Atenție, poftiți în vagoanele Superblog!

Atenție se deschid ușile! Urmează stația cu numărul 15, cu peronul pe partea înscrierilor în SuperBlog, ediția de toamnă, 2017.

 

 

Deja e destul de aglomerat, pentru că un număr mare de formulare au fost  completate încă din prima săptămână, semn că SuperBlogul nu mai are nevoie de prea multă reclamă  și că e cunoscut a fi cea mai longevivă  competiție de blogging care a însumat, în cele 14 ediții gata încheiate, 2300 de participanți și vreo 28 000 de articole pentru diverse branduri și teme.

 

Deși de mâine toți vor urca în vagoane și vor porni într-o nouă călătorie și o aventură, ce se vor percepe diferit de fiecare, înscrierea  se poate face și pe parcursul etapei. Eu, de exemplu, prin 2013-2014, habar nu aveam că te poți înscrie doar să câștigi premiul pentru o singură probă, sau două, sau câte dorești,  și chiar din mersul trenului, ca să zic așa, însă marea provocare e să devii finalist, iar la sfârșitul celor două luni să nu te numeri printre cei care au abandonat, ci printre cei care s-au înghesuit în clasamente și au împărțit emoții, nervi, oboseală dar și satisfacția că au ajuns la destinație.

 

1 decembrie va fi data cand trenul SuperBlog va intra, din nou, în depou, iar conductor sau șef de tren, până atunci, va fi aceeași Claudia, care vă va ajuta să înțelegeți orice enunț neclar, aparent, să vă dea câte o mână de ajutor când vă rătăciți bagajele sau doar să vă felicite sau să vă mai spună o vorbă bună, când simțiți că ați obosit.  Să nu uitați să   verificați mersul trenului, alias regulamentul și tot ce v-ar interesa de pe siteul Superblog.  Nu ocoliți rubrica întrebări și răspunsuri; merită să vă documentați temeinic și scutește aglomerarea de întrebări, mai ales că am observat mulți concurenți noi.
Vagoane vor fi multe, vreo douăzeci și vor purta numele sponsorilor: AIA Proiect, Answear.ro, CND Turism – Vacanțe Speciale, Certificat-rapid.ro, Colop, Editura RAO, Farmec, Francize.ro, Hotel Royal Poiana Brașov, Hotmama.ro, Hurom Romania, InterComFilm Distribution, La Fântana, Magazinultau.ro, Swiss Solutions, Telecredit, Wu Xing, Yoda Romania. Aceștia, după ce vă vor ispiti să scrieți cât mai creativ pentru ei, își vor trimite supra-controlul sub formă de jurii și vă vor și premia. Cică sunt premii atractive, dar cum eu sunt doar blogger partener, nu pot decat sa vă invidiez puțin, din punctul acesta de vedere.
Pe parcursul competiției (26 septembrie – 1 decembrie 2017), participanții- călători vor primi probe de blogging în fiecare zi de marți, joi și sâmbătă, pentru care veți avea răgaz șapte zile pentru a vă redacta și înregistra articolele în platforma dedicată, platformă care a dat multe probleme multora dar care va deveni locul vostru de taină, în momentul în care ați reușit a mai bifa încă o probă. Vedeți că nu e de joacă cu înscrierea articolului până la data și minutul limită. Aduce penalizări pe care cu greu le veți putea  recupera.
Eu nu mă urc în vagon, posibil nici să vă aștept în gara finală, dar vă susțin alături de ceilalți bloggeri parteneri și parteneri media. Nici sfaturi nu vă dau, pentru că au făcut-o alții destul, am scris aici și aici despre singura mea experiență care m-a adus pe locul doi într-o ediție de primăvară 2016.
Atenție, se închid ușile; mâine 26 septembrie, trenul pornind cătinel, cătinel către prima destinație, prima probă, primele emoții. Poftiți în vagoane! Să înceapă aventura!

 

Și nu uitați, învingătorul ia toată atenția, deci luptați pentru acel loc cu toate armele și cu toată inspirația, iar cum numai unul are acest privilegiu, nu fiți dezamăgiți – peronul cu numărul 16 parcă se observă în zare.
SuperBlog, te susțin! Ba, chiar am si prieteni dragi pe care-i doresc pe primele locuri! Vă doresc succes și călătorie plăcută.

 

PS. Nu faceți ca mine, deja era să pierd startul și privilegiul de a anunța că începe concursul! Baftă!

 

 

 

Continue Reading

Aprecierea, echilibrul trecerilor noastre

Aprecierea e combustibilul perfect pentru lucruri mărețe ce au fost, până nu demult, tăcute.
Sunt genul de om care nu funcționează bine la critici. Dar nici la laude excesive. Consider că tare bine e să fii în echilibru. Să ai cu tine o balanță interioară pe talerele căreia să pui și binele și răul, dar din care să mai arunci, măcar din când în când, partea negativă; să se ridice spre cer, cu puțin chiar, lucrurile acelea care te fac mai bun. Am în jur oameni care, mereu, cred că ceea ce are altul e mai bun și că ceilalți au reușit mai bine în tot ce fac, că au cartea vieții scrisă așa cum și-ar fi dorit ei să o ai tu. Doar că îți trimit un gând consolator că, totuși, e bine și așa. Simți cum nu există nici măcar o urmă de apreciere și că orice ai face e caz pierdut. Florile tale nu se vor vedea de tufele înflorite ale celorlalți.
Dincolo de acest om, e cel pentru care ceea ce exista în ograda sa e extraordinar și ceilalți sunt mici și fără importanță. Culmea, acești doi oameni locuiesc în aceeași casă și mereu mă mir că echilibrul despre care vorbeam nu există; că, de fapt, minusul cu plusul nu dau semne de atracție  și  nu cred că am auzit vreodată vreun cuvânt de apreciere pentru cineva, ci doar constatări și statistici.
Eu numesc asta lipsă de iubire, incapacitate de a încuraja și susține. Culmea, provocarea am primit-o de la Sissi, șunca cu 1, 5 % grăsime, obținută din apreciere pentru femeile active cu grijă la siluetă. Apreciere!!!
Doar pornind de la această asociere, în mintea mea se conturează un om care nu doar că știe să primească, dar dăruiește tuturor din tot ce e ea și tot ce face, pentru că nimic nu e mai trist decât un om care dă fără a ști primi și invers. Sora mea, căci despre ea e vorba, e cel mai tonic om pe care-l cunosc. Omul care se bate cu viața și chiar cu ADN-ul propriu pentru a rămâne tânără și sănătoasă, care e de profesie nașă numărând deja 6 perechi de fini și trei perechi în așteptare, care a botezat deja 4 copii și se pregătește anul acesta de alți doi, care mereu are masa întinsă pentru vreun călător ostenit, care e singura care știe să vorbească „limba mamelor” astfel încât să nu mă mai simt neputincioasă când nu pot traduce nu-urile si da-urile mamei noastre. Pentru ea eu sunt ființa „cea mai din cele mai”și nu știu cum „de mă vede mai frumoasă decât sunt”, dar simt că împreună cu soțul meu au făcut echipă imbatabilă, astfel încât doar prin încurajările lor și tot aș reuși să nu mai văd negrul care, uneori, e doar în închipuirea mea.
Ea dă mereu veselie, gând bun, ajutor, făcându-te să nu rămâi niciodată deoparte, implicandu-te în fiecare lucru care aduce folos. Sora mea e darul primit pe când nu știam să-l apreciez așa cum îmi era dat. Cu recunoștință. Aprecierea noastră e reciprocă, de parcă rugăciunile mamei au avut ecou în noi pentru totdeauna. Alt om de la care, de fapt, pornesc toate trăirile mele mature, omul pentru care sunt perfectă așa cum sunt și pentru care ar trebui să inventez cuvinte ca  să-mi arăt recunoștința pentru toată susținerea pe care mi-a oferit-o întreaga viață.
mama și sora mea
Mereu m-am subapreciat, din păcate, contrar celor spuse până aici. Aveam așa o problemă de a nu-mi putea stăpâni siguranța de sine, de a nu mă încadra în ceea ce spuneam cu ceea ce credeam. Chiar și în scris, mi-era teamă că e „prea târziu” venit darul ăsta care mi-a adus povești închise în cușca uitării. Lăsându-i deoparte pe cei din familie, care, cum vă spuneam, au ținut bine frâiele închipuirilor mele, la trei luni după ce mi-am descoperit bucuria de a croșeta cuvinte pe un blog public, a apărut EA, cel mai mare susținător al meu, deși nu ne știm decât virtual. Dincolo de stângăciile mele  îmi prevedea succese la care nu m-aș fi putut gândi; îmi citea și recitea fiecare text, trecând dincolo de greșeli și văzând în mine mai mult decât sperasem vreodată. Nicoleta Ioniță, căci despre ea e vorba, mi-a fost primul „meu editor de carte” tipărindu-mi fiecare poveste, poezie sau eseu pe care le aduceam întru cunoaștere, păstrate în sertar pentru a fi citite și în afara on line-ului și tot ea a fost cu inima atunci când cartea chiar a apărut ca dintr-un joben de magician. Trecea prin cea mai grea situație din viață, pierderea soțului și nu-mi imaginez cum a găsit loc pentru bucuria mea. Copleșitor. Azi și nu doar azi, voi spune ca o apreciez nu doar ca prieten, sustinator, muză și critic, deopotrivă, ci ca femeia puternică ce se arată, înfruntând viața cu inimă de leoaică și ghimpe de scorpion.
Nu neg că am tot primit dovezi de apreciere, chiar și prin faptul că mi-au apărut câteva articole în ziare locale, dar cele pentru care voi fi mereu bucuroasă sunt cele de la cei care mă citesc și-mi trimit gânduri și mesaje,  atenții și cuvinte, emoții curate pe care le voi păstra mereu în suflet, ca pe ceva neașteptat. În definitiv, cu acestea rămân. Restul se așază la catastiful trecerilor mele mai mult sau mai puțin importante. Cu voi, însă, poveștile mele devin din banale…unele cu ștaif și n-am cuvinte să vă mulțumesc; mai ales ție, Nicoleta.
Mi-aș dori să vă știu fiecăruia gândul de trecere, de apreciere pentru ceea ce ați primit sau ați dat. Aș vrea să vă cunosc darurile obținute din această bucurie, de a ne fi recunoscute eforturile, de la cele mici, ce  se trec cu vederea, aparent, până la cele mari care nu se uită niciodată.

 

Soțul meu e completarea mea. Între noi există acel echilibru de care vorbeam la început. Ne-am întâlnit când deja împlinisem 35 de ani de viață. Mereu am spus că suntem două berze șchioape care s-au susținut una pe alta și au mai făcut și cuib.  Între timp ne-am vindecat, astfel încât fiecare să stea bine pe picioarele sale, să-și ducă la bun sfârșit proiectele și să fim fiecare parte componentă, chiar dacă asta doar se ghicește. El are o deviză, care ține și de profesia sa de medic ,,Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău”. Nu uit deloc asta și mereu, în clipele puține de răgaz în care suntem împreună, tot ce vrem e să dăm timpului nostru liber aprecierea care se cuvine, printr-un cuvânt plăcut, ceva bun de mâncat, o plimbare care să ne adune, un semn că noi nu vom fi niciodată doar niște iubiți deveniți prieteni, ci vom păstra cu drag esența începutului pe care nu-l vom uita niciodată – aprecierea iubirii venite când te așteptai mai puțin. Din această trăire se nasc lucruri trainice, dovedite.
Noi, la Paris, în singurul concediu făcut vreodată peste granițe
Așadar, spre cine se îndreaptă aprecierea voastră? Sau când v-ați simțit cel mai tare apreciat? Oricum ar fi, reciprocitatea dă confort și stare de bine. Exact ca Sissi.

 

Continue Reading

Cum m-am apucat de citit

Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În  realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit  o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești”  urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristică a fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața.  Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu  generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire  constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – ??? ?-?? ?????? ?? ????? – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.

Continue Reading

Zvon confirmat – a început Spring SuperBlog 2017

Să nu ziceți că nu ați știut, v-o spun, de data asta din calitate de Blogger Partener Spring Superblog 2017.  Și nu mă refer aici la cei care deja au așteptat confirmarea înscrierilor sau erau la start de când s-a încheiat ediția din toamnă, ci la oricare om care crede că această competiție e doar pentru unii. Ei bine, nu. E pentru orice om ce are un blog și iubește să scrie.
Parcă nu-mi vine a crede că e din nou martie, că e vânzoleală și forfotă, că oamenii se agită în tot felul de lucruri ce le par prioritare. Parcă primăvara asta îmi e cunoscută, parcă nu. Pare la fel. Vânt călduț, raze timide, verde crud, muguri ce stau cuminți și-și așteaptă rândul la înmugurire perfectă, totală; haine mai colorate, subțiri, ochelari de soare, zâmbete, gălăgie, zvon. Zvon? Uite ce face diferența între primăverile mele. Anul trecut era prima oară când nu am mai lăsat ca  zvonul unui concurs, ce părea că mă așteaptă de multă vreme, să treacă pe lângă mine, ci chiar îl transformam în concret, asezându-mă la start cu mulți alții, neștiind că va rămâne în mine, definitiv, ca o pecete a primăverii.
De câte ori rostesc SuperBlog Spring, toate imaginile se aglomerează în inimă și mă poartă prin una din cele mai frumoase perioade din viața mea, când am trăit emoții despre care nici nu bănuiam, când eforturile mi-au fost răsplătite cu o victorie frumoasă; când, dintr-un concurs în care oamenii trebuie să găsească rețeta succesului și să împletească perfect partea creativă cu marketingul, eu mi-am construit o amintire de neuitat.
Da, a trecut un an de la primăvara în care am fost pentru prima dată concurent în SuperBlog. A trecut un an de când am adunat, precum furnica, un punctaj ce m-a clasat pe treapta a doua a podiumului, după ce, surprinzător, reușisem să stau, timp de șase jurizări, pe primul loc. Atunci, m-am bucurat reținut, pentru că era ca o vrajă care se putea risipi oricând, dar acum, derulând ușor filmul meu, știu că am avut și trăit ceva unic. Citeam, cândva, la o superbloggeriță simpatică ceva de genul – „da, a fost momentul meu și mă voi lăuda cu el până hăt..departe”.  Nu mi-a trebuit nimic în plus decât ce făceam zilnic, când inspirația dădea năvală peste mine. Am scris în felul meu. Am fost constantă și credibilă, deși nu știam exact dacă formula pe care o alegeam pentru articol și sponsor era cea mai potrivita.  Sau poate doar am avut…noroc. Insa, nu e cazul sa mai fac bilanțuri.
Realitatea e alta, că am demonstrat ca din prima participare poți fi acolo, unde nici cu gândul nu gândești, aproape de premiul cel mare. Pe diploma mea de participare, însă, nu e notat succesul meu, așa că voi cei care luați startul concursului să tindeți spre premiul cel mare. Învingătorul e cel care rămâne în istorie. Toți ceilalți au trofee de bucurie că au bifat toate probele și că s-au clasat bine sau foarte bine sau că sunt doar finaliști. Și nu e puțin lucru, când se cunoaște faptul că mulți sunt la start, dar puțini sunt pe listă, la sfârșit. Dar dacă mi-a ieșit mie, vouă vă iese, sigur.

Spuneam ceva de zvon. Ei bine, chiar și în liniștea casei mele, printre strănuturi și febră, cu inima ațipită și cu mintea preocupată de starea mea de sănătate, se aude rumoarea unui nou concurs superblogosferic. Dacă nu știți deja, vă invit să vă prezentați la start, căci deja, nu doar că s-au aliniat destui pentru premiile extrem de atractive, despre care puteti citi aici, dar cred ca au aflat și numele primei probe în ceea ce se numește  Spring SuperBlog  2017.
E cu mov, cu motivație intensă, cu atmosferă încinsă, cu bucurie, cu sponsori generoși, care cunosc deja efectul textelor celor care scriu pentru acest concurs profesionist, cu același sprijin intens pe care-l oferă organizatorii – Claudia și Albert, iar peste toate un zvon de Gală, cu vuiet de mare, într-un început de mai, pe 6 mai, mai bine zis, e cel care vă poate convinge definitiv. Da, căci nu e puțin lucru, că după un efort intens, creativ și cu emoții puternice, superbloggerii sa se întâlnească acolo, unde nu e om să nu-și dorească să ajungă, la marea noastra neagră-albastră, unde se  va face premierea, iar cheful se va încinge din nou, ca în fiecare an, după  edițiile terminate.
Dragii mei, dacă aveți un blog vechi, nu nou creat, dacă aveți chef să vă testați creativitatea, să găsiți formula câștigătoare sau doar una armonioasă care să vă ducă printre finaliști, înscrieți-vă, puneți link cu articolul cu care vă anunțați înscrierea și lăsați emoțiile pentru final. Scrieți lejer, fără încrâncenare, căci bucuria scrisului cred că ne adună pe toți în orice provocare.
Eu voi fi Blogger Partener Spring SuperBlog 2017, exact ca în toamna trecută când am fost cu ochii pe texte deosebite și cu inima împărțită între cei pe care i-am susținut de dinainte de a mă înscrie eu ca participant. Voi avea și acum bucuria de a vă citi. Spor la scris și succes!
Zvonul s-a confirmat. Ediția cu nr 14 și-a luat zborul…, bronșita mea m-a făcut să întârzii cu răspândirea veștilor, dar voi știți deja că eu, de fapt, vă confirm că susțin din toată inima SuperBlogul. Fie că e toamnă sau primăvară, două anotimpuri care îmi aduc echilibru și forță! Baftă!

 

Continue Reading

Blogul meu, găzduit de cei mai buni

Încep articolul spunând, din start, că sunt o norocoasă chiar și în ceea ce privește blogul meu cu care am o relație de du-te vino destul de confuză, pentru că nu fac parte dintre bloggerii care scriu des și după un grafic de ei știut. Eu mă simt aici ca un musafir răsfățat, dar care are drepturi depline, lăsând cuvintele să se așeze în povești, versuri și ce mai vor ele.  Dacă eu nu sunt constantă, însă, cei din echipa  Gazduire Enterprise, o firmă românească ce oferă servicii de web hosting la prețuri decente, fac acest loc să fie funcționabil și  sunt prezenți non-stop în ceea ce privește partea tehnică, asigurându-mi o gazduire web de calitate.
telefon contact:+4 0757 543 548
Sunt genul de om care se lasă greu convins de ceva, chiar dacă e mai mult decât evident că acel lucru îi poate fi util. Mereu îmi pun gândurile să se bată între ele și nu totdeauna câștigă cel bun. Nici scrisul meu nu a scăpat de asta. Mă simțeam tare bine cu titulatura de „scriitor de facebook” până când oameni de bine mi-au sugerat să-mi adun scrierile într-un loc sigur numit blog. Mda, pentru cei care au deja un astfel de loc povestea mea e banală și plicticoasă. Mie îmi părea că toți știu ce e de făcut, mai puțin eu. Să fi aflat atunci de termeni gen gazduire web cred că mi-ar fi creat o mare dilemă. Adică, să găzduiască ce? Eu aveam, pe atunci, un blog făcut pe blogspot, iar după un an am trecut pe wordpress. Totul era făcut de mine, fiecare lucru aflat cu greu, după încercări de tot felul. Dacă  aș fi știut, atunci, de gazduire wordpress, oferită de cei de la Gazduire Enterprise aș fi câștigat mult mai multă autoritate. Așa am experimentat ciudățenii. În ambele cazuri, denumirile pe care le-am oferit linkurilor mele erau de-a dreptul amuzante – într-unul eram „damadecaro” iar în alta „înșiră-te mărgăritare by adrianatîrnoveanu. wordpress.com”.  Ultimul a intrat la știri amuzante chiar, la „știați că” rubrică ce o are Chinezu pe blogul său. Atunci am realizat că e musai să fac ceva.
De ce să fi întrebat eu, înainte de asta, în dreapta și în stânga, ce e mai bine pentru mine? Nu. Am găsit cele două platforme la liber și m-am înregimentat frumușel, crezând că totul e suficient pentru a-ți așeza cuvintele. Ei bine, nu e. Sau ar fi. Numai că nu eu ar trebui să mă ocup de partea tehnică. Nu ar trebui să-mi fac griji de ce nu se încarcă blogul corect sau de ce nu reușesc oamenii să mi-l acceseze de pe orice dispozitiv ar face-o. Grija mea ar fi să scriu și atât. Doar că nu poți trăi într-o bulă perfectă și mereu ai nevoie de alții care să te ajute să devii vizibil și să fii în siguranță.
Eu am reușit, având norocul ca, în sfârșit, începând cu iunie 2016, să am domeniu propriu, cu numele meu, și să  nu mai mă gândesc  la nimic. Ei au făcut totul. M-au ajutat să-mi cumpăr domeniul, mi-au făcut transferul gratuit, mi-au mutat conținutul de pe wordpress aici și m-au ajutat cu fiecare problemă închipuită sau nu, căci vă asigur că au răbdare cu fiecare lucru pe care nu-l înțelegi pe deplin. Am de fapt, două domenii, unul pe ro și altul pe com, dar cum abia de mă mișc pe cel de aici, nu mă mai risipesc cu exemplele.
Astfel, e bine de știut că transferul, configurarea, consultanta si certificatul SSL sunt gratuite! Că au pachete atractive, în funcție de ceea ce vă doriți pentru blogul vostru și că sunt dedicați sută la sută într-o colaborare perfectă. Eu nu-mi mai fac griji pentru tot ceea ce înseamnă siguranța blogului. Indiferent dacă aveți un domeniu sau un subdomeniu veți fi ajutat și asta într-un mod extrem de rapid.

Daca  achiziționezi un pachet simplu, de exemplu, vei beneficia de certificat SSL si IP dedicat, trafic de calitate necontorizat, acces la Cpanel si Softaculous, backup zilnic cu retenție 33 zile, Antivirus, Antispam, Anti-Malware, Anti-DDoS, Memcache, Memcached, Uptime garantat: 99,99 %. Bineînțeles că pachetele de servicii diferă, dar aici bănuiesc că, intrând în contact cu cei de la Gazduire Enterprise, vă vor asigura  cea mai bună alegere.

Eu habar n-am, în continuare, de ce anume trebuie făcut ca un blog să aibă mai multă autoritate. Poate doar să scrii și să-i lași pe alții să se ocupe de casa ta, iar tu să te simți, exact cum spuneam, ca un musafir care face doar ceea ce-i place, de curățenie și detalii ocupându-se cei care pun  pasiune în acest lucru.
Da, recomand să nu treceți prin ceea ce am trecut eu. Dacă vreți să vă faceți un blog, alegeți de la început ceea ce e potrivit și calitativ. Fiți, din start, blog-avion cu reacție și alegeti firma care nu poartă doar un nume sugestiv ci devine parte din voi, știind ceea ce aveți nevoie, sută la sută, non-stop.
Continue Reading