Mărgăritar publicitar · Mărgăritare-profil

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare

Ploaia mă îndeamnă la aranjat de idei. Iau vreo două, cât mă țin degetele și dărnicia, și le arunc într-un vârtej mare, mare de tot. Nu mă mir că se rătăcesc printre alte cuvinte, doar sunt ale mele și acelea; caut, însă, o sită, un ciur, o strecurătoare, ceva cu folos și de folos. Cine știe, poate așa reușesc să mai scot ceva la suprafață.

 În tot timpul ăsta, apa curge șiroaie pe geamurile mele largi. Brașovul are aer de poveste și pare într-o fierbere mare. Aburi ies dinspre pădure, ca dintr-o cană mare de ceai, din aceea de porțelan fin cu margini aurite și model ca o dantelă de bumbac, din colecțiile mele desperecheate, adunate din târguri de vechituri de la oameni-poveste. Mi-e atât de dragă imaginea de afară, încât uit de ideile de dinainte și mă grăbesc să fac vreo două poze. Mă trezesc, însă, tastând toate acestea în litere fosforescente care-mi par licurici aprinzători de licăr ghiduș, într-un nou text.

De trei ani fac asta, de trei ani adun forfotă interioară, adun stări și senzații, adun imagini pe care le transpun în cuvinte. Torn peste apă călduță, din  bucuria pe care o primesc cu fiecare contopire armonioasă, într-un ceai al cuvintelor. Sunt un ceainic de porțelan, un ceainic ușor încălzit de povești noi. Îmi plac poveștile, dar îmi plac și oamenii. Oamenii-ceai, oamenii-cafea, oamenii-licori, care se lasă băuți și scufundați în litere noi dar cu tente vechi. Oamenii care-mi dăruiesc întâmplările lor și istorioarele despre vieți și idealuri, despre iubiri și stele rătăcite în magii neîmplinite. Iar eu, ceainicul, așez frunzele acelea tămăduitoare în povești care să vindece suflete. Și nu vă mirați dacă gustați din vorbele-mi de-o șchioapă și simțiți arome fine de lavandă. E ceaiul vieții. E ceaiul blogului meu.

Îmi imaginez oameni care își trec inima prin licoarea cuvintelor înșirate, mărgăritar cu mărgăritar. Unii vor sorbi bucuria și vor râde în final, altii vor gusta nefericirea dintre cuvinte și vor lăcrima. Sigur vor crede că am infuzat mai mult de trei minute ceva ceai negru Assam Mokalbari, care chiar ar prinde tentă amăruie dacă ar depăși intervalul. Voi râde, căci nu mi-au ghicit secretul. Pentru mine, ceaiul negru e ceai cu inspirații literare, sentiment pornit de undeva din samovare și autori ruși. Alții cred ca s-ar descurca din prima, doar umezindu-și buzele în lichidul cald al literelor mele.

CEAI
sursa: beautiful art, pinterest. com

Însă ceaiul blogului meu nu e negru, nici alb, ci e ceai de plante. Are miros de lavandă și gustul aromat al povestilor spuse seara. Toți știți că scriu a aducere aminte, că prin fiecare provocare primită am vindecat răni pe care nimeni și nimic nu reușise a mi le ameliora. Scrisul mi-a adus liniște și curaj, bucurie și împlinire, m-a purtat pe drumuri uitate, uscate, aride pe care le-am udat cu apă vie din cuvinte magice. Am reușit să capăt o lume. Din ceașca de ceai a cuvintelor povestite m-am adăpat și eu și alții.

Se știe că  lavanda este o plantă recunoscută, mai ales, pentru aroma ei deosebit de plăcută şi culorile încântătoare (bleu, mov, violet, alb) ale florilor sale. Este de origine mediteraneeană, dar în prezent este cultivată pe întreg mapamondul, cu precădere în SUA, Australia şi Europa sudică. Mie îmi aduce aminte de Provence, altă dragoste a mea, despre care vă tot vorbesc eu, mereu.

ceai

Ceaiul de lavandă, lavender blossoms, este, înainte de toate, un important factor generator al stării de relaxare, fapt datorat, în primul rând, aromei sale blânde şi delicate. Un studiu al secţiei de medicină din cadrul Universităţii statului Maryland (SUA) arată că inhalarea mirosului de lavandă poate încetini activitatea sistemului nervos, favorizând astfel apariţia relaxării. Acest efect ajută în lupta împotriva unor afecţiuni cum ar fi anxietatea, insomnia, stresul şi depresia.

Lucrurile cu care m-am luptat mereu și cărora le-am găsit leac într-o curgere de litere, litere prietene, litere vindecătoare exact ca un ceai pe care eu, ceainicul poveștilor îl picur în căușuri de porțelan pe care să le gustați cu inima și nu numai.

logo

Știți că oamenii îmi spun Povestitoarea. Că am odăi așezate în file de basm pulsat, pornit din lucruri concrete, că țin șezători de gând în șura bunicilor, că adun oamenii în iatace cu vorbe. Azi vă adun pe toți, din nou, în  camera din față să vă alegeți și voi ceaiul sau aroma potrivită cuvintelor voastre. Și ce dacă nu aveți blog, aveți vorbe de dăruit, pe care știu că mi le-ați lăsat deseori și mie. 

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare din cuvinte înșirate. Simțiți asta, nu?

Mărgăritare-profil

Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..

Mărgăritare-profil

Eliberare de aparențe

Bucuriile mele au umbre de trecut.

Îmi dozez cuvintele,

Le mut din dreapta în stânga,

Le scad, le adun, le cos pe margine.

Nu găsesc decât o nepotrivire:

Momentul în care am descoperit

Că nu pot fi decât un om pe drumul meu;

Că la intersecția  cuvintelor pompoase

Am dat de gropi adânci

Și nu le-am mai putut trece.

Am lasat, însă, aparențele la schimb.

Și recunostinta pe piedestal.

Știam ca mereu voi fi legată de începuturi

Și de declarații auzite de toți,

Dar nimic nu mai era la fel.

Trei anotimpuri au fost suficiente.

A înflorit, a roșit și a pălit. Totul.

Nimeni nu era de vină.

Drumul tău era sclipitor,

Al meu cum mi-l doream;

Semnul intersecției,

Ce părea că unește, inițial,

Arăta diferențele.

În bordurile drumului meu

Păstrez amănunte,

Nu le mai pot căra cu mine, mereu,

Deși știu că mi-au fost lumină.

Nu schimb nimic,

Nici pe mine, nici pe tine.

Nici, măcar, strada pe care merg.

Adun doar kilometri

Și oboseala cuvântului pitit

În zâmbete de complezență.

Sunt recunoscatoare și atât.

Poți aprecia un om fără să-l porti în suflet.

Simt că e timpul să se vadă asta.

Și chiar nepotrivirea poate să se observe,

Căci nu e nimic rău în a fi diferit,

A nu mai iubi aceiași oameni, aceleași lucruri,

A trece dincolo de constrângeri,

A trece dincolo de aparențe istovitoare,

E  realitate firească.

Am obosit

Și tu știi asta.

Opt anotimpuri de ceață.

Prea mult gri!

De azi, cuvintele vor căuta

Eliberarea de tine.

Și, brusc, îmi dispar

Umbrele.

Uneori, o victorie amară

Eliberează începuturi.

A fost rândul meu, azi..

Despartire_2-300x200

ps…..nepotrivirilor mele, bun rămas!

Mărgăritare-profil

Fluturi negri, pietre și dor de mama….

Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”

Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.

Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..

-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….

-Știi, eu nu..

-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?

-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme

-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!

-13 ani? Ce contabilitate ții?

-Una reală! Calculează și tu.

-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?

-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?

-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!

-Alo, mama?

-Da, fata mamii, ce e cu tine?

-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?

-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!

-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..

-Mamă?

-Da, fata mamii?

-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…

-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi  colorați. Vrei?

-Vreau, mamă!

Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…

Mărgăritare-profil

De la scriitor de facebook la Povestitoarea

Când mi s-a propus să pun coperți cuvintelor virtuale, am răspuns conform unui capricorn încăpățânat: „Nu, mulțumesc, nu cred că e momentul potrivit. Nu mi-am revizuit niciodată textele și nu m-am gândit o clipă să le adun în altă parte decât pe blog”

Aha, și arhiva ta de câte ori e răsfoită? Tu când cauți un text cum îl găsești ușor? Noi până și textele de publicistică pe care le avem la vedere în ziar le adunăm în cărți de publicistică. Nu e momentul tău, îl facem să fie, dar nu refuza ceea ce meriți. Uite, citește cartea  de debut al Mihaelei R. și pe urmă răspunde-mi dacă textele tale vor să mai rămână ascunse!”, îmi spuse d-na Mariana Cristescu, jurnalist de seamă în orașul Tg Mureș, actualmente ziarist la Cuvântul Liber și scriitor cu un palmares impresionant, care era și cauza intimidării mele.

Si am început munca, am ales texte pe care mulți dintre cei care îmi urmăresc activitatea le cunosc deja, le-am trimis, si de aici drumul la Nume de cod: Povestitoarea s-a materializat destul de repede scriitorul Nicolae Băciuț alegând să-mi scoată cartea la Editura Nico, pe care o păstorește de ceva vreme. Citisem chiar azi, cum „o carte” poate fi ca o păcăleală atâta timp cât au fost publicate undeva, dar cum discuția asta o tot port de o vreme și văzând rezultatul pe hârtie, am să las altora gândul acesta și mă bucur de ce trăiesc.

Multe s-ar spune despre acești oameni, așa cum v-as relata și despre dl Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România sau de dna profesoară Anca Sârghie, cea care a venit la Punțile de lumină, ediția a 11 a, de la Tg Mureș, cu niște proiecte impresionante, de dl Lazăr Lădariu, jurnalist patriot, scriitor, poet și sufletul celor care simt românește mai mult decât și-ar putea imagina unii dintre noi și care vineri, de Buna Vestire, și-a sarbatorit cei 77 de ani de viață într-un mod impresionant.

De fapt ziua a avut aceasta lumină a unei sărbători importante care, parcă, a adus alinare și în comemorarea scriitorului și traducătorului Dan Cetină, stins prematur dintre noi, în memoria căruia prietenii lui de o viață i-au adus un moment solemn în cadrul simpozionului, Părintele Protopop Șincan fiind  și de astă dată prezent reușind să facă trecere perfectă între bucurie și tristețe.

Profesor Anca Sin, Ileana Sandu, Pr. Dr. Silviu Negruțiu, Valentin Marica, Zeno Fodor și dl Mircea Istrate, președintele Ligii Scriitorilor, filiala Tg Mureș, au fost doar câțiva dintre cei cu care am împărțit lumina acestei zile care mie, cel putin, mi-a adus strălucirea unor momente memorabile pe care nu cred că le mai pot uita vreodată.

Dacă părintele Silviu Negruțiu a vorbit înaintea mea despre miracolele lui Isus, vă mărturisesc că ascultându-l am început a mă relaxa subit, realizând că împărțeam un capăt de idee amândoi. Niciunul dintre noi nu credeam că lucrările noastre puteau face parte dintr-un vis împlinit, ci dintr-o întâmplare fericită. M-am rușinat că mi-am putut permite să împart ceva cu părintele a cărui muncă e magistrală, dar când  d-na Mariana Cristescu mi-a permis a mă prezenta singurică, neuitând să vorbească de risipirea mea virtuală, atunci i-am declarat și părintelui Negruțiu și celor prezenți că eu nu aș fi visat niciodată la o carte și că ceea ce sunt, am fost și voi rămâne este acea denumire primita de curand prin rubrica debut din Ziarul Brașovlui…„scriitor de facebook”..doar că, de data asta cu …patalama grăitoare, cu miros de cerneală și cu bucuria răsfoitului unor foi pe care vă garantez textele mele arată diferit.

Astfel, mi-am permis sa îi raspund dlui Dinu Glăvan, la 6 luni, după ce mi-a adresat o intrebare: „Mda, la cat de artistă arătați, ce faceți dumneavoastră altceva decat „bucătărie”?”

Ei bine, am răspuns eu atunci, sunt umbra omului meu care are multe de spus și făcut în credința lui de neam și țara.

 Si nu i-a plăcut răspunsul meu, asa că la jumătate de an după, i-am mărturisit că nu puteam să-i spun atunci, cand eu mă aflam printre oameni care aveau ca prieteni, de atata vreme, cuvinte vultur, ca am și eu cuvinte ca păsările mici pregătite sa zboare, că nu puteam să zic ca după 43 de ani, intr-un 19 martie 2013 m-a apucat scrisul ca pe Forrest Gump alergatul, dar că acum aduc dovada că lucrurile pot deveni simboluri prin oameni care știu a te îndruma astfel incat Povestitoarea sa nu imi mai fie doar un apelativ primit de cititori virtuali. Atunci stateam in public, acum îi spuneam toate acestea de la masa unde îmi prezentam proiectul. Ireal moment.

Doar că virtualul se mutase in sală prin oamenii veniti acolo, in alt loc decat orasul meu natal, prin Monica, Elena, Manu și cele două Ane care mă intrebau și de căței, și de poemele mele și de cartea in sine. Ele mi-au pecetluit ideea ca sunt, am fost și voi ramane scriitor de facebook, doar ca like-urile devenisera imbratisari, comentariile, impresii calde și sharuirile …exemplare de carte caldă cu fotografia mea ce mă infatisa asa cum sunt azi, in realitate.

M-am rușinat la primul autograf, la al doilea eram deja coplesita de frumusetea unei doamne care mi-a demonstrat ca varsta e doar un număr. Cu Monica Mandru cea căsătorită cu Dudu Mândru, cel cu voce de aur, am simțit, însă, că totul e posibil și că nu mai eram niște nume într-o listă de prieteni…oarecare.

I-am dedicat soțului meu, așa ca la Oscar, singurul poem aflat in carte, crezul lui in trecerile sale prin credinte care acum imi sunt atat de clare, m-a emoționat buchetul lui de lalele alb-rosii și am incheiat spunând că dacă am un singur cititor eu sunt multumita, caci, de cand a aparut cartea, mama mea, care nu are nici calculator, nici facebok și nu m-a citit niciodata, mă citeste seară de seară.

Momentul meu magnetizase sala, dar mie imi părea inca ireal și asa il voi pastra  in inimă.

Bineînțeles că lucrurile s-au dus undeva in noapte, caci dl Ladariu era vedeta zilei, care iși sărbătorea cei 77 de ani, cu 77 de poeme prinse intr-un nou volum de poezie. Dar cel mai emoționant moment a fost cel al imbratisărilor de frați, frate mai mare venit cu nepoata si stranepoata din Idicel sat, sa participe la bucurie specială. Cand am auzit fraza aceea stiuta de multi dintre noi – „Imi salut fratele, cel care a ramas la munca de camp pentru ca eu sa pot fi domn de oraș”, va jur că am uitat de ce mă aflu acolo.

Eram oricum in sala hotelului Continental, sală tapetate cu tablouri-icoane pictate de Maricel Naste, un tânăr impresionant, care a electrizat sala cu discursul lui. Ne-au incalzit sufletele folkiști din Reghin, cu voci calde și cu cantece puse pe versurile celor din sală: Nicolae Băciuț, Radu Dulcan, Mariana Cristescu, Lazăr Lădariu, dar și a altor personalități.

Am avut momentul meu, evident, într-o mulțime pe care o priveam cu dragoste și eram fericită că nicio carte din lume nu va schimba ceea ce cu bucurie va ramâne, ca o delimitare de cei care sunt inzestrati cu darul cuvintelor alese, apelativul- Scriitor de Facebook. Poate acesta va fi și numele următorului volum, caci, da, povestea merge mai departe, căci a pune coperti cuvintelor e un lucru care acum imi pare realizabil, dar fără exagerări care ar putea schimba bucuria si insemnătatea acestora.

Vă sunt recunoscătoare pentru multele mesaje de incurajare primite. Cat despre ce va urma sau unde și cum se va găsi aceasta dovadă că intamplarile fericite pot purta nume de carte, am să vă anunț la timpul potrivit, cand voi lua legatura cu editura. Pana atunci am alte proiecte ce se doresc a fi terminate  cu bine.

Mulțumesc, dincolo de cei care au făcut posibil evenimentul, Danei Mastan prin Ziarul Brașovului,  Magazin Critic și familiei mele, dar și Nicoletei Ioniță, omul meu sustinător, de cand mi-a citit prima poveste,  dar și vouă, tuturor, care indiferent cat v-am spus ca sunt om care nu mereu a putut tine mereu calea dreaptă, picurand in alte inimi tristeti iremediabile, ați știut că drumul va fi mereu spre inainte, nu inapoi și că toți meritam sansa trecerilor frumoase, treceri vindecatoare. Am inchis uși, am deschis uși. Faceti la fel, inchideți usile ramase intredeschise, acolo unde nu vor mai fi niciodata decat resentimente, și deschideti-le pe cele potrivite. Este eliberare, garantez! Stiu asta, am invatat și am sperat ca Dumnezeu sa imi trimita un semn potrivit, sa inteleg rostul.

Rostul nostru e ascuns în înterior și il putem descoperi doar dacă ne ascultăm instinctul. Nu e ușor, dar e magic!

ps. Acest articol a fost scris de pe tableta – lucru greu realizabil pentru mine și sper sa nu se fi strecurat vreo greseală. L-am publicat in 29 martie 2016, dar nu a intrat niciodata in noutati, nu stiu de ce, poate asa a vrut WP. Nu am reusit a scoate mai multe exemplare, din motive ușor de dedus, dacă ne uităm la ce vremuri traim. Sper insa sa rezolv  si asta inainte de a-mi taia curajul pentru vreun alt proiect.