Rămas bun! Plec spre Moș Crăciun

..l-aștept pe Moș Crăciun:

Când lumea mi s-a scurs printre degete, nu eram acasă.
Când lumea s-a așezat pe pietre albe, vorbeam cu oameni dragi.
Niciunul nu a înțeles ce era în mine așa că nu m-am mai întors;
Am pribegit printre cuvinte. Ale altora, ale mele, ale noastre.
Sticleau la fel dar îmi zâmbeau reci, depărtându-mă.


-Ce faci?
-Am închis!
-Ce-ai închis?
-Am închis colivia, dar vezi că prin gratiile aurite se zăresc cuvinte-păsări, dacă-ți trebuiesc ia-le, caută cheia în tine, descifrează cifrul și scoate-le de acolo. Eu am obosit. Ma duc să- l astept pe Moș Crăciun.
-I-ai scris scrisoare?
-Nu. Ma citeste aici și stie ce am nevoie.
-Ce știe?
-Știe ca inventez lucruri, dar le simt pe cele reale și-mi aduce antidotul potrivit.
-Antidot?
-Da, pentru fiecare suspin.
-Și dacă greșește si-ți aduce antidot la fericire?
-N-are cum, măcar el va sti ce vreau.
-Si totuși ce vrei?
-Tu nu ești Mos Crăciun, asa că nu-ți spun! Află singur dacă vrei, așa e cel mai potrivit.
-Ei, ai prea multă tristețe, esti obositoare!
-DA? Hmm, ieri nu eram, dar ieri aveam zâmbetele la liber, azi s-au ascuns tot în colivie.
-Te voi ocoli, să știi!
-Știu, dar nu-i bai, am mai trecut prin asta, in plus nu-mi plac avertismentele, și nu  spune că nu rămâi cu un mare semn de întrebare. Aveai și tu tivite în cuvinte o mare de întrebări; incă unul in plus nici nu se mai bagă de seamă.
-Erai mai amuzantă, vezi peste tot conspirații, mai bine cere-i moșului …. liniște interioară!


-Nicidecum, m-am linștit demult, dar am vrut să văd cine mai vede asta și CUM mă vede.  Acum du-te, fac biscuiți cu vanilie și dulceață de căpșuni. Mă reprofilez, măcar pentru o perioadă. Si nu, nu mai bate la ușă. Nu mai deschid….. pentru o vreme. E timp de rugăciune, tăceri și regăsire. Sunt sub lupă suficient, în restul timpului; viata fiecaruia are o lupă la intrare, dar e o aprobare tacită a contractului cu ea. Refuz, însă, telescopul din casa celui nepoftit, neinvitat, nedorit. Nu e cazul tău, dar trebuia să amintesc asta!

mos craciun

RAMAS BUN! Plec spre Moș Crăciun!

*recunosc că soțul m-a somat să schimb titlul.

Continue Reading

Ghinda farului (poveste completă)

Dimineața îl găsi înghețat, învelit cu perdeaua de la ușa bucătăriei de vară, unde dormea de obicei și unde s-ar fi aflat și acum dacă nu s-ar fi blocat ușa. Coșul  gol îi ținuse loc de pernă, iar motanul Grigore l-a mirosit și miorlăit toată noaptea. A sperat, degeaba, că poate zgomotele tigratului îl vor trezi pe Boss. Dar Boss avusese seară de pocher cu băieții și la câte sticle goale zăceau lângă tomberonul prea mic pentru astfel de obiceiuri, nu avea nicio șansă să-l audă până spre prânz. Se trezi anchilozat si privi în zare, poate, poate, va vedea țipenie de om. Nimic. O liniște nesfârșită și un țipăt de pescăruș rătăcit. Atât.

Scutură încă o dată ușa, dar, ca prin farmec, se deschise și din ea iesi o fată cât oghindă mai mare, cu o privire alungită de veveriță, și  cu o aluniță pe sprânceana stângă…. podoabă de preț. Avea să observe toate astea, așa, deodată, fără să  realizeze că, de fapt, ieșea din camera lui. Ghinda nu vorbea, nu zâmbea, nu dădea vreun semn de stânjeneală, ci trecu  ca o nălucă, trimițându-și pașii înainte și păstrându-se  înapoia soarelui care se instala încetul cu încetul. Deschise larg mâinile ca o îmbrățișare sublimă, iar el abia atunci observă mersul șerpuitor și cămașa de in, prea transparentă și prea puțină chiar și pentru o ghindă. O sorbi vinovat, strecurând un oftat prelung.

Fata strălucea în razele cuminți ale dimineții, iar pe nisip pașii ei deveneau peceți tulburătoare.  Îl strigă pe Grigore să vadă dacă nu cumva vreo vrajă de noapte îl transformase în pisica asta de fată, dar Grigore torcea în coșul pe care-l răsturnase, din greșeală, cu piciorul, azi noapte. Boss nu se trezea, iar el era prea înghețat să mai continue urmărirea cu privirea, încât intră în odaia sa de om trecut prin multe, dar mai ales prin farmece de femeie, încât acum tremura doar inhalând mirosul ghindei. Făcu iute o cafea și puse apa si pentru ceai, dorind să omoare, astfel, orice aromă de tinerețe și neprevăzut, nebănuind că nu-l despărțea de fata nălucă decât vreo zece ani. Ghinda apăru în prag cu mâinile pline de scoici și cu nisip ud curgându-i printre degete.

Nu o întrebă nimic, doar din privire o îndemnă la ceai sau cafea. Surprinzător alesese cafeaua, dar nu-l lăsă să i-o toarne în ceașca aia gălbuie cu smalțul sărit, care vorbea despre rom și seri bărbătești petrecute aici în pustie. Scotoci și găsi o ceșcuță albastră, precum marea și își turnă, singură, din cafeaua turcească în care Mateo pusese puțin cardamon.

-Și cimitirul maritim? Unde e cimitirul aici?, se auzi  glasul ghindei și fiecare sunet îi lăsa în inimă ecouri prelungi. Pentru asta am venit; iartă-mă că ți-am ocupat camera, dar tata era, azi noapte, prea beat ca să mă recunoască! Știam că seara duci peștele rămas la cherhana; în definitiv, nu s-a schimbat nimic esențial pe aici, deși..!, și, nu știu cum, pauzele astea îl seduceau mai tare decât cuvintele, căci lăsau loc gesturilor ușor teatrale, de femeie tânără care se știa privită și adulmecată.

-M-am gândit ca te puteai întoarce acolo, încât m-am strecurat, rapid, în lipsa ta!, continuă ghinda ca într-un monolog uzat, în timp ce trupul i se încordă puțin gândindu-se la mirosul de tabac și pelin sălbatic din așternuturile bărbatului. Te-a chinuit Grigore aseară, iar eu pe tine! Îmi pare rău!

El nu răspunse, căci se părea ca fata cunoștea locul,  de parcă avea desenat în minte fiecare amănunt dar că prin conversația aceea nu urmărea decât să-i confirme că e ea, copila aceea de 10 ani, cu aceiași ochi mirați în care încă se mai zărea întrebarea obsesivă, din toți acești ani – ”de ce a trebuit să plece de acolo pentru a trăi la București?„ Nu se mai intorsese niciodată, așa cum nici în Dobrogea nu mai călcase de când….

Ar fi intrebat-o cum a venit acolo,  cine a adus-o în orașul uitat de lume, dar nu și de Dumnezeu, unde doar o șalupă te-ar fi cules din disperarea care ți-o dădea orarul vaporetelor. Dar nu mai conta. O vedea, în carne și oase, când, de fapt, doar auzise despre ea, de parcă făcea  parte din legendele greu de crezut din juru-i. Nu-i dădeai mai mult de 18 ani când ea avea aproape 30, iar remarca asta îl tulbura, din nou, de parcă nu-i era permis un astfel de gând.

Mateo avea origini genoveze și tare se mândrea cu asta, deși sărăcia lui era atât de mare încât renunțase ușor la titulatura de Don Mateo, așa cum renunțase și la cea de pescar, pentru a fi om bun la toate pentru Boss.

Boss avea o căsuță din lemn, renovată cochet, modestă, doar cu cele trebuincioase, dar perfectă pentru câțiva oaspeți. Pe ei îi plimba la Letea, la Cardon,  înspre tărâmul cailor sălbatici, printre nuferi protejați de lege, pe canale ascunse ale Deltei, singurul loc unde cresc liane viguroase și încolăcite puternic, formând hățiș de netrecut. Erau preluați, cu un jeep sau o mașină rusească de teren, și plimbati prin pădure, în siguranță, printre dune cu cel mai fin și schimbător nisip, printre copaci exotici până la stejarul despre care se spune ca are câteva sute de ani. Unii vedeau frumusețea și ineditul, alții doar pufneau din nas a prea mare deranj pentru o natură care își cam făcea singură de cap.

Cu ei străbătea brațul Sulina până la vărsare în mare, mergea la pescuit cu lotcă cu motor, îi trimitea singuri la cimitirul cu pietre roase de timp, sătul să povesteasca și să repovestească legende cu pirați, prințese, îndrăgostiți sau surori care plecaseră în neființă îmbrățișate sau la Farul muzeu de care nu era atras câtuși de puțin. Nici de stereotipul cu cele două mașini de politie si ambulanță care s-ar fi ciocnit in singura intersectie a orasului, și nici măcar de ciudațenia cu numerotatul străzilor, fără de imaginație, precum strada I,II, III, IV, etc.

-Cu o căutare pe google-ul ăsta al vostru rezolvați problema poveștilor, repede! – le spunea el plictisit de insistența lor

Cu greu făcuse rost de locul ăsta ascuns, atât de aproape de plajă, dar destul de ferit de ochii curioșilor care l-ar fi inoportunat cu cerințe de turist obișnuit cu luxul de acasă și nu era deloc genul de om căruia nu-i plăceau poveștile. Ba îi plăceau cele cu mare, naufragii, lupi de mare, valuri și furtuni mâncătoare de inimi tulburate de marinari, îi placeau poveștile vechi de cand iedera si sulfina înca creșteau pe zidurile clădirilor cochete; povestea cu drag despre cât de important fusese portul Sulina cândva, când hamalii câștigau peste tot o liră iar aici primeau 4. Povestea despre fluviu și tributul lui, despre cum se pierdea în mare si cum se pierdea și el în privelistea aia in care apele se linisteau în intinderi grandioase. Nu se sătura niciodată de asta și excursia lui favorită era la Farul cel Nou, unde putea să admire nesfârșitul. Culmea, deși ar fi putut renunța la asta, el o făcuse prioritate, de parcă încă ar mai fi căutat ceva pierdut cândva..

far8

adevărul.ro

Nu vorbea, în schimb, niciodată de Ghinda și de mama acesteia. Niciodată. Și Mateo se temea de asta, azi.

În tot timpul ăsta-cât își plimbă el gândurile printre frânturi de amintiri- Ghindaplecase să-și caute poveștile din cimitir, iar genovezul nostru știa că va cauta si mormântul mamei sale. Era acolo, pitit printre cele ortodoxe, având o cruce din piatră albă la căpătâi și un far în miniatură așezat pe ea. Lângă ea era cel cu frunze de stejar, despre care el nu știa mai nimic, dar de aici îi rămăsese gândul cu ghinda. Ce ciudat!

 

 

taifas

adevărul.ro

ghi

Devenise una din legende,  pe când Boss trăise intens una din aventuri,  când era doar un simplu îndrăgostit de oraș fără gânduri de stabilire. Birul l-a plătit chiar el fluviului, neașteptat. Nu se știe exact ce s-a întâmplat, dar un drum la Farul vechi s-a transformat într-o căutare de zile si nopți. Elvira nu fusese de găsit, iar ceața care persistase peste ape a facut să se audă urlete de durere și chinuri de om nebun care nu înțelegea cum fusese posibil ca ea să dispară subit de lângă el. Legende cu duhuri rele, vină chinuită pentru că nu ascultase că era nepotrivit plecării de pe mal îl macina si acum, la 20 de ani după.

De câte ori se lăsa ceața aia deasă, mai ales primăvara și toamna, Boss aprindea un felinar mare pe terasă, fuma pipă, bea ceai de Volbură de nisip, specie protejată, care ajuta la insomniile lui și din care păstra cu sfințenie pentru astfel de ocazii și asculta vuietul apelor. Uneori își cufunda mințile în băutură și pocher, ca aseară, nebănuind că până și Ghindelor li se vor face dor și își vor căuta stejarii.

-Va avea o surpriza, Boss! – gândi Mateo cu glas tare;

-Se anunță ceață de mâine!, iși continuă el ideea.

 Ghinda va afla, în sfârșit, povestea completă a unui Far în ceață, poveste cu tribut și iubiri pierdute. Dar poate, în sfarșit, va arăta ca povestea e vie și trăieste prin ea într-un loc în care miracolele încă există și legendele  se mai scriu și acum prin vieți de oameni care trăiesc magic într-un loc în care Dumnezeu și-a lăsat daruri fermecate.

far

adevărul.ro

-Descifrarea lor ar putea fi…încă…taină!,  își strecură Mateo gândul în timp ce mâinile lui își arătau îndemânarea de bucătar.

Ceaunul sfârâia pe pirostrii, în spatele căsuței. Boss nu se trezise, Ghinda parcă fusese vis, iar coșul cu pește zici că nu ar fi fost dus aseară la cherhana. Era plin din nou, semn că fratele lui, Giani, tot îi poartă de grijă și a adus aici din prada lui de dimineață. Turiști nu știa să aibă, dar un borș de pește ar fi fost cerut de oricine. Se apucă să curețe șalăul și nu i se părea deloc o blasfemie să facă ciorba din așa pește curat și bun. Noi știm ca făcea asta pentru Ghinda, dar n-o să-i spunem și lui, lăsându-l să curețe și să grijască tot ce era necesar.

Lemnele erau mărunțite din vreme, grădina din spatele căsuței avea strat frumos de leuștean și ierburi aromate, deci lăsăm omul să-și vânture gândurile prin zeama ce avea să devină vedeta zilei. Nu m-ar fi mirat să înceapă toți să suspine după ce vor gusta mâncarea făcută de Mateo, ca în filmul acela unde lumea mânca și plângea sau râdea și mânca, în functie de toanele bucătarului. Bucătarul nostru avea oftaturi lungi în privire și gânduri ghinde. Deh, poate vor trece, poate nu.

Boss părea încă tânăr, chiar dacă avea o așa Ghindă mare și arătoasă. Făcuse box în tinerețe și ceva sporturi de apă, de care se lăsase când a pierdut-o pe mama Ghindei, în ape. Lumea spunea că, mult timp, a căutat-o prin deltă, că se vedea, mai mereu, un vârf de lotcă, printre hățișuri, bântuind chiar și noaptea, iar strigătul lui părea de lup ce nu-și concepea viața fără lupoaica lui. Se căsătoriseră de mici și se aventuraseră prin aceste canale ale Dunării, ea fiind bibliotecară iar el ghid turistic, inginer, când își amintea de profesia lui, și profesor de sport pentru cei mici, o vreme. Bucureșteni amândoi, au lăsat ușor zgomotul mahalalelor și periferiei Giuleștene și se înstrăinaseră cumva de lume.

Ciudat, nu  i-a purtat pică Dunării și nici ura nu și-a distribuit-o egal sau spre cea care i-a furat iubirea. S-a înstrăinat de sine, în schimb, și asta lumii îi păru mai grav decat rămânerea într-o osândă a Deltei. Nicio femeie nu i-a mai cucerit inima. Poate doar patul, dar și acolo tot povești clandestine și ușurele circulau. Faptul că pe Ghinda a trimis-o la București nu e, așadar, o surpriză prea mare. Era singurul lucru pe care-l putea face pentru o fată ce trebuia să intre în clasa întâi. A crescut-o Florina, soră-sa, și a făcut-o chiar bine, deși faptul că nu mai trecuse prin Sulina nu era chiar o normalitate. Dar a fost alegerea Ghindei.

Florina scrisese o cărticică mică despre Elvira și Anton, Boss adică. Era mai mult un tribut adus vieții, căci mereu îi fusese recunoscătoare lui Dumnezeu că a putut-o îngriji pe Ghinda, dar nu voia ca ea să nu-și cunoască vreodată poveștile de sânge. Carte e mult spus, era, mai degrabă, un jurnal pe care fata îl citi asumat și din dorință proprie, nu pe furiș sau pe furate ca un clișeu de film. După ce o citi, își făcu bagajul și plecă la taică-său. Pe Mateo îl știa de la București, când venise cu Boss să o vadă, în diverse momente, dar nu și-l amintea atât de…bărbat. Îl știa  un flăcăiandru subțire și cu ochi ca marea când plânge, verzui mai mult.

Ghinda studiase artele și cânta la chitară dumnezeiește, desi cu glasul mai niciodată. Se folosea de cuvinte puține pentru a socializa, dar de foarte multe gesturi largi, în schimb, de parcă toată viața ei se transformase într-o scenă de teatru în care avea de dat o reprezentație, mai mereu. Era neobosită.

La cimitir nu zăbovi prea mult. Își promisese să revină să picteze toate acele povești de piatră ce încă dăinuiau peste timp, dar acum știa că avea altceva de făcut, iar în gândul ei nu încăpea nici măcar tulburarea pe care o simțise dimineață când își atinse mâinile de ale lui Mateo, pe ceșcuța albastră. Voia la far, voia să meargă cu EL și să-i spună, în față, varianta lui și mai voia să-i poată spune măcar o dată ..TATA.

Dar nu știa dacă va reuși asta.

Boss se trezi, într-un târziu. Nu privea în jur, salută în barbă, oarecum, deloc somnoros sau morocănos, dar cumva evitând contactul cu ochii lui Mateo, care iar l-ar fi dojenit. N-o văzu pe Ghinda și nici aceasta nu își semnală prezența, cumva. Luă două guri de cafea și mirosi borșul ăla ce era aproape gata:

Să pui masa că plecăm!, spuse el ferm și nimeni nu știa dacă își ignora fata sau chiar nu o remarcase;

-Doi ciudați!, gândi Mateo. La așa tată, așa fiică!

Aseză, totuși, borșul în trei farfurii, aduse pâine și ardei și niste icre de prin figider, rămase de aseară. Mirosea a leuștean și rădăcinoase, de parcă se mutase gradina în farfuriile lor.

Mâncară  pe muțește și nu se priviră deloc în ochi, asta cu excepția lui Mateo care, parcă, era un girofar și un măsurător de frecvențe tată-fiică. Nimic. Nicio tresărire la niciunul.

Se ridicară toți trei și se îndreptară spre barcă. Ghinda ezită, dar Boss o întrebă scurt:

Nu de asta ai venit? Hai..

Drumul spre farul vechi era scurt, vreo doi kilometri de țărm, dar Boss nu îl făcu pe acela turistic. O plimbă ca pe turiștii lui, simțindu-i freamătul din nări și nerăbdarea. O subjugă totuși definitiv, parcă într-un ritual știut care nu ar fi dat greș deloc, cu fiecare frumusețe întâlnită, cu fiecare salcie și fiecare tăiere de apă, prin brațele Dunării. Zăbovi la vărsarea în mare parcă spre a-și desăvârși acțiunea, deși, dacă l-ai fi cunoscut mai bine, ai fi văzut, că sub ochelarii ăia, gen aviator, se ascundea o privire îngrijorată, și o trecere a ei, mai mereu, în dinapoia umerilor, parcă să se asigure că nu o va pierde și pe ea. Era Mateo acolo, dar nu era suficient. Mateo oricum era tulburat tot, mai ales când ”stejarul” cel mic îl tot atingea, ca din greșeală, pe mâna-i aspră și fierbinte de bărbat muncit. Farul cel vechi nu mai părea atât de impresionant cum și-l amintea ea.

Lăsaseră barca în siguranță și se sprijiniră toți trei de el parcă într-un oftat comun, dar cu esențe diferite.

-Aici a pierit mama?

-Aici!

-Si a fost așa cum s-a spus, că ceața a furat-o și s-a depărtat de tine, că a căzut în Dunăre?

-Nu, nu a fost așa! Am căutat-o toți multă vreme, dar nicăieri nu-i ieșea trupul la suprafață. Parcă intrase în pământ, sau se deschiseseră fundurile fluviului, dar ea era de negăsit. Am urlat, am plâns, am jelit-o, mi-am închipuit tot felul de legende, că prinseseră viață și mi-o transformaseră în lebădă sau nufăr, dar adevărul a ieșit la suprafață mult mai dureros și nefiresc. Absurd, absurd. Un accident stupid și nebănuit. A fost găsită chiar lângă far, într-o porțiune care părea consolidată, dar care, în noaptea aia cedase. Acolo a alunecat mama ta și s-a agățat în niște fiare. A avut un sfârșit ciudat, așa între pământ și ape, exact cum trăisem. Eu eram în far, făceam poze pentru o revistă și un reportaj la care țineam mult. Nu am auzit-o. O fi strigat, n-o fi strigat, Dumnezeu știe? Dar asta e adevărul! A găsit-o nea Costică, zidarul. Nu mai trăiește nici el, Dumnezeu să-l odihnească! Vrei să vezi locul?

-Nu, TATA, –răspunse Ghinda-, hai să mergem, avem multe de recuperat, iar povestea e completă! Acum sunt aici, dacă vrei să o vezi pe mama priveste-mă pe mine. Sună fals, desuet, aiurea..asta e, altă realitate n-avem! E musai să ne mulțumim cu ea și să ne vedem de viață. Ar fi momentul!

Priviră toti spre far ca pentru a-și lua, în sfarsit, la revedere. Ghinda rosti o rugăciune, ”un iartă-mă, mamă”, își  șterse o lacrimă și zâmbi amar, dar împăcată, catre cei doi bărbați. Farul părea străin și lipsit de magie, ca un bătrân care știa că interesul pentru el, în acea zi, se sfârșea sub ochii celor trei oameni.

În spatele bărcii, spuma valurilor părea ca un voal de mireasă, ca o trenă de fată tânără, ca o poveste cu a fost odată dar care continuă și azi, ca un veștmânt de femeie tânără și pierdută prin ape. Se spijină voit de Mateo, parcă a-i confirma ceea ce bănuiau amândoi de dimineață, că și ghindele au nevoie de iubiri mature, că le plac genovezii și că nicăieri nu s-ar fi simțit mai în siguranță.

De o vreme, căsuța lui Boss are mușcate și obloane colorate, are un șevalet pe terasă, iar seara se aude cântec de chitară clasică. De o vreme, Boss privește marea, când e în ceață, tot cu felinarul aprins, cu o cană de ceai alături și cu pipa în gură, dar nu o mai privește singur ci cu ghinde nevorbitoare, dar cântătoare, cu ghinde iubitoare  care știu să ierte și să aline. De o vreme terasa lui se numește Don Mateo.

Legenda spune că uneori ghindele pot subjuga stejarii mari, dar pot să subjuge și marea, iar asta chiar pare de necrezut…

Eu aș crede, însă. Cunosc o astfel de Ghindă.

 

 V-am lăsat azi o taină, o poveste, cu ghinde și stejari, cu faruri și ceață, cu pescăruși și nisip de aur, cu volbură și cimitir cu legende, cu o Sulină pe care nu am văzut-o de 30 de ani dar pe care încă mă plimb pe faleza-i, până la vechea Fabrică de conserve, unde am mâncat pește cald, caci ea era în plină funcțiune; fac drumul acela de 2 km până la plajă, dărâm cu ochii gardul peticit spre cimitirul piraților, prind nuferi galbeni în pupilele mele mărite de mirare, beau apă sălcie de Dunăre, mor de cald în excursii toropitoare doar pentru a vedea pelicani și faruri lăsate în istorie. Dar cel mai puternic sentiment  a rămas, adânc în mine, când am ajuns la momentul eliberării, când fluviul și-a trimis apele, cu vestigii de lumi diferite, într-o matcă de nesfârșit. Soarele apunea iar mie azi..mi-a trimis, semn de scris, frumosul trăit. Precum Ghinda m-am intors într-un loc de poveste, tot pe la 10 ani sau mai bine,  în unul din locurile unde am lăsat puțin tribut al devenirii mele. Sunt Stejar acum. Mulțumesc, Doamne!

*am unit cele două capitole în unul singur.

                                                                   Sfârșit

 

Continue Reading

Floare de cactus

cactus1

-Nu-s romantică, nu am strop de romantism în mine!, zise floarea de cactus, privind către spinii semeți care parcă nici n-o ascultau;

-Măcar tu nu înțepi, nu rănești, nu ești marginalizată, așa ca noi! Uită-te cum stăm toți aici, înghesuiți, surghiuniți pe pervazul de la stradă. Am văzut noi cum te admirau și vorbeau despre tine la fel cum vorbesc despre cel mai frumos glob de Crăciun, din bradul care nu stă prea mult prin casă, doar vreo câteva săptămâni.

-Păi, nici eu nu stau prea mult! Vin, vă salut, privesc și eu lumea de aici, din vârf, și plec repede. Cât despre brad, eu zic sa nu vă mai plângeți atât, am auzit eu că, anul acesta, nu o sa mai aveți concurență nici la frumusețe, nici la înțepat. Că anul acesta se poartă  cel artificial!

-Și ce? Ăla nu înțeapă? Eu vorbesc aici de marginalizare, și tu, și crăciunița, și bradul sunteți vedete. Noi facem umbră pământului degeaba.

-Cum degeaba? Ai uitat de cataplasmă și de fructul de cactus, și de nu știu ce cremă la tub cu proprietăți miraculoase, care se face din voi?

-Iar încurci lucrurile și ne trimiți prin Mexic, la rudele noastre, de ne faci sa ne îmbătăm cu tequila, și să cântăm pe arcuș de chitară ….? Rămâi aici pe strada noastră, nu ne mai trimite aiurea în tramvai, cap pătrat ce ești! Uite, din cauza ta, nici nu am observat că avem vecin nou- un borcan cu biscuiți de casă, sub formă de brăduți. Bineînțeles, nu puteau să facă și ei unii în formă de cactus. Brad, brad, brad!!! Mereu brad. Mai bine emigrăm, în deșert, acolo scap de ăștia cu siguranță! Si degeaba te alinți că, uite, soră-ta asta înflorită toată, tot cactus e, dar cactus de Crăciun, crăciuniță,  ce să zic!!! Sper să nu vă coalizați acum!

cactus

-Fără jigniri, da? Că ți-am zis ca nu-s romantică și nici  obisnuita să fiu pusă la colț! Acum mă enervez și folosesc iar cuvântul ce începe cu litera b, doar sa te enervez cum faci tu, măi spin pătrat..! Ia uite, au pus la cadouri și o pătură. Ce frumoasă e!

-Eh, vezi dacă înfloresti rar, n-ai vazut-o pe Doamna noastră cât de mult a lucrat la ea să o poată dărui Alinei, când va veni acasă!

-Alina, cine e Alina?

-Alina e fata Doamnei, cel mai frumos fir de floare pe care l-am văzut vreodată, no ofense!  E plecată la facultate și nouă ne e dor tare de ea. Si Doamnei, si credem că și ei de noi că mereu vine și ne alintă, căci suntem prieteni la cataramă. Uite, suntem și noi pe păturică, ne-a croșetat Doamna pentru ea. Ce frumos! Și uite și dvd ul cu filmul ei preferat, Floare de cactus! Iar ești vedetă!

-Păi, vedeți, măi alinaților, că și spinii sunt buni la ceva? Înfrumuseteaza cactusii Alinei și o faceți sa-i fie dor. Pana si cactusul poate fi in povestea de Craciun!

-Mda, că bine zici, romantico!

-Ei, incetați…că roșesc, mai bine hai sa privim bradul cel nou și sa o asteptam pe Alina.

Șșșșt, șșșșt….se aud pași…

 

Veți găsi și alte povești cu cele 12 cuvinte bolduite: romantism, biscuiti,glob, patrat, litera, fir, arcus, catarama, patura,tub, borcan, cataplasma,  in tabelul lui Eddie. Un decembrie minunat să aveți!

Continue Reading

Ghinda, regăsire..

  • partea a doua:

Ceaunul sfârâia pe pirostrii, în spatele căsuței. Boss nu se trezise, Ghinda parcă fusese vis, iar coșul cu pește zici că nu ar fi fost dus aseară la cherhana. Era plin din nou, semn că fratele lui, Giani, tot îi poartă de grijă și a adus aici din prada lui de dimineață. Turiști nu știa să aibă, dar un borș de pește ar fi fost cerut de oricine. Se apucă să curețe șalăul și nu i se părea deloc o blasfemie să facă ciorba din așa pește curat și bun. Noi știm ca făcea asta pentru Ghinda, dar n-o să-i spunem și lui, lăsându-l să curețe și să grijască tot ce era necesar.

Lemnele erau mărunțite din vreme, grădina din spatele căsuței avea strat frumos de leuștean și ierburi aromate, deci lăsăm omul să-și vânture gândurile prin zeama ce avea să devină vedeta zilei. Nu m-ar fi mirat să înceapă toți să suspine după ce vor gusta mâncarea făcută de Mateo, ca în filmul acela unde lumea mânca și plângea sau râdea și mânca, în functie de toanele bucătarului. Bucătarul nostru avea oftaturi lungi în privire și gânduri ghinde. Deh, poate vor trece, poate nu.

Boss părea încă tânăr, chiar dacă avea o așa Ghindă mare și arătoasă. Făcuse box în tinerețe și ceva sporturi de apă, de care se lăsase când a pierdut-o pe mama Ghindei, în ape. Lumea spunea că, mult timp, a căutat-o prin deltă, că se vedea, mai mereu, un vârf de lotcă, printre hățișuri, bântuind chiar și noaptea, iar strigătul lui părea de lup ce nu-și concepea viața fără lupoaica lui. Se căsătoriseră de mici și se aventuraseră prin aceste canale ale Dunării, ea fiind bibliotecară iar el ghid turistic, inginer, când își amintea de profesia lui, și profesor de sport pentru cei mici, o vreme. Bucureșteni amândoi, au lăsat ușor zgomotul mahalalelor și periferiei Giuleștene și se înstrăinaseră cumva de lume.

Ciudat, nu  i-a purtat pică Dunării și nici ura nu și-a distribuit-o egal sau spre cea care i-a furat iubirea. S-a înstrăinat de sine, în schimb, și asta lumii îi păru mai grav decat rămânerea într-o osândă a Deltei. Nicio femeie nu i-a mai cucerit inima. Poate doar patul, dar și acolo tot povești clandestine și ușurele circulau. Faptul că pe Ghinda a trimis-o la București nu e, așadar, o surpriză prea mare. Era singurul lucru pe care-l putea face pentru o fată ce trebuia să intre în clasa întâi. A crescut-o Florina, soră-sa, și a făcut-o chiar bine, deși faptul că nu mai trecuse prin Sulina nu era chiar o normalitate. Dar a fost alegerea Ghindei.

Florina scrisese o cărticică mică despre Elvira și Anton, Boss adică. Era mai mult un tribut adus vieții, căci mereu îi fusese recunoscătoare lui Dumnezeu că a putut-o îngriji pe Ghinda, dar nu voia ca ea să nu-și cunoască vreodată poveștile de sânge. Carte e mult spus, era, mai degrabă, un jurnal pe care fata îl citi asumat și din dorință proprie, nu pe furiș sau pe furate ca un clișeu de film. După ce o citi, își făcu bagajul și plecă la taică-său. Pe Mateo îl știa de la București, când venise cu Boss să o vadă, în diverse momente, dar nu și-l amintea atât de…bărbat. Îl știa  un flăcăiandru subțire și cu ochi ca marea când plânge, verzui mai mult.

Ghinda studiase artele și cânta la chitară dumnezeiește, desi cu glasul mai niciodată. Se folosea de cuvinte puține pentru a socializa, dar de foarte multe gesturi largi, în schimb, de parcă toată viața ei se transformase într-o scenă de teatru în care avea de dat o reprezentație, mai mereu. Era neobosită.

La cimitir nu zăbovi prea mult. Își promisese să revină să picteze toate acele povești de piatră ce încă dăinuiau peste timp, dar acum știa că avea altceva de făcut, iar în gândul ei nu încăpea nici măcar tulburarea pe care o simțise dimineață când își atinse mâinile de ale lui Mateo, pe ceșcuța albastră. Voia la far, voia să meargă cu EL și să-i spună, în față, varianta lui și mai voia să-i poată spune măcar o dată ..TATA.

Dar nu știa dacă va reuși asta.

Boss se trezi, într-un târziu. Nu privea în jur, salută în barbă, oarecum, deloc somnoros sau morocănos, dar cumva evitând contactul cu ochii lui Mateo, care iar l-ar fi dojenit. N-o văzu pe Ghinda și nici aceasta nu își semnală prezența, cumva. Luă două guri de cafea și mirosi borșul ăla ce era aproape gata:

Să pui masa că plecăm!, spuse el ferm și nimeni nu știa dacă își ignora fata sau chiar nu o remarcase;

-Doi ciudați!, gândi Mateo. La așa tată, așa fiică!

Aseză, totuși, borșul în trei farfurii, aduse pâine și ardei și niste icre de prin figider, rămase de aseară. Mirosea a leuștean și rădăcinoase, de parcă se mutase gradina în farfuriile lor.

Mâncară  pe muțește și nu se priviră deloc în ochi, asta cu excepția lui Mateo care, parcă, era un girofar și un măsurător de frecvențe tată-fiică. Nimic. Nicio tresărire la niciunul.

Se ridicară toți trei și se îndreptară spre barcă. Ghinda ezită, dar Boss o întrebă scurt:

Nu de asta ai venit? Hai..

Drumul spre farul vechi era scurt, vreo doi kilometri de țărm, dar Boss nu îl făcu pe acela turistic. O plimbă ca pe turiștii lui, simțindu-i freamătul din nări și nerăbdarea. O subjugă totuși definitiv, parcă într-un ritual știut care nu ar fi dat greș deloc, cu fiecare frumusețe întâlnită, cu fiecare salcie și fiecare tăiere de apă, prin brațele Dunării. Zăbovi la vărsarea în mare parcă spre a-și desăvârși acțiunea, deși, dacă l-ai fi cunoscut mai bine, ai fi văzut, că sub ochelarii ăia, gen aviator, se ascundea o privire îngrijorată, și o trecere a ei, mai mereu, în dinapoia umerilor, parcă să se asigure că nu o va pierde și pe ea. Era Mateo acolo, dar nu era suficient. Mateo oricum era tulburat tot, mai ales când ”stejarul” cel mic îl tot atingea, ca din greșeală, pe mâna-i aspră și fierbinte de bărbat muncit. Farul cel vechi nu mai părea atât de impresionant cum și-l amintea ea.

Lăsaseră barca în siguranță și se sprijiniră toți trei de el parcă într-un oftat comun, dar cu esențe diferite.

-Aici a pierit mama?

-Aici!

-Si a fost așa cum s-a spus, că ceața a furat-o și s-a depărtat de tine, că a căzut în Dunăre?

-Nu, nu a fost așa! Am căutat-o toți multă vreme, dar nicăieri nu-i ieșea trupul la suprafață. Parcă intrase în pământ, sau se deschiseseră fundurile fluviului, dar ea era de negăsit. Am urlat, am plâns, am jelit-o, mi-am închipuit tot felul de legende, că prinseseră viață și mi-o transformaseră în lebădă sau nufăr, dar adevărul a ieșit la suprafață mult mai dureros și nefiresc. Absurd, absurd. Un accident stupid și nebănuit. A fost găsită chiar lângă far, într-o porțiune care părea consolidată, dar care, în noaptea aia cedase. Acolo a alunecat mama ta și s-a agățat în niște fiare. A avut un sfârșit ciudat, așa între pământ și ape, exact cum trăisem. Eu eram în far, făceam poze pentru o revistă și un reportaj la care țineam mult. Nu am auzit-o. O fi strigat, n-o fi strigat, Dumnezeu știe? Dar asta e adevărul! A găsit-o nea Costică, zidarul. Nu mai trăiește nici el, Dumnezeu să-l odihnească! Vrei să vezi locul?

-Nu, TATA, –răspunse Ghinda-, hai să mergem, avem multe de recuperat, iar povestea e completă! Acum sunt aici, dacă vrei să o vezi pe mama priveste-mă pe mine. Sună fals, desuet, aiurea..asta e, altă realitate n-avem! E musai să ne mulțumim cu ea și să ne vedem de viață. Ar fi momentul!

Priviră toti spre far ca pentru a-și lua, în sfarsit, la revedere. Ghinda rosti o rugăciune, ”un iartă-mă, mamă”, își  șterse o lacrimă și zâmbi amar, dar împăcată, catre cei doi bărbați. Farul părea străin și lipsit de magie, ca un bătrân care știa că interesul pentru el, în acea zi, se sfârșea sub ochii celor trei oameni.

În spatele bărcii, spuma valurilor părea ca un voal de mireasă, ca o trenă de fată tânără, ca o poveste cu a fost odată dar care continuă și azi, ca un veștmânt de femeie tânără și pierdută prin ape. Se spijină voit de Mateo, parcă a-i confirma ceea ce bănuiau amândoi de dimineață, că și ghindele au nevoie de iubiri mature, că le plac genovezii și că nicăieri nu s-ar fi simțit mai în siguranță.

De o vreme, căsuța lui Boss are mușcate și obloane colorate, are un șevalet pe terasă, iar seara se aude cântec de chitară clasică. De o vreme, Boss privește marea, când e în ceață, tot cu felinarul aprins, cu o cană de ceai alături și cu pipa în gură, dar nu o mai privește singur ci cu ghinde nevorbitoare, dar cântătoare, cu ghinde iubitoare  care știu să ierte și să aline. De o vreme terasa lui se numește Don Mateo.

Legenda spune că uneori ghindele pot subjuga stejarii mari, dar pot să subjuge și marea, iar asta chiar pare de necrezut…

Eu aș crede, însă. Cunosc o astfel de Ghindă.

Continue Reading

Ghinda și un far în ceață

Dimineața îl găsi înghețat învelit cu perdeaua de la ușa bucătăriei de vară, unde dormea de obicei și unde s-ar fi aflat și acum dacă nu s-ar fi blocat ușa. Coșul  gol îi ținuse loc de pernă, iar motanul Grigore l-a mirosit și miorlăit toată noaptea. A sperat degeaba că poate zgomotele tigratului să-l trezeasca pe Boss. Dar Boss avusese seară de pocher cu băieții și la câte sticle goale zăceau lângă tomberonul prea mic pentru astfel de obiceiuri, nu avea nicio șansă să-l audă până spre prânz. Se trezi anchilozat si privi în zare, poate, poate vedea țipenie de om. Nimic. O liniște nesfârșită și un țipăt de pescăruș rătăcit. Atât.

Scutură încă o dată ușa, dar ca prin farmec se deschise și din ea iesi o fată cât o ghindă mai mare, cu o privire alungită de veveriță, și o aluniță pe sprânceana stângă. Avea să observe toate astea deodată, fără să  gândească, de fapt, că ieșea din camera lui. Ghinda nu vorbea, nu zâmbea, nu dădea vreun semn de stânjeneală, ci trecu așa ca o nălucă, trimițându-și pașii înainte și păstrându-se  înapoia soarelui ce se instala încetul cu încetul. Deschise larg mâinile ca o îmbrățișare sublimă, iar el abia atunci observă mersul șerpuitor și cămașa de in, prea transparentă și prea puțină chiar și pentru o ghindă.

Fata strălucea în razele cuminți și pe nisip pașii ei deveneau peceți tulburătoare.  Îl strigă pe Grigore să vadă dacă nu cumva vreo vrajă de noapte îl transformase în pisica asta de fată, dar Grigore torcea în coșul pe care-l răsturnase din greșeală cu piciorul. Boss nu se trezea, iar el era prea înghețat să mai continue urmărirea cu privirea, încât intră în odaia lui de om trecut prin multe, dar mai ales prin farmece de femeie, încât acum tremura doar inhalând mirosul ghindei. Făcu iute o cafea și puse apa si pentru ceai, dorind să omoare astfel orice aromă de tinerețe și neprevăzut, nebănuind că nu-i despărțea decât vreo zece ani. Ghinda apăru în prag cu mâinile pline de scoici și cu nisip ud curgându-i printre degete.

Nu o întrebă nimic, doar din privire o îndemnă la ceai sau cafea. Surprinzător alesese cafeaua, dar nu-l lăsă să i-o toarne în ceașca aia gălbuie cu smalțul sărit, care vorbea despre rom și seri bărbătești petrecute aici în pustie. Scotoci și găsi o ceșcuță albastră, precum marea și își turnă singură din cafeaua turcească în care Mateo pusese puțin cardamon.

-Și cimitirul maritim? Unde e cimitirul aici? -se auzi dintr-o dată glasul ghindei;

-Pentru asta am venit, iartă-mă că ți-am ocupat camera, dar tata era aseară prea beat ca să mă recunoască!. Știam că seara duci peștele rămas la cherhana, în definitiv nu s-a schimbat nimic esențial pe aici, deși..

-M-am gândit ca te puteai întoarce acolo! Te-a chinuit Grigore aseară și eu pe tine! Îmi pare rău!- șopti fata căreia nu-i dădeai mai mult de 18 ani când ea avea aproape 30.

El nu răspunse, căci se părea ca fata știa totul, că avea desenat în minte fiecare amănunt dar că a dorit doar să-i confirme că e ea, copila aceea de 10 ani, cu aceiași ochi mirați în care încă se mai zărea întrebarea anilor ”de ce a trebuit să plece de acolo pentru a trăi la București?„ Nu se mai intorsese niciodată așa cum nici în Dobrogea nu mai călcase de când….

Ar fi intrebat-o cum a venit acolo, în orașul uitat de lume dar nu și de Dumnezeu, unde doar o șalupă te-ar fi cules din disperarea care ți-o dădea orarul vaporetelor, dar nu mai conta. O vedea acolo, în carne și oase, când, de fapt, doar auzise despre ea, de parcă făcea  parte din legendele greu de crezut din juru-i.

Mateo avea origini genoveze și tare se mândrea cu asta, deși sărăcia lui era atât de mare încât renunțase ușor la titulatura de Don Mateo, așa cum renunțase și la cea de pescar, pentru a fi om bun la toate pentru Boss.

Boss avea o căsuță din lemn, renovată cochet, modestă, doar cu cele trebuincioase, dar perfectă pentru câțiva oaspeți. Pe ei îi plimba la Letea, la Cardon,  înspre tărâmul cailor sălbatici, printre nuferi protejați de lege, pe canale ascunse ale Deltei, singurul loc unde cresc liane viguroase și încolăcite puternic, formând hățiș de netrecut. Erau preluați, cu un jeep sau o mașină rusească de teren, și plimbati prin pădure, în siguranță, printre dune cu cel mai fin și schimbător nisip, printre copaci exotici până la stejarul despre care se spune ca are câteva sute de ani. Unii vedeau frumusețea și ineditul, alții doar pufneau din nas a prea mare deranj pentru o natură care își cam făcea singură de cap.

Cu ei străbătea brațul Sulina până la vărsare în mare, mergea la pescuit cu lotcă cu motor, îi trimitea singuri la cimitirul cu pietre roase de timp, sătul să povesteasca și să repovestească legende cu pirați, prințese, îndrăgostiți sau surori care plecaseră în neființă îmbrățișate sau la Farul muzeu de care nu era atras câtuși de puțin. Nici de stereotipul cu cele două mașini de politie si ambulanță care s-ar fi ciocnit in singura intersectie a orasului, și nici măcar de ciudațenia cu numerotatul străzilor, fără de imaginație, precum strada I,II, III, IV, etc.

-Cu o căutare pe google-ul ăsta al vostru rezolvați problema poveștilor, repede! – le spunea el plictisit de insistența lor

Cu greu făcuse rost de locul ăsta ascuns, atât de aproape de plajă, dar destul de ferit de ochii curioșilor care l-ar fi inoportunat cu cerințe de turist obișnuit cu luxul de acasă și nu era deloc genul de om căruia nu-i plăceau poveștile. Ba îi plăceau cele cu mare, naufragii, lupi de mare, valuri și furtuni mâncătoare de inimi tulburate de marinari, îi placeau poveștile vechi de cand iedera si sulfina înca creșteau pe zidurile clădirilor cochete; povestea cu drag despre cât de important fusese portul Sulina cândva, când hamalii câștigau peste tot o liră iar aici primeau 4. Povestea despre fluviu și tributul lui, despre cum se pierdea în mare si cum se pierdea și el în privelistea aia in care apele se linisteau în intinderi grandioase. Nu se sătura niciodată de asta și excursia lui favorită era la Farul cel Nou, unde putea să admire nesfârșitul. Culmea, deși ar fi putut renunța la asta, el o făcuse prioritate, de parcă încă ar mai fi căutat ceva pierdut cândva..

far8
adevărul.ro

Nu vorbea, în schimb, niciodată de Ghinda și de mama acesteia. Niciodată. Și Mateo se temea de asta, azi.

În tot timpul ăsta-cât își plimbă el gândurile printre frânturi de amintiri- Ghinda plecase să-și caute poveștile din cimitir, iar genovezul nostru știa că va cauta si mormântul mamei sale. Era acolo, pitit printre cele ortodoxe, având o cruce din piatră albă la căpătâi și un far în miniatură așezat pe ea. Lângă ea era cel cu frunze de stejar, despre care el nu știa mai nimic, dar de aici îi rămăsese gândul cu ghinda. Ce ciudat!

 

 

taifas
adevărul.ro

ghi

Devenise una din legende,  pe când Boss trăise intens una din aventuri,  când era doar un simplu îndrăgostit de oraș fără gânduri de stabilire. Birul l-a plătit chiar el fluviului, neașteptat. Nu se știe exact ce s-a întâmplat, dar un drum la Farul vechi s-a transformat într-o căutare de zile si nopți. Elvira nu fusese de găsit, iar ceața care persistase peste ape a facut să se audă urlete de durere și chinuri de om nebun care nu înțelegea cum fusese posibil ca ea să dispară subit de lângă el.Legende cu duhuri rele, vină chinuită pentru că nu ascultase că era nepotrivit plecării de pe mal îl macina si acum, la 20 de ani după.

De câte ori se lăsa ceața aia deasă, mai ales primăvara și toamna, Boss aprindea un felinar mare pe terasă, fuma pipă, bea ceai de Volbură de nisip, specie protejată, care ajuta la insomniile lui și din care păstra cu sfințenie pentru astfel de ocazii și asculta vuietul apelor. Uneori își cufunda mințile în băutură și pocher, ca aseară, nebănuind că până și Ghindelor li se vor face dor și își vor căuta stejarii.

-Va avea o surpriza, Boss! – gândi Mateo cu glas tare;

 -Se anunță ceață de mâine!, iși continuă el ideea.

 Ghinda va afla, în sfârșit, povestea completă a unui Far în ceață, poveste cu tribut și iubiri pierdute. Dar poate, în sfarșit, va arăta ca povestea e vie și trăieste prin ea într-un loc în care miracolele încă există și legendele  se mai scriu și acum prin vieți de oameni care trăiesc magic într-un loc în care Dumnezeu și-a lăsat daruri fermecate.

far
adevărul.ro

Descifrarea lor ar putea fi…încă…taină!

Eu v-am lăsat azi una, cu ghinde și stejari, cu faruri și ceață, cu pescăruși și nisip de aur, cu volbură și cimitir cu legende, cu o Sulină pe care nu am văzut-o de 30 de ani dar pe care încă mă plimb pe faleza-i, până la vechea Fabrică de conserve, unde am mâncat pește cald, caci ea era în plină funcțiune; fac drumul acela de 2 km până la plajă, dărâm cu ochii gardul peticit spre cimitirul piraților, prind nuferi galbeni în pupilele mele mărite de mirare, beau apă sălcie de Dunăre, mor de cald în excursii toropitoare doar pentru a vedea pelicani și faruri lăsate în istorie. Dar cel mai puternic sentiment  a rămas, adânc în mine, când am ajuns la momentul eliberării, când fluviul și-a trimis apele, cu vestigii de lumi diferite, într-o matcă de nesfârșit. Soarele apunea iar mie azi..mi-a trimis, semn de scris, frumosul trăit. Ca si Ghinda m-am intors într-un loc de poveste, tot pe la 10 ani sau mai bine,  în unul din locurile unde am lăsat puțin tribut al devenirii mele. Sunt Stejar acum. Mulțumesc, Doamne!

Continue Reading

Realități închipuite

O cutie de lapte se răsturnă cu zgomot pe masă. Curgea albul în cascade, cu repeziciune, prea repede, iar eu m-am oprit din ce făceam, incapabilă să împiedic căderea, fascinată de curgerea aia cât o bătaie de aripă de fluture. O priveam indiferentă, ca și când nu m-ar fi interesat mizeria produsă ci faptul că îmi străfulgerase o idee.

lapte

 

 Am deschis cuptorul cu microunde, am atins tasta pentru încălzirea apei și mi-am făcut o cafea instant. Nu, nu am șters laptele. Il priveam intins ca o hartă de lume nebună, ghicind contururi de țări închipuite, unde nu aș fi făcut niciodată turism, dar mi-aș fi dorit să am o casă acolo, sau măcar o cameră goală, albă, cu un zid transparent, și  o bancă pictată cu flori pe care să așez o pernă și să-mi dorm vise de ciocolată cu lapte în Țara Cafelei, pe continentul Ciocolatei, unde erup vulcani plini de dulcele visului meu, iar cascadele îmbracă, perfect, bucăți de fructe pe care le ador.

Mă scutur de imaginația mea ciocolatoasă și trec la sentimente mai normale. Șterg cu miscări lente laptele de parcă aș vrea să mai rămân în etapa aia a mea de om prins între realitate și închipuire. Pe jos, lângă dulapul cu sticle vechi găsesc telecomanda dvd ului. Doamne, cât am mai căutat-o! Era într-o nișă, ascunsă între perete și dulap. Noroc cu laptele prelins peste tot pentru că, dincolo de visare, mi-a scos în cale un amănunt care, oricât de flagrant mi se arăta acum, pentru mine a însemnat o căutare de 6 luni. Oare ce am  căutat cu telecomanda în bucătărie?

Lavetele se îmbibă cu visul meu de o clipă. Dispare banca pictată, dispare cascada de ciocolată, dispare închipuirea. Pe jos nu se mai vede niciun strop, nicio urmă. Totul e curat. Alb…precum laptele. Zâmbesc, cât un surâs în noapte, și-mi spun că trebuie să tac chitic. Lumea nu mai iubește fantezia. Lumea vrea adevăr, vrea realitate, vrea să guste din lapte și să mănânce ciocolată.

Adică să-mi mănânce visul? Ah, nu! Mai bine fug cu el în lume! Si o sa caut o pernă albă, mare, cu flori pe care să-l așez. Alături voi așeza o bucată de ciocolată cu cafea, preferata mea. Să nu uit că-mi împletesc realitățile cu închipuiri de-o șchioapă.

Și, cumva, mă salvez… 

 

Continue Reading

Jocul de-a versul, cu o neraidă

Dimineață, Aida Neraida, o fată a cuvintelor, pe care am găsit-o pe fb,  a scris niște versuri sub formă de ghicitoare și a promis, persoanei care va ghici, o poezie după o temă și cu ajutorul unor  cuvintele pe care le va alege „norocosul”
Eu am fost norocoasa și am găsit răspunsul: ȘTRENGĂRIȚĂ!

Tema aleasa pentru poezie a fost, cum altfel decât – „înșiră-te mărgăritare”.
Cuvintele: nuiele, mărgăritare, poveste, alune, bătătură, neștiut, neșoptit, albastru, inorog, măiastru, bunicie (cuvânt inventat de cineva drag) temelie, bolovan, coș, zăpadă, argint, eter, retro, lampă, foc.

                                                 Înșiră-te mărgăritare

de Aida Neraida

A fost odata,
ca in orice poveste,
o fata.
De fapt stai, ca n-a fost niciodata
si nici nu este.
Zic de poveste, nu de fata,
caci crosetam o realitate ingamfata.
Intr-o banala zi de joi,
cu un cos vechi din nuiele si genunchii moi,
Ea o pornise prin padure,
dupa fluturi si alune.
Nici n-a observat cand seara a cazut ca un noian,
ea framanta margaritare, cu sufletul pe-un bolovan.
In intuneric si-n albastru
fad si chiar deloc maiastru,
fata se facu mai mica
si chiar tremura de frica.
Inchise ochii si-si dori
ca pana-n miez de zori de zi,
pe nestiut si nesoptit
s-ajunga de unde a venit.
Si dintr-o data dintr-o zare
un inorog iesi in cale,
cu fire de argint pe piele
si zapada pe inele.
Inchise ochii si se simti ca intr-o carcasa,
ce apoi se transforma in casa,
cu temelie de argint
si urme fine de alint.
Pe masa mare de langa foc,
o lampa mare si un ghioc
asteptau ca un scutier
calatoria spre eter.
Cand mai privi in incapere,
zari cazut in somn adanc
printul zdrobit, fara putere
ce zumzaia precum un prunc.
Atunci ea si-a venit in fire,
A scos balsamul de trezire
A inhalat si si-a dorit
sa se ascunda de adormit.
Caci, eu v-am spus ca nu-i poveste
nu-i retro si nici englezeste.
E o scornire ca sa stiti
cum fug fetele de-adormiti.
Si e mai bine in batatura
decat c-un print de umplutura.

RĂSPUNSUL MEU pentru Aida a fost acesta, tot cu cele 20 de cuvinte, alese.

Poveste pentru o neraidă

Pe o zăpadă mare, cu albastru pe la tâmple,
Prin nopți de alabastru și umblet neștiut,
Știam că o poveste, cumva, o să se-ntâmple
Cu neraide, foc, și-un inorog plăpând.
Să-nșiri mărgăritare, e simplu pentru mine
Când neșoptit mi-e gândul și inima vorbește
Cu argint la temelie. Coboară către tine
Pe aripi de nuiele și strigă în eter: Uită-te aici, privește!”
Am un poem cam proaspăt și este de la mine,
Cu-alune, lampă stinsă și cu un vis măiastru!
Ți-l duc în bătătură, dar parcă nu îmi vine
Să nu-l păstrez, că-i retro, și-mi pare cam sihastru,
Și simt că sunt Scufița ce poartă-n coș cuvinte
Călduțe și plăpânde cu dor de bunicie,
Un bolovan cu vorbe, poate de luat aminte
Să-ți fie dragi mereu, așa cum îmi sunt mie!

Două moduri diferite, într-o singură direcție, bucuria cuvintelor! Mulțumesc, Aida. Mi-ai salvat ziua!

Continue Reading

Cartea curcubeului cuvântător

Corbul cenușiu croncăne cuminte. Cra-cra. Ceasul cerului căsătorește comete căzătoare. Citim cartea curcubeului cuvântător. Coloanele cuvintelor cusute cu cerneală, croite concret, circular, către cercul celor creativi, cad catalizator, cuibărind cu cinste cosmicul cuvânt, cu clinchet cristalin, cuprinzând criterii coborâte caraghios către celule cenusii chinuite, creionând cabaret cinic cuvântator, cerșind comentarii ce cuprind ”c„ căsăpitor. Chin cosmic. Cetatea cuvintelor cuprinzătoare cade, căci coșul cunoașterii ciclice cere clemență. Cinci cești curate cuprind ceaiul cinismului ce curge către cei curajoși. Caut colaborare. Cobor către cofetăria cartierului. Caramele, cremșnituri, creme cu cireșe, caise confiate, cataifuri, cozonaci, checuri, cașcavalul cornurilor coapte, castane comestibile, cornulețe cu chimen  cer căsăpire; cheamă copii cu chef crănțănitor. Curcubeul cofeturilor! Cranț, Cranț! Ce candoare!
Cuvinte? Care cuvinte? Cereți cuiva care colorează cerul! Copiilor! Cortina cade! 

Aveam textul în draft, printre multe alte nimicuri dosite. L-am scos aici după ce l-am expus pe fb. Am simțit zâmbetul oamenilor …

Continue Reading

Octombrie

  • Iubesc, dorm, visez, plâng, adulmec….aer de timp ruginiu, strâmb, deocheat, deşănţat şi strivit sub greutăţi de veşti triste. Zbor în gânduri peste culme semeaţă de munte, încă verde, încă plin, sacru, demn, de neclintit. Strig şi pare că nu mă aude nimeni. Nici ecoul nu vrea să mă prindă. Nu-l aud. Văd stoluri de păsări mici, vii, zglobii, ciufulindu-şi aripile în jocuri repezi de toamnă.
  • „Iubesc toamna!”, strig continuu, încercând să acopăr celelalte glasuri ce-mi spun în cor: „Noi nu! Ţine-o tu pe toată!” O ţin, o scutur, o grijesc pe la colţuri, prin cuprins, dar tot mai îmi iese, din cercul ei ocrotit de puterea gândului meu bun, cate un vânt şi o ploaie rece, cât să simt privirile urâcioase ale celor ce nu văd cu ochi buni anotimpul ruginiu. Timpul e iubitul meu ascuns, amantul meu de taină pe care-l iubesc vinovată prin odăi diferite şi cuvinte tăcute, nespuse.
  • Azi timpul mi s-a ascuns în nişte zile de octombrie ca de primăvară caldă, cu arome distrate de mutaţii genetice. Am 12 jocuri de alcov cu „timpul”. Acum se sfârşeşte cel numit octombrie şi, deşi ştiu că noiembrie e cel mai senzual, azi îmi alint amantul în cuvinte ruginii, trecătoare, versatile şi înşelătoare. Îi pun aşternut de frunze şi-l amăgesc cu câte-o creangă de brad, cât să  îi ţin interesul viu pentru mâine, când voi vrea să ascund griul crengilor cu toată pădurea de conifere. Îmi stropesc trupul cu apă de crizanteme şi tufănele şi-mi ung mâinile cu peltea de gutui cât să pot să-l topesc în mângâieri amăgitoare, să mai stea, să zăbovească cu căldură şi aer roşu de munte, să mă ameţească, lăsându-mă ca drogată sub anestezia mirosului de castane coapte şi dovleac parfumat.
  • Îmi promite că octombrie va fi şi numele iatacului cu blănuri calde în care mă va iubi, minut cu minut, până când timpul i se va sfârşi. Păi cum e aia ca „Timpului să i se sfârşească timpul?”, întreb. Râde. Nu-mi răspunde şi mă invită să ne întindem lângă o apă de octombrie care susură lin şi pe care nu mai poate timp de alte 11 luni să mi-o ofere. Pe o tipsie am doua cutii cu numele celor două  jocuri rămase: noiembrie şi decembrie. Încerc să desfac capacele lor, dar sigiliul timpului e bine pus şi eu mă întorc îmbufnată la clipa mea din acest octombrie fără putere, galben la faţă, şi cu respiraţia din ce în ce mai greoaie. Îmi dau seama că totul poartă nume de octombrie încă…şi…. fug. Fug de timp, în timp, peste timp, încălţată cu papuci de dans de octombrie şi cu şal de octombrie; fredonând cu glas şoptit despre poveşti fără Halloween, dar cu luciri de stele.
  • Stele cu viaţă, stele ce cad, stele de turtă dulce cu scorţişoară, ce îndulcesc zile aromate de toamnă cu nume de octombrie trecător. Sunt o amantă uitucă şi capricioasă. Nu m-aş mira să vin să vă spun că ador următorul joc. Ce să fac? Nu mă pot abţine! Viaţa e doar una, iar clipa …e dintr-un film ….da, da, aţi ghicit…de octombrie!

28. 10. 2013

Continue Reading

Ochii lui Dumnezeu

De trei zile pe blogul Vienelei tronează o fotografie, care fotografie a fost facută acum ceva vreme de Matilda şi pusă pe unul din blogurile ei. Cum-necum, ce s-a gândit Vienela? Ia să pornim noi o joacă de la fotografia asta.golas

 Ştiţi momentul ăla în care te dai un pas înapoi ca sa vezi mai bine o imagine? Ei, da’ mai bine citiţi voi aici toată tărăşenia, căci acum despre mine voiam a scrie. Despre mine şi visul de-a scrisul. Am unele momente în care ideile îmi vin de-a valma şi aş tot tasta în neştire, orice, cu logică, fără, cu sens sau pură imaginaţie. Cine mă opreşte? Ştiu şi eu? Altele. Aseară, însă, am visat că scriam articolul inspirat de fotografie şi am vrut să mă trezesc chiar, să-l creionez aici, dar puterea somnului a fost mult mai mare. Nu ştiu ce visaţi voi, dar al meu a fost ideal:

”-Ce zici, desenăm şi noi un copac?, întreb cu glas scăzut pe băiatul bălai din vecini;

-Iar? Am mai desenat şi altădată, parcă n-am chef! N-ai şi tu o idee mai originală? Uff, ce bate vântul de se ciufulesc toate găinile de afară!, spune oarecum preocupat privind prin geamlâcul bucătăriei;

-Păi, oricum trebuie sa stau cu tine până vin ai tăi, hai să ne jucăm ceva!

-Noi doi?Hmm, mai bine facem altceva!Ce ziceai că desenăm?

-Uite asta!, şi îi bag sub nas fotografia de mai sus;

-Ia uite ce de Ochi a lui Dumnezeu, în rămurele!

-Cum adică Ochi ai lui Dumnezeu?

-Păi, mamaia mea îmi spune tot timpul, de când eram eu mic, mic, că păsările astea mititele sunt ochii lui Dumnezeu pe pământ; că văd tot ce se întâmplă aici şi apoi zboară sus, sus de tot şi îi spun fiecare amănunt! Şi el e fericit sau supărat, depinde de noi, doar!

Înlemnesc puţin a mirare, dar îmi reiau tonul autoritar:

-Acum ce aştepti, de ai înţepenit cu creionul în mână?

-Of, nimic nu ştii; acum aştept să crească rădăcinile copacului, căci nu există copac fără rădăcini nici în poză! Ele nu se văd, dar sunt acolo! Când mă urc eu în pom, ele mă ţin şi pe mine; uite aici ţin ”ochişorii”, vezi?

-Aha!, îngăim eu, privind nedumerită cum din trei mişcări a trasat nişte linii pe coala cea până mai adineauri albă ca  sufletul lui curat;

-Acum ce mai coci? De ce te-ai dus cu linia dintr-un capăt în altul şi ai mai adăugat câteva răzleţe? Că ăsta arată a pom doar dacă beau o ţuică de a lui tac’-tu, cumva!

-Păi, nu mi-ai arătat tu o fotografie cu un pom golaş, cu ramuri răsfirate? Aşa am făcut şi eu, nu vezi?

– Nu, nu cred, sunt doar linii ameţite, atât!

-Hmm, …avem rădăcinile ce nu se văd, da?

-Da!

-Avem pamântul şi cerul, da?

-Da!

-Păi, pomul nu creşte în pământ?

-Ba da!

-Şi nu ajunge la cer? Nu am unit eu cerul cu pământul prin linia mea? Că aşa văd eu!

-Ăăăă, ştiu şi eu? Da nu-i pui şi tu nişte frunze ceva, măcar? Poate aşa mai seamănă a copac!

-Nu, şi nici păsări în pom nu pun pentru că s-au dus toate la Doamne-Doamne să-i spună cum mă baţi tu pe mine la cap şi nu mă laşi să mă uit la desene!”

 

Nu ştiu cum s-a terminat visul meu, dar ştiu că băiatul avea dreptate; nu totdeauna ce se vede e ceea ce pare şi nici ceea ce nu se vede nu înseamnă că n-are contur şi sens, dar ştiu că şi o simplă fotografie poate face mintea şi sufletul să creeze poveşti.
Privesc pădurea şi jur că cerul se uneşte cu pământul în mii de linii răzleţe, ca într-un desen de geometrie naturală. E sumbră şi goală şi nu pot sa nu îmi închipui, pentru o clipă, că mii de ochi ai lui Dumnezeu au zburat către El să-i şoptească cât de preocupaţi suntem de noi înşine. Poate e timpul să mai simţim şi noi cum ne cresc rădăcini şi cum mâinile noastre ating nepermisul, nevăzutul, neştiutul în rugăciuni de gând. Sau poate e doar timpul poveştilor. Pe a mea v-am lăsat-o azi provocată fiind de Vienela!
Continue Reading