intinereste de fericire.
 
In fine, de cand a aparut el, pisicul Silver, singurul supravietuitor, de atunci, din cei trei pisici pe care i-am avut din 2008 încoace, se autoexilase la demisol, in bucatarie. 6 luni. 6 luni in care frica de lupusor a fost mai mare decat nevoia de aer. Îl mai asezam eu pe pervaz, dar mieuna a neplăcere și se retragea in culcușul lui unde nu voia a fi deranjat. Într-o zi, pe 13 iunie 2015, Silver, a venit in sufragerie singur. Mi s-a cuibărit in brate si a inceput sa toarca.
 
Sub masuta mea de scris, statea intinsa maidaneza, pe un scaun de bar se aciuase catelul cel mic, Toto-vânătorul, alt sufletel care nu poate sta fara atingere de om. Alma- rotweillerita se spăla de zor, cu zgomot, usor deranjant, dar amuzant. Asta e obiceiul ei, cand se asaza parca spre a dormi.
 
De pe hol ne privea lupul și, culmea, se făcea ca nu vede pisicul. Mihai se uita in jur, iși oprea privirea pe fata mea și cu o duiosie de care mi-era dor imi spuse, incet: „Mai, ce draguti sunteti toti din casa!
 
Am uitat sa va spun ca pisicul meu nu părea prea bine, cred ca avea 10 grame cu tot cu blană. Dar timp de 5 ani, cat a stat la noi, caci tot batranior a venit si el prima data, veterinarii ne tot amenintau ca moare. Am sperat sa fie cat mai tarziu acel moment. Sau niciodata.
 
In 24 iulie 2015 Silver a renuntat, cu greu, la ultima lui viață, dar din 13 iunie pana in 24 iulie Lupu’ – Baiatu’ a avut un scop – sa pazeasca pisicul. Ore in sir il privea cum sta pe pervaz la soare. In ziua cand Silver s-a desprins, nu l-a mai cautat niciodata, de parca stia.
 
Ca un facut, un an am stat fara neam pisicesc, și in 21 iulie 2016 am luat-o pe Fifi, iar Lupu i-a devenit prieten bun. Mi-au dat asa niste lectii, dar cred ca eu chiar aveam nevoie de ele, caci mereu am subestimat puterea lor de a face fata multor provocari. Uneori, par a intelege mai usor semnele din jur. Azi am avut o zi greuță, sunt obosită tare și, ca un facut, niciunul nu se agita, toti stau cuminti asteptand o privire unica, doar pentru ei. Doar Lupu’ Baiatu’ o priveste pe Fifi…
..deh, prietenii…de suflet și taină..
Continue Reading

Bună seara, vecină!

Tare harnica a fost pasarea asta gri. De doua ori a scos puiuți. Când ma declarasem invingatoare, pazitoare de înaripate mici pe care nu trebuia sa le vaneze Toto tomberonezul, care sta geană pe copacul cu crengi miscatoare, na..ca vad alte oute bleu gri verzi, precum opalul, Si nici bine nu asistasem la niscai lecții de zbor, ca pasarea-mamă și-a reluat locul și a inceput rabdatoare sa dea viata. Din nou.
 
In curtea noastra, de o vreme, e o intreaga coalitie pasareasca. Mici cantaciosi parca le vin in intampinare micutilor, aratandu-le calea spre cer. Pana au prins putere, au asteptat popasul cu hrana al celor doua pasari: clocitoarea gri și una neagra, ca o mierla, care aduceau gandacei, rame și tot felul de vietati care sa-i faca, pe cei ce stateau ore in sir cu gurile cascate, sa prinda puteri, cat mai iute.
 
Piste de decolare și aterizare erau crengile bradului nostru, iar foșnetul lor trezea „vanatorul”, dar si pe mine cu cate o avertizare scurta: „Nu! Nu… acolo!”
 
Si am pazit puiuti, si vin pe gard timid, ca o multumire scurta, sau pe pervaz, la firimiturile de paine, de care, pana mai ieri, nu se atingeau deloc, spre ciuda mea. Acum, alți 5 natafleti stau și asteapta pupicul cu mancare, iar eu vad spectacol și ….binecuvantare.
 
Si uit de multe, uit ca sunt obosită, uit că mă roade că nu am timp liber, asa doar pentru mine, uit ca blocul de langa noi ce a crescut în locul muntelui, mutilat de picamerul omului întreprinzator, își primește încet, încet locatari, facandu-ma sa-mi doresc sa fug precum pasarea aceea neagra. Vazand cu ochii. Au omorat muntele, iar pasarile care, pana mai ieri, stateau in curtea vecina, sunt toate la noi. Iar noi ne bucuram de sunete miracol și..de viata. Insa sunt și neajunsuri – mai mulți șerpi, ceva…„rozătoare”, și niște viituri….aparte, când plouă. Dar pe acelea nu vi le spun cu lux de amănunte, dar vă zic că, ieri, s-a auzit zvon, ca pe poteca noastra cineva i-a mai vandut „omului întreprinzator” alta proprietate pe care eu o adoram. Daca si acolo in locul acelui rai, rasare bloc…eu caut casă la țară. Dar țară de aia prin împrejurimi. Zic si eu, acum, de ciuda, că desi traiesc in zonă de case,  in mijlocul Brasovului, direct in pădure, pe o potecă, am ca vecin…un bloc nou nouț. V-am mai zis eu despre asta, cândva.
Mi-aduc aminte, ca anul trecut, cand pasarile astea zburau in cautare de hrana, Mihai al meu, aducea rame in curte, le lasa langa brad, cat sa le gaseasca ele, ca din intamplare. Mereu ma induioseaza amanuntele astea, exact cum mă tulbura si cand observ ca a hranit si cainii ce nu  au pe nimeni in afara de el, cand stiu ca aduce ramele intre bete, ca suratele cu pene sa nu simta „miros de om”. Spectacolul vietii mele are scene repetative, dar mereu le iau de noi si le simt de parca prima data asist la desfasurarea lor.

 

Ultima fotografie e preferata mea. Categoric, înaripatei  nu-i pasa de framantarile mele. Are treaba pasarea eroina, cea care a adus primavara asta vreo 10 pui, in total. Are de munca, nu-i vreme de tanguire. Mi-o lasa mie toata. Ne privim ochi in ochi, de la cuib la cuib.
 
Buna seara, vecină!
 
– bonus, o jucărioară-poezie, din ani trecuti, când mirarea miracolului din brad era la inceput:
 
Într-un brad, ca o spirală,
Într-un început de timp,
Nu-s nici globuri, nici beteală,
Pare-un pom obişnuit.
Stă cuminte, fără freamăt,
Şi de-i ploaie, şi de-i vânt,
Gălăgie, tobe, zgomot
Nu îl scot din ”zen-ul” sfânt.
Îl mai necăjesc blănoşii,
Ce spre ramuri se întind,
Dar i-alungă cu ţepoşii
Verdelui fără sfârşit.
Muzica pădurii mamă
O regretă, uneori;
Inima i se adapă
De sonetul prins în zbor.
Dar de zece zile-ncoace,
Am văzut, în ale lui ”plete”,
Paie, aţe, ghemotoace,
Iarbă, gâlme şi scaiete.
Agitaţie-n crenguţe
Şi ceva înaripate,
Ce purtau între gheruţe
Sau un cioc, vă spun, de toate.
Ca un detectiv de seamă,
Înarmat c-un telefon,
Am luat urma, fără teamă,
Musafirului din pom.
El gara fără să ştie
De intenţia inamică
Şi-un moment, cât alte-o mie,
Am surprins, încet, cu frică.
O minune, o splendoare,
Într-un cuib gen coşuleţ,
Sta micuţa cântătoare,
Păpuşa cu .. …. cioculeţ.
Poza-i ca o ghicitoare,
Dar se vede-un ochi şi-un cioc,
Nu-i aşa că-i lucru mare
Pentru bradul cu ”ghioc”?
Nu ştiam de ce, de-o vreme,
Era piesă principală,
Ascundea în el o lume
Şi-o poveste teatrală.
Căci n-o fi mare scofală,
Să vezi pasăre în cuib,
Dar, vă spun, e o mare fală
Să pozez, curând, şi….”pui”
Te salut, lume! Mă pregătesc și eu să decolez…spre ținte înalte. Sper să-mi iasă!
Continue Reading

Lunea

Luni nu-nseamnă mai nimic,
Dacă nu mai dormi un pic,
De nu ai cafea vreun kil,
Să nu-ți fie viața chin.
Luni nu-ți șterge încruntarea,
Că e soră cu visarea
Și-are multe de oftat,
Din duminici de-adunat.
Luni nu e nici matineu,
Nu găsești măcar un leu
Rătăcit prin buzunare,
Căci ai fost, ieri, la plimbare
Și te-ai dus la film, la pizza,
Acum cerșești bani de la…mamița,
Singura ce nu-nțelege,
De ce lunea face lege
Printre cei ce nu au spor,
Când în piață, la Obor,
Lunea, parcă o răsfață
Si cu mărfuri, și cu viață.
În ăst timp tu vrei cafea,
Ba, nu pui nici lapte-n ea,
Să mai ai o nouă șansă,
Să mai pleci și tu de acasă,
Și să n-adormi în tramvai,
Ca să zică șeful „Vaaai!
Unde o fi, iar cel lunatic?
Cred că scurmă în jăratic
La grătarul cel de ieri
Și după atâtea beri!”
 
Nu știu cum e luni la voi,
Dar la mine-i încă joi,
Număr și nu îmi iese scorul
Și de vină nu-i alcoolul,
Nici cafeaua prea amară,
Nu mai merg demult la școală,
Însă azi aș vrea să tai,
Frunza câinilor din rai,
Ăsta ce-l am la mine acas’
Și mă-ndeamnă la popas.
Nu-i așa că pot să-mi pară
Că e marți, așa-ntr-o doară?
Căci în minte îmi spun așa:
Lunea e prietena mea!
Eu glumesc, vopsesc cuvinte,
Dar vă rog să luați aminte:
De n-am avea începuturi,
Am fi toți niște rebuturi,
S-ar rula viața întruna,
În viteză, fără frână,
Poate am avea duminici,
Dar și mult mai multe frici.
De asta stau și socotesc
Bre, lunea-i ziua ce-o iubesc!
Căci mă face să par nouă,
Dintr-un foc zici ca sunt două
Ființe în al meu trup –
Cea de ieri și cea de acum –
Și mă plimb în săptămână
Cu alură de nebună,
Care-și poartă grija sa..
Lunea, ca duminica!
Provocare primită, ad-hoc, de la Petru, căruia îi mulțumesc că m-a trezit din amorțire.
sursa: trilulilu
Continue Reading

Duminica

Sfântă Duminică, strecoară-ți vălul de aur
Peste soarele vieții noastre,
Dă-i strălucirea și căldura ta,
Pune-i raze zâmbitoare,
Înalță-l pe Cerul Inimii noastre,
Fă-l să nu dea doar Lumină
Ci să scoată Lumina din noi.
 
Sfântă Duminică, port în mine rugăciune ție
Și bucurie că-mi ești și azi,
Și că îmi dai liniște de argint,
Și albastru în suflet,
Și ne așezi pe leagănul tihnei,
Să ne-nțelegem odihna.
 
Sfântă Duminică, poartă-mă spre gând bun,
Adună-mă în zâmbet și grai simplu,
Să nu uit că-ți sunt floare,
Să nu uit că-mi ești floare,
Și că ne împodobim reciproc
Doar o dată pe săptămână!

Continue Reading

Așa cum ne jucam când eram mici…

Nu mă-ntrebați, căci nu știu a răspunde,

Nu încercați să-mi spuneți că mă știți,
Nu-mi cade vorba-n spate, nu opriți!
Pașii îmi sunt topiți în amănunte,
Ce nu le știu nici eu, dar le adun pe rând
Și-mi fac din ele povestiri mărunte;
Le pun în spate și le urc pe-un munte
De verde plin. Le mângâi și le plâng,
Le urc și le cobor, și le învăț să zboare.
În timpul ăsta le alint, de ți-e mai mare dragul,
În valea inimii le dau de-a berbeleacul,
Le aranjez la colțuri, dau drumul la zăvoare,
Să vă vorbeasca vouă, prin semne prinse-n inimi,
Caci nu mă știți, dar parcă mă cunoașteți
Și-n orice literă m-aș așeza m-ați recunoaște,
Caci eu m-am scris în ele, și-am gonit străinii.
Și-acuma… ne zâmbim.
 
Dar nu opriți!
Băteți la poarta mea și-apoi..fugiți,

Așa cum ne „jucam” când eram mici!

Vă multumesc tuturor că intrați în a mea casă, chiar de  îmi zâmbiți doar ori îmi lăsați vreun gând, sunt recunoscătoare!

sursa: pinterest.com
Continue Reading

Fata în cojocel alb (șah-mat-ul tinereții)

Se înserase de ceva timp. În stația de tramvai lumea era puhoi. N-am grăbit pasul. Vedeam și auzeam zdrăngănitul fiarelor pe șinele alea micuțe și mi-am zis că-l aștept pe următorul. Mereu m-au fascinat  tramvaiele cu legănatul lor și sunetul prelung  care anunța oprirea, cu vatmanii ce  păreau niște omuleți puși să se joace serios  de-a condusul.
Ninsese puțin, dar frigul te transforma, iute, într-o înghețată fără poleială, pe care nici la ofertă nu și-ar fi dorit-o cineva. Cum spectacolul străzii era slăbuț spre deloc, ochii îmi rămăseseră pironiți pe stația ce părea la fel de plină. Stâlpul unde era așezat un orar vechi, cu litere șterse de  ploi,  era sprijinit de o fată măruntă cu un cojocel alb și cu o glugă tare flocoasă.  O acoperea cu totul făcând-o să arate ca un fulg de zăpadă, dintr-o serbare din aceia de copii, cu Moș Crăciun în plan secund. De departe, nu vedeai niciun chip, însă când m-am apropiat am observat o fată extrem de atrăgătoare, cam de vârsta mea de atunci.  Mă chinuiam să nu o privesc insistent, dar, na, cum să fac asta ușor, când era singurul om ce sărea în evidență, în înserarea aceea care părea ca o întrebare fără răspuns – adică goală și neinteresantă.
Mi-era ciudă că nu mi se potrivea ideea cu sceneta de iarnă dintr-un spectacol al copilăriei, căci tristețea fetei era greu de trecut cu vederea. Părea că băiguie ceva. Observasem că nici măcar nu se sinchisise să urce în vreunul din vagoanele tramvaiului și că rămăsese sprijinind urâțenia aceea  de beton. „Poate așteaptă pe cineva”, mi-a apărut gândul, subit, în minte. Poate nu a vrut să-și strice cojocelul în aglomerația aceea și are vreo altă schemă de a dispărea din peisaj.”
Doar că vântul bătea atât de tare, încât am lăsat presupunerile și mi-am aplecat fruntea cât să-mi protejez ochii  de furtuna de zăpadă. Un scurt episod, de altfel, însă cu gerul  nemilos aliat, îți dădeau șah-mat, instantaneu. În zare, trenurile se zăreau ca niște luminițe în mișcare; orașul părea gri și stomacul ți se cam strângea doar gândind cât mai aveai până ajungeai acasă.
Dinspre fată se auzeau murmur. Am descifrat că spunea întruna: „Nu e vina ta, nu e vina ta, nu e vina ta”.  Dacă acțiunea s-ar fi petrecut acum, nu ar fi mirat pe nimeni, căci datorită telefoanelor mobile și a căștilor din urechi toți am ajuns să  părem nebunii străzilor, cei care-și cântă gândurile ..cu public. Fata în alb își acompania replica cu niște lacrimi mari ce se rostogoleau fără ca ea sa le oprească, oarecum. Părea pierdută, stinsă, alunecând ușor într-o formă de semn de întrebare. Neliniștea se instala în mine cu fiecare scâncet. Curând, aveam să nu mai fiu singura spectatoare de pe peronul unei banale stații de tramvai.
O doamnă corpolentă, cu o geantă voluminoasă,  pe care o căra destul de greu, o privi cu reproș, dând din cap dezaprobator. Nici vorbă să plecăm prea repede de acolo,  iar frigul te făcea să pierzi amănunte. Mi-am înghesuit urechile sub o eșarfă pe care o aveam dedesupt, accesoriu stupid pentru acea vreme, dar miraculos în acel moment, deși mătasea materialului o făcea să alunece, iar eu să devin prea preocupată de asta.  Eram statui înghețate straniu, din care aburii gândurilor noastre se întâlneau pentru a-și da binețe. Umerii îmi tremurau de parcă îngerii mei îmi dăduseră avertisment de neliniște. Poate acela a fost momentul când am observat că fata se certa cu un tânăr bărbat apărut din senin,  neținând cont că aveau spectatori.
Auzeam cuvinte de genul:
Dacă maică-mea face infarct din vina ta, te găsesc și-n gaură de șarpe! Nu trebuia să-i spui! Nu trebuia, auzi?, răcnea el de zici că o apucase pe fată, brusc, surzenia…
Bine, dar cea cu problema nerezolvată sunt tot eu,  nu înțelegi? Chiar nu-ți pasă?, bâiguia ea, albă ca varul…
Nu-mi pasă, mie îmi pasă doar de mama! Ce, te-am forțat eu cu ceva?
Fata lăcrima si mai tare, bărbatul o tot trăgea din stație să-și ducă, probabil, discuțiile în altă parte.  Ea nu voia, aruncându-și ochii spre noi, disperată,  de parcă s-ar fi agățat de privirile noastre. Deja, eram cu toții mult mai atenți,  pregătiți, probabil, pentru a interveni, însă ea pusese, discret, bariere între noi, într-un licăr destul de tulburător. Începuseră a se îmbrânci, ea în a rămâne, el stăruind să plece împreună,  iar noi deja ne uitam, cu teamă, la mașinile care treceau pe lângă escuar, speriați de inconștiența lor. Bărbatul alunecă ușor, dar nu înceta să urle și să amenințe.  La un moment dat, inevitabil, de altfel, cade pe stradă, se ridică, instantaneu, vine violent către fată, schimonosit de nervi, dar ajunge fix în clipa în  care tramvaiul, oprit în stație, miraculos, se pune în mișcare cu tot cu fata în cojocel alb, ce hohotea fără întrerupere.
Cineva aproape că o așeză cu forța pe un scaun; ea se ascunde, rușinată, sub gluga cea flocoasă și plânge înfundat. Plâns simțit de noi toți, de parcă plângeam și noi cu ea.  Doamna cea corpolentă, însă, se apropie, fermă dar cu cea mai blândă privire din lume, o scutură puțin, cu un gest care semăna mai mult a mângâiere, a ciudă pe situație, parcă,  și îi spune, cât să nu uit o viață acele cuvinte: „Draga mea, nu doar că acel tânăr nu merită ca tu să plângi pentru și din cauza lui, dar orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viața ta!”
Am încercat să o consolez cu privirea, dar părea că nu dorește asta, așa că…m-am enervat puțin pe respectiva băgăcioasă nebănuind nicio clipă că fusese dușul rece de care albișoara avusese nevoie. Întamplător sau nu, aveam același traseu. Am coborât amândouă la capăt de linie; am urcat în autobuzul în care simțeam deja sentimentul de acasă și ne-am petrecut privirile tot drumul.  Sau poate doar așa credeam eu. Ninsoarea pornise din nou, vântul își scosese artileria grea,  eu trecusem vremea rea pe planul doi, iar ea era deja amorțită, fără lacrimi, oftând ușor și având privirea stinsă..a durere nouă.
Mi-aș fi dorit s-o ajut, să o întreb, să-i spun orice cuvânt ar fi avut nevoie, dar  nu știu ce a fost în mintea mea de prelungisem întâmplarea și o mutasem într-o dimensiune unde nu erau drumuri, oameni și clădiri, căci în lumescul nostru am văzut-o cum  face dreapta pe străduța de după stația autobuzului  și se îndepartează de mine în hățișul blocurilor, lăsându-mă sa o privesc ca pe o nalucă.
Multa vreme, de câte ori treceam pe lângă stația aceea din mijlocul orașului, chiar și acum, când tramvaiele fac parte din istoria Brașovului, eu parcă văd chipul acela înlăcrimat și doi tineri care luptau pentru ceva ce nu exista. Brusc, orice anotimp ar fi, eu simt iarna și văd cojocelul alb.
                                                                                ***
N-am să las povestea să rămâna doar așa, ca un episod ce m-a tulburat într-o clipă a tinereții mele,  și nici   întru o aducere aminte, pasageră, doar pentru că ieri am trecut prin acea zonă, am simțit frigul, din nou, în plină arșiță, iar scena mi-a revenit în minte  clar, deși a trecut multă, multă, multă vreme de atunci.  Întâmplarea face să o reîntâlnesc pe fata devenită femeie matură, între timp. Avusese o poveste tulburătoare. Rămăsese cu bărbatul din acea seară,  dintr-un șantaj emoțional căruia nu-i putuse face față,  poate și din frici prost înțelese sau slăbiciune femeiască, trecuse razant pe lângă moarte în zilele acelui timp cu frig și ninsori,  iar fiecare clipă cu el fusese ca un cui bătut în sicriul tinereții sale.
Scăpase de el după ce pierduse tot, iar femeia unde stătea în gazdă era prietenă cu mine. Am recunoscut-o și după cojocel. Încă îl mai avea, deși nu mai se vedea strălucirea de odinioară.
 N-am putut să-mi scot din minte vorbele doamnei corpolente: …„orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viata ta!”  Ea primise cuvintele ce ar fi putut-o trezi din durerea aceea, dar frica o făcuse să nu creadă că s-ar descurca să înfrunte singura ceea ce se făcuse în doi.
Târziu, pornită pe un drum frumos – aveam să aflu la un moment dat – fata cojocelului alb și-a luat viața în mâini. Ce păcat însă că plătise tributul cu lacrimi și durere.

 

Uneori, tinerețea curge atât de repede și mereu crezi că ai timp să recuperezi, neștiind că singur îți dai șah și mat dintr-o singură mutare.

 

Continue Reading

Pe sârma ghimpată a neprevăzutului

Cărbune descântat în apă ne-ncepută,
Adusă într-un urcior de lut
Pe umeri adunați de griji noi,
Cuvinte aruncate din lume stinsă:
Flacară,
Fum,
Albastrul incandescenței,
Provizoriul din inimă,
Permanența din suflet,
Lacrima,
Florile de ciumãfaie,
Ligheanul cu busuioc,
Frunzele de vișin,
Căldarea cu apă,
Cumpāna fântânii,
Ea cãutând douã urme
În țãrânã,
Cu talpile goale înfipte-n glod
Și cu inima strigând de dragoste
Neîmpãrtãșită,
Încetiniri nesfârșite….
Bucăți de trup ‘și-adunã,
Risipind rugăciuni, chemări, șoapte,
Uneori și-un blestem, de neputință
Cu putința iubirii,
Anulat, instantaneu,
Căci e doar amor strigat,
Prins în ecouri,
Între coaste și suflet,
Între tâmplă și glezne,
Anatomii desperecheate…
Ciopârțite sub nedescifrări de inimă.
Câte dintre noi ne-am aduna plânsul
Și am cânta doine frunzelor și florilor,
Din durerile, nenorocul si fierbințeala păcatelor
Toropite în scoica inimii?
Mai bine purtam colierul de lacrimi
Ca pe ofrande necerute,
Deși, acum, de ma întrebi pe mine,
Nimic nu-i de folos
Dacă nu ești iubit de cine dorești.
La capătul lumii aș merge, cu talpi goale
Pe sârmă ghimpată, sângerând cuvinte,
Murmurând rugăciuni, rostind silabe
Alungând vântul uscat și seceta inimii,
Dar n-as lasa sa mi se stinga flacara.
Altfel, cred ca m-ati vedea
Cautand, de leac sufletului …prin vazduh,
Hrana povestilor ce nu se mai spun,
Ci se cheamă- n incantații.
Cu tălpile pe sârma neprevăzutului
Trec puntea destinului.
Mi-am legat de gleznă o sforicica cu doi clopoței
Sunetul lor, în pasul meu, să alunge dorul
Și ne-iubirea,
Lumânare de gând, curcubeu de flori
Și-n cumpănă să vă purtati iubirile,
Alungand furtunile din ceara topita
A viului vostru.
Uneori, cuvintele ne curg din imagini ce ne ies în cale. Aici a mai fost una, dar am renunțat la ea in ultimul moment. Sa va fie ziua de mâine cu izbândă și soare. Eu mi-am programat „publicarea”, dar ne vom „vedea” cu drag, mâine. Frumoasă perioadă, ca de vacanță de vară, nu-i așa?
Continue Reading

Pe drumul apei bune (caruselul timpului)

Lipsit de energie se așeză pe o piatră, cu picioarele direct în râul care curgea prea repede. Încălțările i se udară dar el nu părea să simtă. O ciocănitoare îi strecura, în liniștea aceea cu care nu mai era obișnuit, și unde timpul părea comprimat într-o eternitate,  puțină vervă. Unu-doi, doi-unu-unu, doi-doi, când mai treceti pe la noi? …traducea el, zâmbind și  amuzat că nu-l auzea nimeni cum descifra un cod al unei păsări mult prea preocupate.  Ce noroc pe el! Și asta se ia prea mult în serios! Nici nu pare a mă vedea. Bate ca nebuna, ritm de ea știut,  în lemnul ăla de copac împărțit în două de cine știe ce furtună!
Toți se iau prea mult în serios și te trezești, ca din întâmplare, cu o bătaie pe umăr cum că ai ieșit din rând și ar fi cazul să te aliniezi, că strici știința și cumințenia lucrurilor  scrise deja în catastif ca literă de lege. Tocmai asta încerca el să facă, să nu  adauge reguli pe care nu le simțea, nu le cunoștea, dar pe care trebuia sa și le imagineze cumva. Rugător, le ceru minții și inimii o pauză. Se uită spre cer cu privirea pierdută și un oftat imens a necunoaștere.
Își scoase picioarele din apă, și se simți dintr-o dată înfrigurat și ros de durere, de parcă era o rablă ce scârțâia de prin încheieturi. Bine, cine-l pusese să-și bage picioarele în apa aia, când era doar sfârșitul lui mai, iar de pe munte zăpezile încă-i zâmbeau lui Dumnezeu  de pe petice  destul de întinse?, se trezi murmurând.
 Doar că el parcă voia ceva puternic să-l scoată din amorțire. Ar fi mers o vodkă, dar era prea de dimineata si oricum rar i se mai intampla sa bea ceva tare. Nu-i prea convenea gândul, dar aici nu și-l ferea căci nu mai era nimeni căruia sa aibă ceva de demonstrat sau  de ascuns.  Pur și simplu, și-ar fi permis sa aiba  gând vinovat de adult. Ba, chiar să-l trăiască. Aparențe? Nu, doar ascunziș de slăbiciune umană. Pe ici-colo..câte o brândușă, o floarea-paștelui și câte o viorea parcă rătăciseră anotimpurile. Pe câmpuri sunt maci și albăstrele, iar aici încă se tulbură timpul!
Se descălță și se încălță cu bocancii din rucsac. Împachetă teneșii uzi într-o pungă și îi ascunse printre tricouri. Isi puse o lingurință de ness, două de zahar si apa rece de izvor. Se bucura ca nu-i va ține nimeni morală pentru preferintele sale. Ce dacă era în pădure? Nu se putea simți precum în cafeneaua pădurii? Uite ce companioni de soi avea!  O gărgăriță se rostogolise ușor, de parcă venea dintr-un zbor ratat pe când își setase ca pistă de aterizare rucsacul lui, fix în momentul când scotea  cana, pentru drogul-plăcere ce rar și-l suprima. Singur pleca de nebun înainte ca toți cei ai casei să se trezească. Două ture de bicicletă și avea să ajungă în luminișul de unde aducea apă de izvor pentru ai săi.
Aseară fusese gălăgie  în casă. Asta să nu rostească cuvântul scandal. Încă era tulburat. Fata cea mare era, în ultima vreme, sursa lor de alimentare în orice ceartă, care nu mai părea nici nouă, nici veche, ci continuă.  Se îndrăgostise și orice exprimare a lor în raport cu subiectul părea complotul perfect. Nu apucase, de fapt, să afle părerea Dinei, despre povestea asta. O evita știind că oricum sunt repetenți.  Și ei se cunoscuseră tot la 16 ani și uite, acum, amănuntul acesta nu mai le era aliat. Însă cum să-i explici fetei că ei au avut răbdare în toate? Sigur, vor părea demodați, lipsiți de imaginatie, de parcă erau desprinși dintr-un documentar prost despre cum sa-ti crești copilul conform vremurilor.
Ura sa i se dea sfaturi, dar nu voia nici sa fie desprins din caruselul timpului nemilos, în care el nu mai era găsit în spatele școlii fumând, ci era cel care supravegea zidurile. Departe-aproape, zici ca avea jocul acela precum mozaicul, caleidoscop, în care imaginile îi erau în inimă, dar daca le treceai în prezent se depărtau, instantaneu, prin senzația ca ți se strânge stomacul. Acum e cu zoom, ce demodat sunt și mai vorbesc de fiică-mea. Ce să-i interzic? Dar cum să se obisnuiasca cu ideea că va pleca singura in excursie,  iar în grup e si cel care îi furase mintile si linistea?!
În fine, trase din aerul pădurii de parcă ar fi vrut sa o fure pe toată, puse în bidoane apa de izvor și o clipă se văzu pe drumul „apei bune” în satul cu miros de Bărăgan, unde cumpăna fântânii îi era mai mereu prietenă, scoțând zeci de găleți cu apă pentru toată lumea ce se ivea acolo de parcă cineva dădea semn. Nu avea să uite niciodată drumul acela făcut tot cu bicicleta, dar mergând pe lângă ea, căci avea doar rol de cărăuș pentru bidoanele mai grele, admirat mai mereu pentru îndemânarea cu care strunea direcția sub greutatea încărcăturii. Opririle dese prin toți pomii de lângă C. A. P., uitând și de ore, minute sau secunde, împărțind cu graurii dude-agude din cele albe și roșii ca niște trufandale de preț, și ținând de șase până băgau în sân din perele aurii mai mereu păzite de vreun om cu renume nu tocmai bun. Pe acelea le devorau seara, după joacă.
Ajunși la apă, însă, uitau de toate și începea umplerea. Erau niste ritualuri fantastice. Mămăliga și fasolea uscată se fierbeau cu apă din curte, care era sălcie și de nebăut, dar acesteia „bune” îi trebuia și drum și rugăciune să o porti, înapoi, acasa. Cat a suferit cand au pus lant și manivelă, și cumpăna a rămas amintire! Acum nici astea nu mai sunt, s-au modernizat cu pompe, hidrofoare.  Spuse o rugăciune scurtă,  se gândi la o fixare  sigură pe bicicleta și se scutura de toate gândurile, sperand sa gaseasca medicamentul perfect pentru familia sa.
Cumva, acolo, in padure, scrisese un prospect de administrare, mai bine zis sa ia totul in doze mici și sa aiba încredere.  Ritualul apei bune decantase totul. Se simțea altfel. Timpul oricum îi va aseza pe toți în acelasi carusel, dar niciunii nu vor fi chiar cu aceleași bătăi de inima. Sus-jos, jos-sus…și jocul lor  va părea când drept, când nedrept. Nu, nu era adeptul omului-zbir cu copiii lui, dar nici omul-prieten. Dar pentru a nu trăi drame era musai să fie ferm.
Din casă se auzeau râsete. Excursia s-a anulat. Pe munte va ploua. Vor veni toți la noi acasa, asa îi vom cunoaste mai bine, șopti Dina…
Bun, era sus acum. Dar nu se bucura. S-ar fi uitat în buletin, dar si acela l-ar fi pacalit asa cum îl păcălea oglinda cand îi spunea că e tânăr încă. Se asezara amandoi la masă:
Unde ai fost?
-Pe drumul apei bune. Ce, nu știai?
În josul inimii  sale niște dude-agude, preschimbate-n emoții, își făceau loc a zâmbet….
Prietenului meu, tată de fată, cu tot dragul…
sursa: google. stirile agricole.ro

Textul face parte din  provocarile primite în cadrul clubului celor 12 cuvinte. Găsiți aici mai multe interpretari date pentru caruselul timpului și în duzina de cuvinte.

Continue Reading