Aprecierea, echilibrul trecerilor noastre

Aprecierea e combustibilul perfect pentru lucruri mărețe ce au fost, până nu demult, tăcute.
Sunt genul de om care nu funcționează bine la critici. Dar nici la laude excesive. Consider că tare bine e să fii în echilibru. Să ai cu tine o balanță interioară pe talerele căreia să pui și binele și răul, dar din care să mai arunci, măcar din când în când, partea negativă; să se ridice spre cer, cu puțin chiar, lucrurile acelea care te fac mai bun. Am în jur oameni care, mereu, cred că ceea ce are altul e mai bun și că ceilalți au reușit mai bine în tot ce fac, că au cartea vieții scrisă așa cum și-ar fi dorit ei să o ai tu. Doar că îți trimit un gând consolator că, totuși, e bine și așa. Simți cum nu există nici măcar o urmă de apreciere și că orice ai face e caz pierdut. Florile tale nu se vor vedea de tufele înflorite ale celorlalți.
Dincolo de acest om, e cel pentru care ceea ce exista în ograda sa e extraordinar și ceilalți sunt mici și fără importanță. Culmea, acești doi oameni locuiesc în aceeași casă și mereu mă mir că echilibrul despre care vorbeam nu există; că, de fapt, minusul cu plusul nu dau semne de atracție  și  nu cred că am auzit vreodată vreun cuvânt de apreciere pentru cineva, ci doar constatări și statistici.
Eu numesc asta lipsă de iubire, incapacitate de a încuraja și susține. Culmea, provocarea am primit-o de la Sissi, șunca cu 1, 5 % grăsime, obținută din apreciere pentru femeile active cu grijă la siluetă. Apreciere!!!
Doar pornind de la această asociere, în mintea mea se conturează un om care nu doar că știe să primească, dar dăruiește tuturor din tot ce e ea și tot ce face, pentru că nimic nu e mai trist decât un om care dă fără a ști primi și invers. Sora mea, căci despre ea e vorba, e cel mai tonic om pe care-l cunosc. Omul care se bate cu viața și chiar cu ADN-ul propriu pentru a rămâne tânără și sănătoasă, care e de profesie nașă numărând deja 6 perechi de fini și trei perechi în așteptare, care a botezat deja 4 copii și se pregătește anul acesta de alți doi, care mereu are masa întinsă pentru vreun călător ostenit, care e singura care știe să vorbească „limba mamelor” astfel încât să nu mă mai simt neputincioasă când nu pot traduce nu-urile si da-urile mamei noastre. Pentru ea eu sunt ființa „cea mai din cele mai”și nu știu cum „de mă vede mai frumoasă decât sunt”, dar simt că împreună cu soțul meu au făcut echipă imbatabilă, astfel încât doar prin încurajările lor și tot aș reuși să nu mai văd negrul care, uneori, e doar în închipuirea mea.
Ea dă mereu veselie, gând bun, ajutor, făcându-te să nu rămâi niciodată deoparte, implicandu-te în fiecare lucru care aduce folos. Sora mea e darul primit pe când nu știam să-l apreciez așa cum îmi era dat. Cu recunoștință. Aprecierea noastră e reciprocă, de parcă rugăciunile mamei au avut ecou în noi pentru totdeauna. Alt om de la care, de fapt, pornesc toate trăirile mele mature, omul pentru care sunt perfectă așa cum sunt și pentru care ar trebui să inventez cuvinte ca  să-mi arăt recunoștința pentru toată susținerea pe care mi-a oferit-o întreaga viață.
mama și sora mea
Mereu m-am subapreciat, din păcate, contrar celor spuse până aici. Aveam așa o problemă de a nu-mi putea stăpâni siguranța de sine, de a nu mă încadra în ceea ce spuneam cu ceea ce credeam. Chiar și în scris, mi-era teamă că e „prea târziu” venit darul ăsta care mi-a adus povești închise în cușca uitării. Lăsându-i deoparte pe cei din familie, care, cum vă spuneam, au ținut bine frâiele închipuirilor mele, la trei luni după ce mi-am descoperit bucuria de a croșeta cuvinte pe un blog public, a apărut EA, cel mai mare susținător al meu, deși nu ne știm decât virtual. Dincolo de stângăciile mele  îmi prevedea succese la care nu m-aș fi putut gândi; îmi citea și recitea fiecare text, trecând dincolo de greșeli și văzând în mine mai mult decât sperasem vreodată. Nicoleta Ioniță, căci despre ea e vorba, mi-a fost primul „meu editor de carte” tipărindu-mi fiecare poveste, poezie sau eseu pe care le aduceam întru cunoaștere, păstrate în sertar pentru a fi citite și în afara on line-ului și tot ea a fost cu inima atunci când cartea chiar a apărut ca dintr-un joben de magician. Trecea prin cea mai grea situație din viață, pierderea soțului și nu-mi imaginez cum a găsit loc pentru bucuria mea. Copleșitor. Azi și nu doar azi, voi spune ca o apreciez nu doar ca prieten, sustinator, muză și critic, deopotrivă, ci ca femeia puternică ce se arată, înfruntând viața cu inimă de leoaică și ghimpe de scorpion.
Nu neg că am tot primit dovezi de apreciere, chiar și prin faptul că mi-au apărut câteva articole în ziare locale, dar cele pentru care voi fi mereu bucuroasă sunt cele de la cei care mă citesc și-mi trimit gânduri și mesaje,  atenții și cuvinte, emoții curate pe care le voi păstra mereu în suflet, ca pe ceva neașteptat. În definitiv, cu acestea rămân. Restul se așază la catastiful trecerilor mele mai mult sau mai puțin importante. Cu voi, însă, poveștile mele devin din banale…unele cu ștaif și n-am cuvinte să vă mulțumesc; mai ales ție, Nicoleta.
Mi-aș dori să vă știu fiecăruia gândul de trecere, de apreciere pentru ceea ce ați primit sau ați dat. Aș vrea să vă cunosc darurile obținute din această bucurie, de a ne fi recunoscute eforturile, de la cele mici, ce  se trec cu vederea, aparent, până la cele mari care nu se uită niciodată.

 

Soțul meu e completarea mea. Între noi există acel echilibru de care vorbeam la început. Ne-am întâlnit când deja împlinisem 35 de ani de viață. Mereu am spus că suntem două berze șchioape care s-au susținut una pe alta și au mai făcut și cuib.  Între timp ne-am vindecat, astfel încât fiecare să stea bine pe picioarele sale, să-și ducă la bun sfârșit proiectele și să fim fiecare parte componentă, chiar dacă asta doar se ghicește. El are o deviză, care ține și de profesia sa de medic ,,Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău”. Nu uit deloc asta și mereu, în clipele puține de răgaz în care suntem împreună, tot ce vrem e să dăm timpului nostru liber aprecierea care se cuvine, printr-un cuvânt plăcut, ceva bun de mâncat, o plimbare care să ne adune, un semn că noi nu vom fi niciodată doar niște iubiți deveniți prieteni, ci vom păstra cu drag esența începutului pe care nu-l vom uita niciodată – aprecierea iubirii venite când te așteptai mai puțin. Din această trăire se nasc lucruri trainice, dovedite.
Noi, la Paris, în singurul concediu făcut vreodată peste granițe
Așadar, spre cine se îndreaptă aprecierea voastră? Sau când v-ați simțit cel mai tare apreciat? Oricum ar fi, reciprocitatea dă confort și stare de bine. Exact ca Sissi.

 

Continue Reading

Cum m-am apucat de citit

Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În  realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit  o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești”  urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristică a fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața.  Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu  generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire  constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – 𝐂𝐮𝐦 𝐦-𝐚𝐦 𝐚𝐩𝐮𝐜𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭 – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.

Continue Reading