Mărgăritare versificate

Verde, să-l port și când mi-e dor

Și stâncile-s bolnave tot aşa?
şi muntele îmi cântă tot de verde?
sunt spectator cuminte-n curtea mea,
spectacolul naturii nu se pierde.

Mai vine câte-o roză şi-un lăstar,
un mugur crud se zbate  să ne strige,
îşi pleacă crengile vreo doi arţari
şi ploaia-i udă, fin, să nu se strice.


Mi-e casă doar pădurea în culoare
şi mi-e popas aleea cea cu nuci,
mirosul verii, recunosc,…mă doare,
dar îl pastrez în doze…foarte dulci
…şi pentru vremuri viitoare

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Alma, stai cuminte!

Alma, stai cuminte, te rog!

Se uita la mine de parcă nu pricepe. Si pricepe multe, va zic eu. Nu-i place ca stau in fotoliu. Pentru mine, acest fotoliu are rol terapeutic. E suficient sa ma asez in el si toate relele dispar. Ea nu stie asta. Ei nu-i place pentru ca n-are loc langa mine. Se asaza la picioarele mele si imi rontaie degetele. Imi retrag piciorul iar ea ma priveste nedumerita. Se ridica si ma studiaza, cum ar face sa se aciueze langa mine. Unde stau, e un coltar de lemn, cam incomod. Se urca pe bancheta si nu se tolaneste, ma priveste si mai cu interes.

-Alma, șezi. Stai acolo si nu ma privi asa, ca nu ai loc!

Nici nu termin propozitia, ca bichonica maimutica sare fix in bratele mele, cotropindu-ma.

Adica, cum n-am loc, pare a spune!?

Am lasat-o cu greu sa alunece sub coltar. Nu i-a convenit. Acum, e pitita in spatele meu, pe fotoliul terapeutic. Eu stau cumva, nesprijinita, scriind aceste cuvinte, si ma minunez ce perseverenta e cand isi pune ceva in minte.

Dovada, cam neclara, dar na…telefon neperformant, pentru ora asta tarzie, 22.30

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Altă poezie jucărie

 

Au trecut și macii,
De prin lanuri blonde,
Până și cicoarea
S-a ascuns în holde,
Buruieni de seamă
Stau pe ghimpi și-n loc,
Pitite în umbra
Nopților cu foc,
Îmi adorm poeme
Printre spini și spice,
Poate așa însomnite,
N-or să mai despice
Înțelesuri fade
Și tâlcul din ele,
Se vor înghimpa
Versuri mititele.

Am ratat și poza,
Cea îngălbenită,
Rapița-i istorie,
Chiar de e vestită,
Poate, de acum,
Să m-așez în soare,
Hai, că m-ați crezut,
Vorbeam de-a lui floare;
Și de prind vreun câmp
Care mă așteaptă,
O să-i dau tribut
Poezie dragă,
Îl voi îmbuna
Să îmi lase vie
Frumusețea toată,
Numai, numai mie.
Și să se prefacă,
Pentru un minut,
Că nu e minune,
Ci e doar un câmp
Care mă așteaptă,
De când erau maci:

-„Știi, ceva, tu vino,
Sau mai bine taci!”

Sursa:pinterest
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Ploaie cu repetiție și dimineți noi

Adulmec zorile de pe un strop de rouă razleață ce se prelinge pe fereastra sufletului. Mi se aburește geamul-oglindă, acela în care mă privesc pe furiș când cred că nu mă vede nimeni și-mi vine să joc x și zero plusând spre victorie. Îmi miroase a mâl și a ud, a nisip și a mușchi jilav, aud cum scârțâie salcâmul din marginea stâncii și cum câinele cu ochi de Gavroche își curăță culcușul cu ghearele. Tare curățel mai e. Cetele de pițigoi stau în socul care bate în geam obsesiv, de parcă ar vrea să-i deschidem. Nu-și mai încape în ramuri de atâta bogăție frunzească. Se ciripește pe o grămadă de voci, iar eu ma întind ca o pisică să văd albul zilei înroșindu-se pentru întâia oară. Nu văd nimic, sunt leneșă, iar grinda dinspre fereastră mă încurcă tare. Mă întorc pe o parte și număr ochiurile din lemn, acelea care pentru alții sunt semn de imperfecțiune, iar pentru mine sunt viață, semn ca au fost vii cândva și-au încremenit, aș fi spus înlemnit, într-o poveste cu folos.

Adorm, visez, scriu în somn pe foaia memoriei și sper că, mai târziu, să transcriu totul. Închid ochii, uit, nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt; se tace în mine profund și tandru, ca într-un legământ făcut cu cineva ce veghează mereu să-mi fie bine. Mă mistuie profunzimea asta neașteptată și mă trezesc, brusc, cu privirea pironită pe acoperișul casei din vecini. Obiceiul ăsta de a mă trezi de două ori pe noapte devine obositor. Brațele îmi sunt ca de plumb, ochii torc nemulțumiri matinale și în mine se zbat cumințenii cu aripi ciunte ce nu vor să se scuture de neputințe. Îmi amintesc că sunt liberă și nu trebuie să fac nimic deosebit. Mă ascund în așternuturi privind acoperișul orașului meu.

Ploaia l-a colorat în gri-cărămiziu și l-a decorat cu broboane ca de zahăr kandel. Pe masă mă așteaptă o cafea rece și trei boabe de fistic. Zâmbesc și îmi spun că le găsesc acolo, mai târziu. Cineva îmi citește, din cartea ploii, versuri sacadate. Le descifrez molatic și le recit, în gând, împotmolindu-mă la ultimul vers. O iau de la capăt, însă îmi recunosc înfrângerea. Ploaia mă adoarme a treia oară. Nu mă mai opun. Știu, știu sigur că se va repeta ceva din vara anului 2014. Atunci ne-a plouat infernal, vorba poetului. Și, cumva, mă simt pregătită.

Sunt ca la teatru, repetiția a fost desăvârșită, la fel va fi și spectacolul verii mele actuale. Doar nu o să mă împiedic de amănunte ploioase, nu? Nu-mi răspunde nimeni; picurii împușcă acoperișul cu gloanțe oarbe și, ca-ntr-o simfonie aparte, adorm din nou. Miroase a cafea nouă…..și a zi veche deja…., însă ploapele mele sunt grele iar eu sedusă de o moleșeală târzie. E atât de plăcut să nu te zorească nimic…., nu-i așa?

Torc și eu a ploaie și vă îndemn și pe voi să faceți la fel. Dacă nu aveți nori ca ai mei, vă trimit eu cu împrumut. Doar sa îmi cereți…

fotografia e de la prima trezire…., fix de la geamul meu oglindă…

 

Ploaie cu repetiții și dimineți noi