Catchy și povestea nr.7- femeia din umbră

Când ai două texte scrise pe aceeasi temă, unul îl trimiți la catchy. Sper să vă placă.

Fragment:

printesa„Se împiedică și căzu. Ochiurile ciorapilor săi de mătase se certară iute între ele și dezveliră un genunchi fin, ușor zdrelit. Pur și simplu, se așeză. Un copac ciudat îi era martor tăcut. N-avea să știe că e un arbore catalpa, nu auzise niciodată, în puțina sa existență, de denumiri sofisticate, doar de lucruri pe care le putea atinge. Așa funcționa ea. Caviarul îi părea o extravaganță, de exemplu. Nu gustase niciodată, în schimb. Printre puținele sale excentricități era țigara pe care n-o lăsa, nici măcar acum, când își număra paralele din pungă. Își aprinse una, cu greu, sub adierea vântului care-i tot stingea chibrit după chibrit. Avea o slăbiciune pentru cutiile cu chibrituri, pentru bețele acelea firave care îi păreau torțe dătătoare de lumină. I se cuibărise în suflet sentimentul că…(aici, continuarea)

Continue Reading

Puritatea în iubire

  •  Mademoiselle
Pe Mademoiselle am cunoscut-o prin tata. Să mă scuze, dar totdeauna am ştiut-o bătrână, deşi am cunoscut-o,  mai bine, când aveam 14 ani. A murit la o venerabilă vârstă, acum 4 ani. Tata îmi spunea că, mititică fiind, m-a lăsat în grija ei, deseori, în zilele când nimeni nu era în jur pentru a mă supraveghea. Nu-mi amintesc prea mult. Prefer să dau drumul amintirilor concrete.  Era singură. Totdeauna singură şi cu un zâmbet discret aşezat ca o bijuterie de preţ fără de care nu mergea nicăieri. Nu cred că avea mai mult de 1, 55 m, era firavă, firavă, cu un coc perfect împletit ce îi dădea un aer aristocrat, şi o piele albă, străvezie care mă umplea de admiraţie. O urmăream pe Mademoiselle cu privirea de parcă nu aş fi vrut să pierd niciun minut din ea şi gesturile ei.
Locuia într-un demisol cochet care dădea într-o gradină superbă. Acolo avea Mademoiselle balansoarul şi o măsuţă cu un coş cu ghemuri colorate. Nu ştiu cum, dar nu am văzut-o niciodată croşetând. De acolo mi se trage pasiunea pentru coşuri de nuiele şi rachită dar şi pentru fotoliile în care îţi legeni gândurile. Demisolul era împărţit într-o cameră perfect albă şi o bucătărie enormă. Totdeauna mă aşezam între pernele de pe patul aflat, discret, langă gemuleţul care se vedea, de afară, ca un ciob de sticlă colorat. Peste tot tronau crăticioare demne de povestea Albei ca zăpada cu piticii ei cu tot; farfurioare şi ceşcuţe de porţelan scump şi nu era zi în care, pe masă, să nu fie ceai şi prăjituri de casă.
Mi se parea basmul însuşi…. Mademoiselle a mea. Fusese contabil gestionar la o companie de turism şi, în timpul liber, preda franceza celor ce voiau să deprindă taine şi poveşti mai altfel. Totdeauna se deschidea uşa şi cineva îi lasa o plasă de mere, alta de cartofi, venea omul cu laptele şi ouăle de la ţară, semn că era iubită şi ocrotită de cei din jur. Într-o zi l-am întrebat pe tata de ce e Mademoiselle singură. „Ei, nu-i treaba ta, îmi răspunde sec tata. E văduvă, fără copii şi nimic mai mult”, mi-o scurtează el. Nu-mi era suficient. O priveam cum îşi punea pălăria, sacoul şi fusta gri şi plecam la o plimbare, cu paşi de gheişă, prin jurul casei. Era de o gingăşie şi puritate care mă făceau sa tremur de emoţie. Mă simţea şi mă apostrofa, copleşită de atenţia mea.
Într-o zi, am aflat că Mademoiselle fusese cu adevarat căsătorită, că iubise toată viaţa un bărbat bolnav, din multe puncte de vedere, că l-a îngrijit cu dragoste, devotament, în curăţenie sufletească şi trupească. 20 de ani au trăit în căsuţa aparent modestă, înconjurată, acum, de fotografii în care se vedea un chip de bărbat senin, dar aspru. 20 de ani de mângâieri gen frate şi soră, într-o neconsumare de iubire carnală. De ce? Nu ştiu exact. Poate boala, poate suferinţa, poate alegerile lor de viaţă. N-am aflat. Ştiu doar că Mademoiselle a ales să rămână pură, preocupată de alte aspecte ale vieţii. Şi nici după moartea acestuia nu şi-a luat dreptul ei de femeie înapoi.
Uneori îi plăcea să întoarcă ceaşca şi să vadă reuşite şi drumuri de seară cu iubiri începute şi consumate. Aşa primea Mademoiselle răspunsuri la visele ei nespuse. A trăit mult această bijuterie de femeie şi, totdeauna, a rămas cochetă, gingaşă şi mândră de povestea ei. Iar eu nu am văzut-o niciodată ca pe o Sfânta Vineri, uşor gârbovită de timp, ci am văzut o lacrimă de femeie întruchipată într-un trup firav şi pur, care păstra amintiri tot pure şi o iubire la fel, de pe vremea când oamenii mai credeau în poveşti şi vorbe frumoase. Și nu ştiu cum, azi,  Mademoiselle a mea, provocare târzie, parcă îmi zâmbeşte, cum numai eu ştiu, a aprobare…şi a drag, dintr-o poveste de iubire pură.

.

Continue Reading

Japoneza: parfumul secretului

  • Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea; sau să mă  joc cu imaginaţia strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia, şi un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, peste puţin timp, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante) păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă superbă de vulpe, vopsită în negru. M-am dezechilibrat iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?
  • Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!” Am înlemnit. Cum puteam confunda chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.
  • Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute; ea apărând la braţul altor două tinere şi mă umplu, pe loc, de o invidie surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.
  • I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo, şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.
  •  Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, gen chimono, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

  • Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru 2 săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. Pe urmă… a dispărut, sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.
  • Trecuse un an de atunci şi în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic, reţinută, bucurându-mă, şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.
  • O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.
  • Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  povestea care, acum, îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”. Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret. Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

 

Povestea este înscrisă în jocul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema este Parfumul unui secret aleasă de Alexandra. Și, cum spuneam,  de atunci …parfumul secretului pentru mine poartă arome de trandafir brazilian, de cedru, mosc şi ylang-ylang. Este Oriental Lemnos unisex şi poartă numele de Kisu de Tann Rokka, creeat tocmai în acel an 2004 de Azzi Pickthall. Parfumul pe care mica mea Japoneză tocmai îl primise de la un admirator.

Kisu de la Tann Rokka
Kisu de la Tann Rokka
Continue Reading

Fănela, marea și muntele

Multă vreme am locuit într-un cartier mărginaș. E o minune de loc, lăsat pe pământ de Dumnezeu pentru a fi iubit de cei ai lui și neînțeles de alții, care preferau să bată cu piciorul centrul Brașovului, fără să străbată drumuri  lungi până acolo. Mereu, însă, am avut mijloace de transport care să ne ducă în ce colț voiam noi. Dimineața, la 6.30, când ne buluceam cu toții spre locuri de muncă, școli sau pe unde credea fiecare, era, cu adevărat, o provocare. Uneori, te înghesuiai, atât de rău, în autobuzul cu pricina, încât simțeai cum ți se tuflea chifteaua din sendviș, de nu mai catadicseai să-l iei cu tine și altădată, deși, în zilele cu penumbre în buzunar, era tare necesar. Părul meu se afla, mai mereu, împărțit și pe alte scăfârlii din jur, încât, cu greu, îl adunam la domiciliu, dându-i arest forțat într-o coadă pe care o uram. Nici acum nu-mi port părul strâns și mă întreb dacă o voi face vreodată, căci iau și eu lecții de fashion forțat, din jur, și aflu că, după 50 de ani, nu mai e potrivită „pleata”, vezi Doamne. Dar până la 50 mai avem, și prefer  să vorbim doar de ceea ce e sau a fost. Las, însă, dovada unei doamne faine care mi-a demonstrat „live” că se poate și cu părul lung, oricând.

eu33

 Călătoriile astea zilnice au fost dătătoare de povești la minut, de foiletoane, telenovele sau întâmplări cu final neprevăzut. Pentru că naveta mea nu însemna doar drumul din cartierul Noua-Livada Poștei, ci, de acolo, luam alt autobuz până spre marginea orașului, către Bartolomeu, și, apoi, cu mila lui Dumnezeu, ajungeam la 15 km de Brașov, în Codlea. Am încercat tot ce era de încercat, în materie de deplasare, dar despre asta am mai vorbit aici.

harta

Acum vreau să povestesc despre Fănela. Când mi s-a prezentat  nu am auzit decât cuvântul Nela și, cum poate fi un derivat uzual al numelui său, din Nela-n sus, Nela-n jos, nu am scos-o. Până când, într-o zi, pe când doream să ajungem la gară și poposisem, amândouă, pe o bancă, în așteptare de „35”, mușcând, fiecare, dintr-o jumătate de măr, împărțită frățeste,  o aud:

-Știi, prefer să-mi spună toți Fănela. Eu sunt copil din flori, doar că nu-s așa cum crede lumea, că sunt nevrută și neiubită, ci sunt copil făcut cu dragoste. Pe vremea când ai mei m-au conceput, se iubeau pe ascuns, doar că tata era căsătorit, la Constanța, cu o grecoaică iar eu m-am născut în ilegalitate, ca să zic așa. Pe tata îl chema Fane. Ștefan, de fapt, dar Fane îi ziceau toți, inclusiv mama. E de înțeles de ce a ales să mă numesc așa. Niciodată nu mi-a spus altfel și nu a lăsat pe nimeni să mă strige cu vreun diminutiv. Era tributul ei la tot efortul făcut de tata pentru a fi cu ea.

Fănela avea vreo 26 de ani, eu vreo 23, pe atunci. Știam cam ce e cu iubirea, dar învățasem greu, cu aventuri triste ca inima nefericirii pe care o desenam în minte, adeseori. Nu aveam deschidere romantică și nici nu suspinam după vreun Richard Gere în Frumușica. Eu adunam flori de gheață și le topeam la fiecare final de relație. Fănelei, însă, îi sclipeau ochii când vorbea de ai săi părinți.

Îmi potriveam ceasul și ieșirile din casă în așa fel încât sa o prind  la o altă destainuire pe care o făcea de parcă descânta timpul și amintirile dragilor ei.  Aflasem că taică-său era inginer, că fusese detașat la Feldioara, la uraniu, că acolo s-a cunoscut cu maică-sa, care lucra la o cârciumă, din drumul acela de pripas și că îl ghicea și când n-avea bani de o zeamă sau  când rămânea fără cămașă curată. Au devenit prieteni buni, mai întâi,  povestindu-i de grecoaica lui care avea gând de plecări definitive spre insule albe cu nume șoptit de vânturi. Dar el nu era  atras, câtuși de puțin, de idee. Crescuseră împreună și așa s-au trezit căsătoriți, din obișnuințe greu de înțeles pentru Geta, fata care nu știa nici cum arată marea, darămite insule, vânturi și povești cu portocali.

Fane locuia la un cămin de nefamiliști, aici în cartierul de unde porneam, dimineața, în căutare de soartă și povești. Geta avea o cămăruță, în chirie, la o bătrână pe care o îngrijea și care avea să-i lase casa, la un moment dat. Îi unea cartierul și…naveta. Mă distra coincidența asta stranie, căci știam ce înseamnă apropierile de oameni, în lungi legănări ale mașinilor și ale gândurilor-întâmplări.

noua

Când Fane se reîntoarse la Constanța, Geta descoperi că e gravidă. Inginerul fusese repartizat la canal. Muncă grea istovitoare, o fugă în realități greu de spus în cuvinte, într-un loc în care nefericirile oamenilor au lăsat tribut greu, construcției. Erau toți niște Ane ale unui Manole pentru care canalul Dunăre-Marea Neagră era un proiect în care nu conta sacrificiul oamenilor. Tot ce a urmat a fost un coșmar pentru Geta, care era pe cale să piardă tot: și loc de muncă, și cămăruța cu chirie, și sprijinul puținelor rude care nu întelegeau de ce plecase  de acasă dacă sfârșea ca în orice deznodământ de femeie credulă. Poveste simplă, ca a multor alte femei, dar Fănela o spunea, mereu, adăugând, de fiecare dată, câte o aromă nouă de sfințenie, de busuioc verde, peste ceva care nu avea nimic senzațional, credeam eu.

Aveam să aflu că femeia își luase fata născută de 6 luni și plecase în căutare de om al mării. Când ajunsese la Constanța, se duse glonț să vadă și ea apa aia de îi luase bărbatul cu totul, nelăsându-l muntelui. O prezentă mării pe Fănela și cu datele pe care le avea pe o bucată de hârtie îngălbenită își căută iubirea pierdută. Nu aștepta nimic, nu voia sa îi strice casa omului. Dorea să îi spună că are o fată și apoi Dumnezeu cu mila. La casa cu viță de vie boltită, care mirosea ca satul ei din Bărăgan, văzu o statuie albă, ușor nepotrivită locului. Se așeză pe banca  din fața ei și așteptă. Copila parcă era o păpușă – nu plângea, nu scâncea. Nimic. Îi scâncea ei sufletul și îi exploda inima în bătăi sacadate care nu o ajutau, deloc, să-și vină în fire.

Bun! Ajunsese până acolo. Și acum? Cum să intre și să spună: „Tu esti sotia bărbatului meu?” Și al ei bărbat, auzi exprimare! Pfui, total aiurea. Dacă ar fi fost  al ei o mai căuta; așa știa că fusese doar mantie de vreme rea unui trubadur. Totuși, cam târziu pentru astfel de gânduri. Poarta se deschise, însă, și cel care ieșea era Fane. Palid, străveziu, albit puțin. O privi pe Geta, iar in ochii lui nu era mirare, ci așteptare. Le mângâie pe amândouă, fără cuvinte și fără întrebări. Le deschise poarta și acela a fost momentul când Fănela și-a primit numele din nou. Oficial.

Au urmat multe povesti, între două autobuze; unele mărunte, altele mari, despre treceri de viață plină de surprize. Locuia  cu părinții, în casuța lăsata de bătrână, în cartierul vieții mele de om umblător prin visele altora. Marea îi era Fănelei a doua casă, dar cu treceri ca orice turist, nu cu inima unei cunoașteri. Muntele îi adunase iubirile pe piscuri înalte  unde trăia minunea dumnezeiască a unei familii pe care o primise greu, doar prin curajul unei femei de a-și prezenta fata dragostei sale pribege.

Uneori, când poposesc pe băncuța din Livada Poștei, mă uit, instinctiv, după oamenii mei de poveste. Mi-au lăsat semne și întâmplări  cu iz de altădată.

livada-postei

Continue Reading

O dragoste

Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol  prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile  caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
„Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau  ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om,  între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.
Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea,  am ştiut că vorbele ce mă frământaseră  atât de mult timp, aveau să se adeverească.
Ne privirăm în ochi o vreme,  vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp  îmi luam zestrea,  urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada,  până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva – o dragoste”.
Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?
Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!

 

GARA

23 02 2014

Continue Reading

Mă cheamă Marcela!


Mă cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului. Sunt prinsă într-o poveste capcană, iar asta e doar o zi din viaţa mea.
Îmi găsisem rochia roşie pe scaun lângă fularul lui de caşmir. Ce căuta acolo? Îmi chinuiam mintea cea fără răspunsuri simple. Îmi plac răspunsurile şi lucrurile simple. Îi urăsc pe cei care le complică. Pe masă trona o scrumiera plină cu mucuri de ţigară. O iau şi încerc să le arunc, repede, la coş. Urmele de ruj, de pe un Kent lung, lăsate parcă ostentativ printre Lucky Strick-ul obişnuit mie, mă fac, iute, să-mi crească tensiunea interioară.
Deschid ferestrele şi dau drumul la televizor să simt cumva că nu sunt singură acasă. Pe foc fierbe nişte apă pentru cafea. Nu am suficientă, dar de o cafea mică, la ibric, tot iese. Mă aşez pe balcon sătulă de mormanul de vase şi de hainele lăsate prin cameră, la întâmplare. Trei zile am lipsit şi aerul de burlac plutea iar prin casa zugrăvită recent. Fumul intrase în fiecare părticică de casă. Mă ard cu licoarea mea cu gust de cafea si mestec în gol nişte zaţ măcinat prea mare.
De afară, cineva îmi întrerupe visarea strigând după o cheie de  maşină. Nu sunt fericită. Am şi uitat dacă am fost vreodată. Sau oare ştiu ce e fericirea? Ce nu înseamnă ea, ştiu sigur. Starea mea spune tot. În unele zile mă ridic repede din pat şi fug la muncă înainte de a se trezi bărbatul străin și gol, din patul meu. Nu-mi plac bărbaţii ce umblă sumar îmbrăcaţi şi chiar unul stă în dreapta mea, în pat. Nu-mi place nici de el. Dar mi-e soţ. L-am luat când mintea confuză nu mai făcea sinapsele potrivite între neuroni.
Mă lăsase să cred că aş fi incompletă fără el. Chiar eram. În minte. Şi în inimă. Incompletă. Nu ocupase nici un loc, chiar dacă mă păcăleam insistent că ar fi o za din lanţul meu. Da, era! Era zaua unei ghiulele prinsă de glezna mea fină. Atât. Îl uram. Îi uram mirosul, mersul, vorbele, dar mai ales cuvintele. Alea m-au făcut să-l văd azi ghiulea în loc de armura cavalerului promis. Seara, când mă reîntorc acasă, mă cufund într-o baie de o oră, robotesc mecanic, fără cuvinte, şi încerc să schimb doar trei vorbe necesare cu bărbatul ZA.
Nu-l voi întreba nimic azi. Nici de rochia mea roşie. Nici de urmele de ruj de pe mucuri. Nu-mi pasă. Sau îmi pasă, dar nu într-atât cât să-l întreb. Telefonul fix sună insistent. Nu răspund. De ce aş face-o? Nu pot silabisi niciun cuvânt. Îmi aranjez părul, îmi pun rochia roşie şi aştept. Aştept să se deschidă uşa. Cheia se aude în broască. Ţăcăne de doua ori ca trăgaciul unui revolver. Mă înfior de neplăcere. Aud paşi. Nu sunt doar paşii lui. Îi recunosc dintre sute de paşi. În living apare bărbatul  meu cu o fată blondă. Ne privim insistent. Eu în ochi, ea spre rochia roşie. Avem aceleaşi măsuri. Nici măcar nu are imaginaţie!, gândesc eu. Putea să-şi aleagă alt gen. Sa fiu încă genul lui? Nu cred! Doar dacă şi blonda îl urăşte ca mine. Ăsta…. da…  punct comun!
Mă ridic şi rup tăcerea asta idioată: “Pun de cafea!, mint eu. N-avem. Dar ei nu ştiu asta! Voi inventaţi repede o poveste!” Bucătăria dă într-un hol minuscul. Un hol cu patru uşi. Cum pot fi patru uşi într-un aşa hol? E cât o unghie. Deschid, încet, uşa de la intrare, iau geanta din cuier, umbrela şi un trenci. Ies. Afară plouă. Neîncetat. Peste mine şi rochia mea roşie.
Ma cheamă Marcela. Şi port numele nenorocului! Port o rochie roşie şi am fugit de acasă. Mă recunoaşteţi? Sunt cea pe care ploaia a topit-o sub picurii ei. Şi aş vrea o viaţă nouă! Nu aveţi una în plus?
5iulie2013
Continue Reading

Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi


  • Încăperea  mirosea a nervi scurtcircuitaţi între ei. Cred că nu mai văzusem atâţia oameni la un loc de când erau faimoasele cozi pentru ulei, carne sau unt, de dinainte de revoluţie. Am intrat timid încercând să-mi fac loc uşor printre oamenii toropiţi de zăpuşeala din jur. Plouase. Umbrela mea încă picura. Mă udasem fleaşcă pe  pantalonii mei negri. Bluza albă mi se lipise de trup şi eu mă tot foiam să o dezlipesc fără să atrag priviri insistente. Foşneam. Din rândul trei, de pe locul nimănui, un cap de bunică cu meşe violet se uita mustrător la mine. Doar părul ei alb argintiu perfect era de bunică. Privirea nu.
  • Bunicile au sclipiri de îngeri buni în ochi. Încerc să nu mă mişc, atentă fiind la rumoarea din încăpere. Actele mele erau incomplete aşa că nu mă bazam pe reuşite, doar pe noroc. Gândurile celor din încăpere cred că se încrucişau deja între ele. Am avut impresia că ale mele au devenit mov. De la bunica, normal! Vreo două  plecaseră deja să cotropească fata de la ghişeu care tare se mai mişca încet. Din nefericire, un război total începu în momentul în care s-a anunţat că ghişeul se închide. Se defectase calculatorul: “Mâine! Veniţi mâine!”
  • Vreo doi bărbaţi plini de apă de la ploaia de afară încă zăboveau a nedumerire. Parcă nu le venea a crede. Pe uşă încercau să iasă câte trei deodată. Eu mă prinsesem cu umbrela de fusta bunicii cu meşe mov. De teamă să nu primesc şi mustrare scrisă, după avertismentul ce-l aveam de la ea, mă chinuiam sa-mi desfac umbrela fără să-i rup doamnei fusta. Îmi agăţ degetele de clanţa uşii. Scheaun în surdină, ca o mâţă plouată şi fără personalitate şi încerc să ies. Mă văd împinsă în lateral de un om corpolent şi grăbit prea tare pentru liniştea ce domnise mai devreme în încăpere. Din slăbiciune cedez. Dar mă aruncă, înspre mijloc, un tânăr ce fornăia deja de nervi. Mulţumesc cu privirea. Nu apuc prea bine, că ies direct în curtea interioară.
  • Ploaia stătuse de douăzeci de minute. Mă aşez pe o bancă semi-udă. Pun umbrela şi sacoşa cu acte la adăpost şi privesc în gol. Forfotă mare şi aici. Tăvi cu pahare cu şampanie pluteau pe lângă mine fără să desluşesc chipuri. „Se mărită cineva!”, gândesc, chinuindu-mă să prind cu privirea cuplul. Nu vedeam nimic. Dar marţi? Cum să te măriţi marţea? Nu-s cele trei ceasuri rele? Ce mai conta? La ce veselie era nu cred că se gândeau la asta. Sau la ploaie!
  • Deodată în mâna mea dreaptă aterizează un pahar de şampanie, iar în cealaltă trei prăjituri cu bezea şi nucă. Preferatele mele!, gândesc. Mi-era foame, aşa că nu întreb nimic şi le înfulec repede, să nu se prindă vreunii că nu-s nuntaşă. Dar tocmai când mestecam de zor apare acelaşi domn cu mustăcioară şi pălărie, roşu la faţă şi un pic cam vesel pentru ora aia de prânz. Cămaşa lui albă se asorta cu a mea. A mea mai mustea încă de ploaie.
-Eşti prietenă cu mireasa, nu? Faină fată Tanţa! A avut băiatul meu mare noroc!
-Ştiţi, eu nu…, dar nu apuc…..
  • Socrul mare îmi mai îndeasă doua fursecuri şi-mi umple paharul cu şampanie: „Pentru copii! Se vede că eşti ca Tanţa! Fete fine!” Dispare înainte să apuc să-i zic ceva. Mă grăbesc să fug până nu vede nimeni că-s intrusă şi remarc amuzată că toată lumea are ţinute sport, mai puţin pălăriosul. Tot nu văd mirii. Iar încerc să plec, dar tatăl socru mă potcoveşte cu mormanul de flori al miresei zicând scurt:
-Ţine-l tu! O încurcă!
-Ştiţi, eu…!, încerc iar….
Degeaba! Vorbeam singură!
  • În fundal, într-un sfârşit, văd mirii. Cei mai miri de i-am văzut eu vreodată. Cu pantaloni de piele amândoi. Cu lanţuri de rockeri şi cămăşi albe! Realizez că sunt în tonul lor fără să vreau. Mirele era cuminţel. Fără plete sau ţinte în plus, dar cu un aer de fermitate şi masculinitate numai bună de ţinut o Tanţa. Mă gândesc că e o glumă şi că socrul doar o alintă aşa, dar aud în aer: „Să trăiască Toma şi Tanţa!” Remarc ceva extrem de special. În momentul ăla încetez să mă mai mir de ceva: în mâna fetei trona un mănunchi de ramuri înflorite de măr, roze. Excelent! Mireasa asta nu putea fi altfel! Clar. Încerc să-i înapoiez mormanul de flori şi  cu o naturaleţe demnă de Hollywood bag repede nişte urări de bine. Pac fotografii pe noi! Stăm la poze, oarecum…natural. Observ priviri întrebătoare, sprâncene arcuite a mirare, dar până să aibă timp de mine îmi recuperez lucrurile şi ies din clădirea ce ţinea loc de tot felul de evenimente, se pare.

măr

 

  • Uitasem de întâmplare când, la câţiva ani după asta, pe o terasă în Sighişoara, la un festival medieval, observ un cuplu cu aceiaşi pantaloni de piele şi cu aceeaşi fericire cunoscută pe chip. Îmi chinui mintea şi mă îndrept spre ei cu un nume pe buze: „Tanţa?” Dacă pentru mine era o confirmare a faptului că acea zi fusese cu adevărat, ei se tăvăleau de râs în amintirea nunţii lor: eram fata cu mormanul de flori în braţe. Mi-au promis fotografii, întâlniri. Parcă niciunul nu voiam să stricăm vraja. Ne-am îmbrăţişat cu grijă, cum tainic şi magic o mai poţi face, eu fiind pentru ei un martor al iubirii lor de atunci. Martorul de nicăieri. Ei pentru mine erau încă frumoşii rockeri, miri de o zi de marţi cu flori de măr şi pantaloni de piele.

4 iulie 2013

Continue Reading

Păpuşa rusească

Pe Tatiana am cunoscut-o cu mult timp în urmă, undeva prin ’94. Să tot fie 20 de ani de atunci. Când am zărit-o, prima dată, mi s-a părut o păpuşă de porţelan, rară şi delicată. Am intrat în biroul ei, în care nu se instalase de multă vreme, convinsă fiind că voi găsi aceeaşi figură acră a unei doamne, nu tocmai prietenoase. Doamna se mutase într-o localitate vecină, iar postul îl ocupase ea, oarecum inopinat. Mult mai târziu aveam să aflăm că şi acesta era obţinut cu unul din talentele ei destul de obişnuite, de altfel. Am găsit-o periindu-şi părul castaniu, uşor jenată de acest lucru. Purta un pulovăr alb pe gât care în contrast cu părul perfect şi faţa albă îmi dădu senzaţia de căldură interioară mascată de un aer glaciar nepotrivit. Nu aveam să greşesc prea mult. I-am întins actele şi mi-a mulţumit monosilabic. Mi s-a părut ciudat, dar nu am insistat. Multă vreme a refuzat să comunice cu noi, cu mine. Puţinele cuvinte trădau origini îndepărtate, iar numele făcea să întărească ideea. Eram curioasă, dar nu lăsa deschisă spre ea nicio uşiţă, nicio punte. Venea, îşi făcea treaba şi pleca fix la ora când i se sfârşea programul. Uneori o aştepta un domn, în vârstă, dezagreabil, care în preajma ei nu reuşea decât să iasă şi mai mult în evidenţă, neplăcut vorbind. Mă fascina că pe biroul ei era totdeauna o ceaşcă mare, albă, lângă un ceainic minuscul, cu un capac auriu. Mirosea a caramel şi fructe uscate şi biscuiţii în formă de trifoi îmi bântuiau existenţa mea plană, fără efecte şi simboluri. Eram în perioada în care vechiul, aerul retro şi vintage nu mă acaparaseră deloc şi în afară de faptul că iubeam filmele vechi, nu ştiam nimic despre ceea ce acum face parte din mine. Tatiana a reuşit să trezească în interiorul meu gânduri şi idei pe care am vrut, mai târziu, să le cunosc mai bine. Accentul ei nu era de moldovean de peste Prut, deşi acolo vroiai să te duci cu gândul. Şi nu aveam să greşesc. Era rusoaică de la Sankt Petersburg. Maică-sa, din Brăila defel, se măritase cu un  rus ce venise cu vasul în port. Era militar. Acolo se născuse Tatiana,  în îndepărtata Rusie. Învăţase ambele limbi din fragedă pruncie; gândea ruseşte şi trăia româneşte. Venise în România să facă facultatea, dar se mutaseră cu totul, undeva în Iaşi, când tatăl ei muri, aşa pe nepusă masă. Toate astea aveam să le aflu, la o ceaşcă din ceaiul cel mai bun băut vreodată şi care mi-a  schimbat mentalitatea despre licoarea asta, care la mine, acasă, se consuma doar în scop medicinal. Tatiana nu era tocmai un înger, dar nici vreun  demon nu era, Doamne fereşte. Fusese măritată deja, cu un avocat de succes, ce o ajutase să termine facultatea, dar care o lăsase după ce descoperi că un profesor de al ei contribuia, şi el, la bunăstarea familiei. Avea o fată, pe care maică-sa o creşte dur, fără vorbe fine, de parcă armata rusă încă îşi avea trupele înfipte în mentalitatea ei: „Ce să faci cu o smiorcăită? Viaţa e dură! Trebuie să o subjugi! Fata mea de aia a reuşit în viaţă! În plus, trebuie să ştie de mică, că dragostea nu e bună nici pentru trup decât dacă îi dă de mâncare! La propriu!” Eram siderată, la vorbele bătrânei şi m-am prins repede că nicio relaţie  de a fetei sale nu o vedea ca pe o romanţă din cântecele ruseşti. La ea „dragostea trece prin stomac” devenise motto şi scop. Greu pentru Tatiana, care era frumoasă, curtată dar bântuită de regulile vieţii, reguli impuse de o educaţie aspră şi, mi se părea mie, nepotrivită.
Într-o zi m-a invitat la ea. Nu ştiam că e aniversarea zilei sale de naştere, dar m-am dus pregătită. Politicos, vorbind. Mansarda unde locuia era extrem de cochetă. Peste tot semne ale originii de care era tare mândră, dar şi fotolii ce păreau desprinse din saloanelor vremurilor de demult. O tapiţerie brodată cu fir de aur împodobea un perete. Şaluri ruseşti, lucrate manual, stăteau aruncate pe pat, şi nu numai, într-o simbioză perfectă. Samovarul, în jurul căruia tronau ceşti de sticlă, aşezate într-un suport metalic gravat, mă făcu să mă pierd în decorul original şi desăvârşit al femeii de porţelan. Pe masă erau bucate cu specific rusesc. Unele dintre ele. Peşte afumat, sărat, într-un sos de ceapă şi muştar, o salată, şuba, parcă se numea, icre aşezate pe felii minuscule de pâine prăjită unsă cu unt, carne de viţel, trasă în unt şi nişte şniţele de Palermo, care mai făceau să ieşi din decorul unui timp neştiut. Votca şi vinul gros, negru, ne ajutau să ne dezlege limbile şi să dăm drumul confesiunilor de tot felul. În final, ne servi un crumble cu fructe confiate şi mere, ceva nou pentru mine, atunci, şi acelaşi ceai roşu, cu gust caramel şi fructe uscate. Totul era un spectacol. Masa, locul, limba ei dezgheţată, ce nu mai ţinea cont că nu îi place să dezvăluie prea mult, ne făcea să ne ţinem strâns ceştile şi să nu ne dorim să plecăm prea repede. Ne povestea amestecat: despre Ermitaj, Palatul de Iarnă, despre vremuri ce păreau îndepărtate, dar şi despre nevoia de a răzbi într-o lume pe care o recunoştea doar cu simţurile. Pe dulap tronau legume ce erau puse la uscat, îşi făcea singură baza de mâncare, iar eu eram căzută în admiraţie totală. Avea talente cât pentru o mie de femei şi o putere interioară şi exterioară fantastică. Nu am putut deveni prietene apropiate. Era greu să nu te şocheze ceva la modul ei de a fi şi atunci, de teama să nu judec nepermis, mi-am intersectat viaţa cu ea…doar câteodată, la o ceaşcă de ceai, cum numai ea ştia să-l facă. La un moment dat drumurile ni s-au separat total. Am zărit-o, tunsă scurt, nepotrivit aş spune, căci îi ieşea în evidenţă nasul ei uşor coroiat, dar care nu avea cum să strice acea faţă perfectă de porţelan. Era tot frumoasă, un pic tristă, şi nu ştiu cum, dar am închis ochii pentru o clipă şi am trimis-o în gândul meu, în acea seară de iarnă perfectă, lângă şemineu, samovar şi ceai cu nuci. Şalul ei  roşu îi împodobea umerii şi  îmi zâmbea deasupra albului din ceaşca de porţelan fin…ca ea. Povestea face parte din cele înscrise în tabelul Clubului Condeielor Parfumate, găzduit de Mirela. Tema propusă  de Silving, este cea a ceaiului băut cu prietenii, şi recunosc, că singurul parfum ce îmi vine în minte, în concordanţă cu cel al cuvintelor de mai sus, este  Eau Parfumee au The Rouge, una din cele mai rasate creaţii Bvlgari, marca de lux. Dar pentru că nu am răbdare să adun informaţii despre el, vă las să căutaţi voi, iar eu vă mulţumesc că aţi citit povestea ceaiului meu băut în vremuri ce îmi par tare îndepărtate. Şi chiar sunt.
Continue Reading