Privirile din cuvintele lumii

Privirile lumii îmi sunt străine astăzi. Azi îmi e soare chiar și în picurii de ploaie, căci mă iubesc mai mult, mă respect un strop în plus și mă scutur de tot ce nu îmi aduce folos. Uneori, singuratatea pitită în inimă, în jumătatea de inimă mai bine zis,  decantează și albește înțelesuri, topește neguri, alungă himere, te îmbracă în verde și te pune să îți coci fructele frumosului.
Uneori, dintr-un neînțeles capeți libertatea fluturelui zăvorât, până mai ieri, în pagini cu amintiri dureroase, incomode, ce-ți încețoșeaza și acum oglinda sufletului. Libertate necerută, dorită însă, de aș putea să recunosc asta, simplu, într-un moment banal de sinceritate pură. E suficient să îmi plimb tălpile pe iarba de acasă, să știu că totul e ca o ecuație fără necunoscute, căci ce îmi e drag e în jur, iar fiecare impuls îl trimit cu iubire, mai departe, în priviri ce nu se vor răstălmăci niciodată.
Eu cred ca ochii care nu se văd nu se uită, dar nici putere nu mai au asupra ta, așa cum nici oamenii care nu s-au privit în ochi vreodată nu au legatură veșnică, ci doar de o clipă, de o simțire, de o trecere periodică printr-un timp care ar putea părea comun. Am lovit cu degetele pietre din drumul meu. Nici iarba nu e doar iarbă, se pare. Nici lumea nu e simplă lume. Loviturile le poți simți în vârfuri de degete, dar depinde de cât ești de puternic -poate vor rămâne acolo sau te vor săgeta în punctul acela pe care îl păstrai transparent, cât să ți-l  coloreze clipa.
Statornicia pietrei nu mi-e cunoscută în emoțiile mele trecătoare. Îmi asum risipirea, căci mă simt adunată de pe cărarea pădurii, din povestea lui Hansel si Gretel, așezată în buzunar de inimă bună, care nu are nevoie de confesiuni și demonstrații. Tăcerea mea lucește de acolo, iar din însingurare voită ajungi să emani lumină în locul unde știi că îți e respectată toana, de parcă e cel mai normal lucru de pe pământ.
Atâta tot, că de alunec ajung din nou în iarbă și altcuiva îi pot fi piedică și durere.  Am eu talentul ăsta, oarecum. Poate mă va simți sub talpă sau mă va culege iar. Va zdrobi sau mă va iubi, tot cât o clipă,  tot din lipsa privirilor comune, căci veșniciile nu sunt decât pentru cei aleși.
Oricum ar fi, prefer libertatea, prefer privirea, prefer inima,  cu buzunarul ei ascuns, prefer piatra și slăbiciunea omenească decât zgura cuvintelor ce zgârâie talpa sufletului, definitiv. Din păcate, am lasat destul pietriș prin trecerile mele lumești și știu ce greu e să refaci învelișul, chiar dacă pare că pe iarba vietii calci la fel de sigur. În definitiv, cel mai simplu e să nu dai nimic din ce nu poți primi. Nici cuvinte, nici zâmbet, nici lacrimă,  nici atingere, nici pietre. Poți luci într-un singur buzunar de inimă. E suficient cât să fii fericit. Privind ochi în ochi, de la inimă la inimă, murmurând cântecul clipei care nu cere nimic, ci dăruiește loc liber ca fiecare să își poată scrie notele libertății de a fi.
Un lucru poate să se întâmple, în hazard: să descoperi  alte priviri și să pecetluiești ce simțeai pe când ochii lumii se ascundeau în cuvinte.  Însă, am eu darul ăsta de a sări peste momente cheie, ca și când  clipa-fluture nu și-a putut urni aripile, așteptând..astfel un alt zbor de destin.
Căci oricât ai fugi, tot vei recunoaște privirea din cuvintele lumii.
pinterest.com: sursa
Continue Reading

Mai târziu

-Niciodată n-am știut să mă lupt cu umbrele oamenilor,
Nici să umplu goluri, nici să ascund ce nu-mi place
Sub vorbe spuse, așa, de dragul vorbirii!
-Niciodata e un cuvânt cam puternic!, mi-ai zis, aproape șoptit
În timp ce sorbeai din cafeaua turcească facută la nisip de o doamnă cu turban albastru;
– Înlocuiește-l cu „mai târziu”! E mai înțelept și astfel te poți răzgândi oricând;
Cât despre umbrele din sufletul oamenilor, lasă-le nedescifrate.
Mulți au nevoie de ele în momente lor de însingurare,
Iar de ți se pare ca le-ai fi lumină, te înșeli…
Poți fi doar scânteie, poate!Focul și-l aprinde omul singur, daca vrea.
Dar poți face un lucru: Nu ascunde ce nu-ți place!
Așa va sti oricine, de ce nu-ți pui vorbele amanet
În discutii de ocazie.
E un obicei sănatos! Mie dă-mi doar o boabă de cafea
Să o ronțăi împreună cu risipirile mele…
-Ce zici?

-Mai târziu….

sursa: pinterest.com
Continue Reading

Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!

Într-o lume alb-negru,
Cu variațiuni de culoare luată doar din suflet,
Fiecare și-a pictat bucățica așa cum și-a dorit.
La început asta, când toți  confundau albastrul cu cerul,
Roșul cu floarea de mușcată, 
Și verdele cu inima ierbii.
Apoi, cu fiecare clipă traită, am început a fura
Puțin de la tine, puțin de la el, 
Puțin de la femeia ce-și plantase în curte doar flori de nu-mă-uita,
Și….. puțin de la Dumnezeu.
Din suflet, scoteam culoarea doar când oftam prelung
Si, nu stiu cum, dar roșul devenea altul. În nuanțe.
Griul se așeza pe poale,
Iar furtunile vieții tulburau albastrul cu stropi de indigo.
Picătura de la Dumnezeu o foloseau câțiva doar: 
Cică era demodat, desuet și nu ajuta la nimic!
 
Poate. Fiecare să-și pună ce culoare vrea pe bucățica sa de frumos;
Insa, habar nu am de ce, eu chiar observ, în amestecul lumii, 
Pe planșele multora din jur, lumina orbitoare.
Cândva, mi-am spus că sunt fata alb-negru.
Poate știam că nu merit încă picătura de mir cald.
Si totusi, într-o zi, am primit-o când am folosit, 
Cu mare greutate, expresia „mă iert”.
 
 
Ieri, cineva a trecut și i s-a parut ca tabloul vieții mele
E pictat prea concret. Nu-i plăcea. Culorile i se păreau…normale, banale, plictisitoare.
El îmi arăta  desene cu ecuații, linii, puncte. Abstract și plin de culori imprecise.
Nu se putea hotarî. Le voia pe toate. 
 
 
Eu mă mulțumisem cu prea puțin, zicea acesta.
Știam, însă, că cea mai frumoasă culoare încă nu o așezasem.
Galbenul clipei, dintr-o bucurie de gând, 
Desprins circular dintr-o poveste de vară
În care oamenii se învârteau căutând adevăruri, prin jur,
Când ele, de fapt, era ascunse doar în suflet.
 
Încă mai adun culori în inimă, să-mi pictez 
Momentele de tristețe, fericire sau de banalitate pură
Și sunt extrem de fericită când găsesc printre cei cu care horesc,
Picătura lui Dumnezeu. Mângâi cu privirea tabloul lumilor
Știind că nu mi-aș dori altceva, dar, ca la un vernisaj trecator,
Ma voi simți aproape acolo unde emoțiile culorilor
Vor trezi in mine….bucuria simplitatii si voi zambi cand picatura de frumos imi va topi nelinistile.
Continue Reading

Când omul îți poate șterge, cu un singur gest, sute de frământări..

Cum treci testul timpului, uneori?
Doar înotând printre lucruri mari înrămate în griji, fericiți că ați ajuns la liman sau că ați bifat un munte de probleme rezolvate? Aderând la idei ce se vor importante doar pentru una dintre părți?
Putin probabil ca ai reusi… sau, dacă o faci, cred că ai păși într-un mâine fără valoare, cu resentimente și paloare interioară care ți-ar șopti întruna că ești într-o minciună poleită, pe care nici tu nu ai crede-o. Ar fi mai înțelept să analizezi puțin ceea ce ai. Uite, de exemplu, am o dată de 5 iulie și pe noi doi. Ce ziceți trecem testul?
Eu cred că l-am putea trece doar dacă ne oprim la colț de zi banală pe care o putem scoate din anonimat cu un gând simplu, dacă pentru o clipă am respira a amintire și amândoi ne-am potrivi emoțiile în secunde care ne-au unit cândva și care s-ar putea repeta, măcar așa, de dragul unui moment pe care Dumnezeu l-a creat pentru noi doi, cu 12 ani in urma. Doar așa…
Azi, pe la 4, ar trebui să poposim la Temelia. Azi, pe la 4, mai vreau să scormonesc în imaginile așezate în suflet și să mai văd încă o dată umbrele a doi oameni, trecători în ale vieții. Să mai simt emoții stranii și inima bătându-mi a șansă.
Să mai beau o cafea și o apă plată aniversând cea mai frumoasa zi. Azi pe la 4 mi-ar plăcea ca amândoi să zâmbim a bucurie că am fost la locul potrivit, în momentul potrivit, pecetluind iubirea matură și ceea ce deveneam unul datorită celuilalt.
Iar dacă despre toate acestea el își aduce aminte singur, fără ajutorul cuiva, atunci, da…am trecut proba timpului.
Tare mi-a fost teamă, însă, că zmeele tricolore mi-au furat o parte din inima lui, astfel încât nu-și va aminti nimic….fără să-i sugerez eu că, acum 12 ani, pe o stradă oarecare ni s-au întâlnit destinele. Si nu, nu aș fi fost supărată dacă viața mi-ar fi încâlcit puțin așteptările. Mi-am luat atunci tributul frumusetii, pentru orice an trimis acolo….in focul depărtărilor, desi in mine mereu va canta refrenul: „nu mă iubi acum, iubeste-mă atunci…cand..nu voi mai fi nebunie de vară, ci cumințenie cu miros de ieri și mâine, de permanență, uneori…obositoare.
Cine spunea că inima noastra îmbătrânește? O păcăleală. Mi-e tânără senzatia iubirii de o zi transformată în viață petrecută în doi, care nu are nevoie de teste, nici măcar în glumă, căci rușinată scriu replica omului meu: „cum aș fi putut eu sa uit, femeie, de ziua iubirii? În plus, nu știi, in fiecare an trebuie sa-ti daruiesc copacelul iubirii. Ce zici, vii cu mine sa-l alegi?”
Avem o traditie, in fiecare an, imi cumpara un copacel sau o tufa pe care le plantam in curte. Anul trecut mi-a luat doua plante: un copacel care seamana cu o salcie, dar face flori albe precum liliacul și o tufa roșiatica țepoasa de care sunt eu indragostita si care nu s-a dezvoltat prea mult intr-un an de zile. Copacul însa…e spectaculos. Asa că nu, nu vom merge sa alegem impreuna ci voi astepta cumintica darul lui deosebit, iar curand vom petrece primele ore din noul nostru an…impreuna.

Miezul nopții m-a găsit preocupata printre gânduri vinovate. Cateii au început a plânge dintr-o data, asezati, precum in povestea caprei cu trei iezi, cu privirile spre geamul dinspre curte. N-am observat cand poarta s-a deschis și sotul meu a iesit pana la masina. Dintr-o data, totul devine tăcere. Om si animal se linistesc, iar o floare roșie imi ajunge in maini ca semn că gândurilor mele le trebuiesc dovezi de iubire care să-mi amintească că după doar  patru ore  îmi spunea senin și convingător: „Eu am să mă-nsor cu tine!”
Ce să fac? Mă cunoaste, știe ca uneori imi poate sterge cu un singur gest…sute de frământări.
Sa ne traim, dragul meu, in cea mai frumoasa zi, din cea mai frumoasa viata. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce ne suntem!

Continue Reading

Și caii verzi de pe pereți dispar, căci nicăieri nu e mai bine ca …acasă

Vara asta sunt tot pe drumuri, acasa sunt musafir deja si poate nu veti crede dar cateii imi lipsesc cel mai tare. Dacă vrei să vezi ce e cu adevărat important pentru tine, fă niște schimbări radicale, din acelea pe care le tot amâni, dar despre care crezi că le vei trece ușor și fără implicări emoționale. Câteva zile, mai multe chiar, fără tot ce ti-e drag și totul se schimba. Fiecare lucru care te obosea, plictisea, te scotea din sarite prin repetiție si banalitate ți se pare, după ce nu-l mai ai, simfonie dulce.
 
Trec prin tot felul de emoții, dar de departe boticul umed al rotweilleritei care ofteaza si nu-și ridica capul de pe mine, mi-e bucurie simpla. Sunt multe lucruri in viata asta despre care pot vorbi cu ușurință, iar despre altele nu. Am mare respect pentru fiecare om care-și lasă acasă tot ce îi e drag și frumos și fuge în lumea largă. Nevoit. Se întoarce și nu știe ce să cuprindă cu inima, mintea, suflet și cu buricele degetelor, astfel încât, acolo, in lumea aceea mare in care e Sfarma Piatra și pitic de gradina deopotriva, cu magie in fiecare izbanda si multumire in ceasul noptii cand iși numără victorios clipele de peste zi, el va reuși sa-și duca fiecare dor, miros și amintire de acasa, toate dozate perfect. Am simțit de asta data pe pielea mea și sunt extrem de confuza. Emoțiile cățeilor mei, insa, sunt exprimate tare diferit și uite-mă cum tocmai le-am facut o descriere ad-hoc.
 
Surprinzator, mi-a iesit cam asa:
Toto e catelul de buzunar, care vine peste tot cu noi, e cuminte, echilibrat, latrator pe alocuri, jucaus cand vrea, cel ce doarme cu noi in pat mereu și știe, parca, cand sa se bage in seama si cand nu. Alma e incapatanata, iubitoarea, afectuoasa, catelul care se bucura enorm de tare ca ai venit acasa, chiar daca pleci cinci minute. E pofticioasa, agitata uneori, plescaitoare, sta mereu la picioarele biroului sau acolo unde trebăluiesc eu, iar daca ma asez in pat sau pe fotoliu se prăvale, cu putere, in bratele mele, fix ca un copil mic, avand grija sa-ti ia si aerul, iar capul sa si-l tina pe pieptul tau, ore-n șir daca s-ar putea.
Izzie, e cainele om, protector, intelege tot, se rusineaza, se crede stapana casei, e prea protectoare, in joaca mea cu ceilalti caini ma apara mereu, e cainele pupacios și sperios deopotriva, cainele care sufera si te cauta cand nu esti, oftand prelung și des. Lupu-Baiatu e alintatul casei, ghiduș, grasun, leneș, cu forta enorma, cu picioare durute, indragostit de Alma, rotweillerita, plange ca un copil cand vine Mihai acasa, e pofticios și fura din sacul cu boabe, nu vrea sa iasa deloc din casa, „se tine” prea mult, mai mult decat trebuie, ascunde mingiuțele de joaca si nu vrea sa stea la periat. Se joaca mai mult cu mine, dar il iubeste pe Mihai peste măsură. Am remarcat insa, cu bucurie, ca la fel face si cu mine cand lipsesc timp indelungat.
Zara, lupoaica, e agitata, vigilenta, neobosita, bossy, pune la punct si musca in zbor, nu doar pe Bobiță, are o legatura cu pietrele, fantastica, de zici ca-si face cazemata, uraste pisicile și latra amenintator. Se joaca mai mult cu Mihai și nu vrea sa stea in cusca nici daca vine potopul. Mai nou, insa, o ocupă doar pentru a nu-i lasa companionului sau, privilegiul de a sta in ea. Bobiță e singurul caine, zic unii, restul ar fi după ei, animale de companie. El e curatelul, gingasul, cainele care nu doarme, nu îi scapa nimic din ce se intampla, cel care nu s-a imprietenit cu nimeni din afara, mult prea protector, posesiv, cainele indragostit de mine DOAR, iubitor și frumos din cale afara, iubit si de caini și de oameni, deopotriva.
Intre cateii mei sunt putine asemanari și asta ma uimeste teribil, însa marele numitor comun il au atunci cand revii acasa. Atunci nu știi cui sa-i acorzi atentie, prima oara, iar după ce le mângâi boticurile, lăbuțele și le potolesti oftaturile, tot cel cu tupeu e castigator, adica Alma, catelul abțibild, cel care poate trai fara orice, dar nu fără om.
 
Ideea e clara – schimbările vietii vin pe toate caile, dar daca poti sa pastrezi cat mai mult timp ceea ce te face fericit, fa-o, fara sa te gandesti ce ai putea castiga in alte situatii. Evident, nu ai cum sa pastrezi totul, dar poți pastra lucrurile esentiale. Prin lucruri simple, realizez, usor, ca ceea ce iubesc e doar la o mana intinsa. 
Si caii verzi de pe pereti dispar, caci nicaieri nu e mai bine ca …acasa!

Continue Reading

Drumul spre…„glorie”

Era atent și chiar cuminte, o simfonie de cuvinte,
Dar când vorbea se repeta, zicea și nu, zicea și da,
În același timp, să nu cumva, să lase vreo impresie rea,
Dorind mereu sa placă tare, să prindă drum liber pe care
Să meargă, oarecum tihnit, iar glasul îi era șoptit;
Putea vorbi și în răspăr, căci nu zicea vreun adevăr.


Tot ce dorea era sa fie, o floare printre alte o mie,
Nu îi păsa că nu prea prinde, în simfonia de cuvinte,
Vreun lucru strălucind isteț sau, poate, un altul mai măreț,
Se strecura repetativ, pe muzici fără portativ,
Cântând cam fals, stârnind mirări, dând doar răspuns fără întrebări
Și insistând să-și facă loc, plagiator „fără noroc”.

Vă este cunoscut tabloul? Eu habar n-am care-i eroul,
Căci tot privind în jurul meu, nu mai știu cine sunt, chiar eu,
Altfel n-aș fi așa mirata, de lumea cea de ciocolată,
Ascunsă sub o poleială, dar ori prea dulce, ori amară;

Din toți, în schimb, mi-e chiar urât, de omul fără de trecut,
Care trăiește din lozinci, puțin de acolo, de aici
Și-n trecerea lui cea lină, nu dă nimic, dar să obțină
E tot ce are „nobil” scop, căci prea e om…„fără noroc”.

 

Chiar mă întreb „oare de ce, când are atâtea „farmece”?

Și pare că-n istorie, se vrea pe drum cu glorie?!

Continue Reading

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine, foșnetele devin fanfare surde în eter și tumult în interior, tropotind sub copitele inorogilor din visele mele ce m-au topit, cândva, în fantasme de care mă rușinez absurd. Mă strecor, lin, în povestea de odinioară, încerc a mă așeza în fotoliul de catifea verde, însă simt că nu mai încap. Nu-i nimic, mă încap visele și visurile de atunci sau poate doar povestea lor, însă foșnetul crește a dezacord, trimițându-mă în anticamera din care ele nu au pornit niciodată.
Au bătut cândva la ușa împlinirilor, însă, nedeschizându-le nimeni, nu s-au bulucit, nu au prins nici îndrăzneală, nici tupeu, nici curiozități sau indiscreții de-o șchioapă. Au stat cuminți la rând. Rând la ce?, mă întreb, văzând cât de straniu stau agățate  în diverse locuri de care nici eu nu-mi mai aduceam aminte.
Gongul meu bate a trezire, ca un tunet nedorit fără de care, însă, furtuna nu-i furtună  și răspunsul nu-i răspuns. Dintr-un lampadar de ocazie, cade, pe o margine de gând adormit, visul tatei. De ce tu? De ce acum? Nu l-am vrut moștenire căci nu-l pot îndeplini nici măcar în gând. Îl scutur de praf și-l așez la loc, alegând un altul mai lumesc.
Mă răzgândesc subit și înțeleg furtuna iscată din senin. Mă simt uneori și poveste și povestitor, ticăind secunde adormite ce explodează în cuvinte care se așază, ca-ntr-un tablou, în imagini mișcătoare, într-un film pe care-l regizez ad-hoc și căruia nu-i sunt actriță. Se adună astfel, vise, visuri, secunde, cuvinte, praf, adormiri, cumințenii și ghiocei de curaj care pornesc pe tumultul scenei, în reprezentații primite diferit.
Și totuși, când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine  primesc energii folositoare, dosite în oameni buni și generoși. Oameni-muză, oameni-trecere, oameni-lumină, oameni-locomotivă, oameni-tren, om-melc, om-cochilie, om-adevăr, OM.
Din toată frumusetea lumii, omul mă fascinează, căci doar el poate sădi și distruge, te poate ridica și îngropa, te iubește și urăște, dar mereu, pentru fiecare fațetă îți lasă amanet secunde care bat, cât pot de tare, gongul sufletului. Și bubui în admirații sau tristeți, din care te aduni, fărâme – fărâme, ori lacrimă, ori zâmbet, ori tăcere. Și iar faci anticamere în care le ascunzi pe fiecare, amintindu-ți.
Omul își abandonează multe, dar nu va abandona niciodată ropotul sufletului. Din el își adapă curajul.
Interesant e, însă, cum fiecăruia îi tropotesc lucruri diferite, din motive atât de diverse, încât parcă ai vrea să cutreieri prin cămăruțele lor să vezi ce nuanțe au, cât să te prinzi cum le murmură secundele în laturile ascunse ale înțelesului.

 

Iubiți-vă mult și cu înțeles!

Când secundele murmură în latura ascunsă a înțelesului din mine
Îmi croiesc platoșă din zale de aripă de fluture,
Ca foșnetul lor să nu treacă dincolo de trup,
Să se ascundă-n mine și să nască povești,
Poveștile să dea drumul emoțiilor,
Emoțiile să se spargă în fărâme cu lacrimi sau zâmbet
Și să mă cuprindă-n clepsidra sufletului,
Din care secunda să rămână zgomot de înțeles,
Tupilat sub aripi de fluture, zornăind a iubire,
Cu rădăcini în cuvinte ce se scriu în inimă,
Bătând gongul domesticirilor de-o clipă,
Când platoșele se rup și fluturii cuvintelor
Se așază pe păpădii de suflete,
Adormind.

 

Continue Reading

Omul meu și momentele sale tricolore

De câte ori spun tricolor, în minte îmi vin multe, dar rămân tot imaginile cu cel pentru care aceste culori înseamnă mai mult decât aș putea explica eu vreodata. Si totuși, vă las imagini cu el, pe cand înălța pe gardul casei noastre, într-o bucurie aparte, steaguri ce aveau sa ajunga la alti români.
Omul meu înălța zmeie tricolore și inima sa tricoloră era fericita. Astepta minute-n șir până când vantul sufla în panza aceea sfântă, de parcă doar astfel s-ar fi pecetluit iubirea de neam cu simțământul lui de român, într-un moment ce mie mi-a parut magic.
.
Datorita omului meu, am întalnit atatia altii pentru care acest simbol nu e doar o dovada simplă a identitatii noastre românești, ci e ardere și iubire.
Martor la atatea astfel de zile, am înțeles multe, mai mult decat am inteles din cuvintele vietii…
Trăiți tricolor! Se poate, e nevoie doar sa simți cu adevarat!
Continue Reading

Și nu mai fug de mine. Rămân…

Mereu mi-am zis ca eu nu ma pricep la mai nimic, sau la tot felul, dar la nimic notabil. Nu era subapreciere, nici neincredere, dar aveam langa o sora varsatoare care tot ce executa, aceleasi lucruri pe care le faceam și eu,  ea zici ca se juca. Eu cu triplu de efort. Si tot asa, mă trezeam gandindu-mă ca nimic nu imi e …formidabil.

Când eram in lume, mă tupilam langa un zid, asa cum stateam in liceu, in banca a doua de la perete. Nici n-ati crede ca nu e nevoie sa stai in ultima banca. De acolo, din locul acela, din banca a doua la perete, aproape ca nu te vezi. Si invizibilitatea asta iți convine. Încă experimentez statul lângă un zid, fără a fi pus la zid, ci doar asteptand momentul bun sa ma ițesc din locul meu cu umbre dar si lumina.

Pana intr-o zi cand pentru un om faci cea mai buna mancare, esti cel mai chibzuit om, cel mai indemanatic, ti se zice de zeci de ori pe zi ce mult bun gust ai,  iți asculta toate povestirile despre cele întunecate din tine, râde de ele si te indruma ușor spre o oglinda, dar si  spre orice pasiune pe care o dezvolti, chiar daca e doar pentru o vreme.

Imi place, de exemplu, sa vopsesc lemnaraie; ador mobila veche, dar nu cea stil, ci cea care se poate reconditiona; simt cum pot scoate din anonimat ceva ce altul arunca. In casa mea cam fiecare lucru poarta istoria cuiva.  Cred ca v-ati saturat deja de ideea aia a mea cu „noutati impletite printre vechiturile inimii”, dar asta mă definește puțin. Visez ca voi face niste cursuri speciale despre vopseluri și antichizare. Daca nu as fi prinsa in altele, maine m-as duce. Asa, astept toamna. Iubesc, toamna. Toamna mi se coc toate, până și vacanta e concreta caci, in sfarsit, atunci o pot imparti cu sotul meu. Vara doar eu sunt cu acest privilegiu. Insa, fara el…nimic nu e grozav.

Într-o zi, gandindu-mă ca eu n-am nicio menire pe acest pamant, mi-au venit povestile in dar. Ce am facut eu cu gandul asta? Mi-am zis ca-s compuneri defazate, scrise cu 25 de ani mai tarziu decat trebuie.  Si n-am mai scris permanent, ci ocazional, raportandu-mă la ce vedeam in jur. Cand am reusit sa-mi amintesc anul 2013, inceputurile scrisului meu, și bucuria fiecarui cuvant, mi-a revenit suflul.

Uitam mereu, insa, cat de tare și rapid mă relaxeaza înșiruirea asta de cuvinte. De am talent in ceva e mai putin important acum, dar cred ca devine important faptul ca, in sfarsit, prin pasiunile mele noi intalnesc oameni extraordinari și observ ușor texte formidabile sau acțiuni la care nici nu visam vreodata,  care ma asaza in matca multumirii de sine.

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

 

Continue Reading

Noaptea de Sânziene

sursa: internet
Azi noapte sânzienele au înflorit
Să prindă fete dalbe-n păr cunună,
Azi noapte s-au pus vise la rodit
Și s-a privit spre stele și spre lună.
 
Azi noapte, spun legende cu parfum,
Fecioare despletite au făcut horă,
Unii mai zic că le-au văzut în fum,
Iar alții că pădurea le adoră.
 
Și mai zic unii că e dans străvechi,
Că-i musai să te faci că nu le vezi,
Că-s iele care umblă în perechi,
Și fură graiul dacă-n joc te pierzi.
 
Că te atrag cu trupurile lor de zâne
Și se închină ca-ntr-un ritual,
Că poți să nu apuci ziua de mâine,
De taina lor o strigi, ca-ntr-un semnal;
 
De vezi fecioare care par mirese,
Și uiti de Sânziene și de jocul lor,
Ești parte dintr-o lume cu miresme,
Alesul nopților cu taină ce te vor.
 
Se zice, dacă scapi de-a lor îmbrățișare,
Viața-ți va fi marcată de frumos,
Și că vei face muncă creatoare,
Dar vei purta în tine un oftat duios.
 
 
Nu știu dacă-i legendă sau doar fantezie,
Știu însă că hrănim imaginații,
Și Sânzienele se ascund în poezie,
Iar în cuvinte chiar sunt incantanții.
 
Azi noapte, multe dorințe au urcat spre cer,
Și flori gălbui s-au așezat cununi,
Iar azi, văd oameni surâzând ca-ntr-un mister,
Păstrat în două stele, în alte lumi,
 
…sperand la împlinirea lor.
sursa: internet
 
 
Continue Reading