Sub spectrul nimicurilor

De mult nu am mai scris ceva amuzant. Aproape că nu mai găsesc în mintea mea ceva care să ne distreze şi să ne aducă zâmbete. Chiar atât de transformaţi suntem? În viaţa mea de zi cu zi, rutina e şefă de post. Ea vorbeşte, ea răspunde, ea centrează, ea dă cu capul. Noi, nimic. Roboţei. Oameni trişti, îngânduraţi, cu fel de fel de probleme îmi caută privirea aprobatoare. Mă feresc. Ce să le spun? Că fiecare are adevărul lui, propriile idealuri şi propriile nevoi? De parcă n-ar şti!
Îmi amintesc de o masă de sărbători. Musafiri fiind, normal. Tinerii din faţa noastră aveau un copil de aproximativ doi ani. Toată seara nu au vorbit decât despre acei oameni egoişti, care în loc sa dea educaţie unor copii, hrănesc animale ce nu aduc niciun folos. Mirată, mi-am privit soţul, care nu îl contrazicea, deloc. Ba, îi dădea dreptate, spre stupoarea celorlalţi ce îl ştiau posesorul a şase animăluţe, plus câteva abandonate de pe stradă. Nici urmă de ironie sau sarcasm. Nu! Îşi ducea discuţia politicos, încercând să spună cele mai nevinovate, dar stupide cuvinte. Nu i se potriveau nicicum. Doar tremurul piciorului de sub masă l-ar fi putut da de gol, dar asta doar eu …observam.
-Ce-ai avut?, îl întreb, în drum spre casă. Abia dacă ştiam ce-i cu tine….
-Tu, râzi de mine? Ce puteam să-i fac acelui om? Pentru el, eu eram nebunul, neadaptatul, criminalul, care în loc să crească copilaşi îmi fac de lucru cu nişte prăpădiţi de căţei şi pisici. Iar dacă-i spuneam că avem şase acasă, ajungea, cu siguranţă, la urgenţă cu atac de panică. Lasă-l, nevastă, şi hai acasă să învăţăm animăluţele să ne zică mulţumesc şi buna ziua, iar de te apucă să scrii asta în vreun articol de-ăla de al tău, pe blog, așteaptă-te ca cei ce iubesc animalele să-l înjure pe acest biet tânăr, care, culmea, îmi e simpatic și-l respect în tot ceea ce face. Îl vor face cu ou și oțet arătând cu degetul lipsurile pe care le are. Însă omului chiar îi lipseste ceva, dar nu e normal nici sa ne asmuțim asupra sa de parcă ne-a ars cu fierul roșu. De ceilalți care sunt precum tânărul acesta, nu-mi fac griji, cred că se vor abține, după ce-ți vor simți tristețea din cuvinte. Bine ar fi să tragem concluziile în gând, chiar dacă strâmbăm din nas, pe moment. În definitiv, nu trebuie să ne placă aceleasi lucruri sau sa facem polemici zdravene între noi …din acest motiv. În fine, sunt curios! Și apropo, știi cum te simți la țară când mergem și toată lumea lasă slobode cuvinte care nu sunt deloc coafate? Ne deranjează atunci, pentru că-s directe, dar și pentru că sunt spuse mult prea franc, cu tintă clară și efect precis. Tu ramai intr-o stare inconfortabilă, dar cei ce le-au spus au uitat asta în citeva secunde. Ar fi cazul sa facem invers.
„Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc, oamenii nerezonabili încearcă să adapteze lumea la ei înşişi. De aceea, orice progres se datorează oamenilor nerezonabili.” Bernard Shaw
Eu cred că fac parte din prima categorie, dar cu oameni precum Mihai, până și familia mea are o șansă la progres.
Și, apropo, după o vreme, i-am întâlnit, din nou, pe acei tineri care erau departe de cuvintele lansate, atunci, sub euforia senzatiei de a fi părinte si de a fi descoperit esenta vietii. Nu-și aminteau episodul deloc, fiind topiți acum după doi dintre câinii noștri- Toto-tomberonezul și Alma, rotweillerita. În rest, pe cine să convingi şi de ce? De ce să mă simt eu altfel, doar pentru că alegerile dar şi hazardul vieţii au fost altele? De foarte multe ori am simţit priviri dezaprobatoare doar pentru că nu avem copii. Cine îşi închipuie că noi am ales de bună voie asta? Oamenii comunică ciudat. Există adevăr, dar adevărul tău, al meu, al fiecăruia în parte. Sunt multe momente, când vrem cu tot dinadinsul, să îl convingem pe celălalt, că adevărul propriu e curat, iar restul nici măcar demn de ascultare. Te plac, dar faci ca mine. Zici ca mine.
Ba, deloc. Sunt in armonie cu tine din multe alte motive, nu doar pentru că detinem puncte comune. E musai nevoie de o chimie aparte, de o adiere de blândețe, de un parfum pe care doar unii îl simt, reciproc. Când mi-a murit un motan, prietena mea, mi-a spus că-s ciudată că plâng asa după o ființă, că doar când pierzi un om ai dreptul să jelești. Eu știam ce înseamnă să pierzi om, însă nimeni nu mă putea convinge că nu am dreptul să sufăr, măcar în acea perioadă, gândindu-mă câtă drăgălășenie mi-a oferit mie, nu altcuiva, acel ghem de blană, bătrân și bolnav. Am regretat, mai apoi, că am relatat, întâmplarea asta cu prietena, cuiva ce simțea durerea mea de atunci. O ploaie de injurii s-au abătut asupra fiintei care nu era de față, de parcă nu îmi era suficientă suferința. Nu-mi doream sa o pună nimeni la zid doar pentru că nu a înțeles și nici nu va înțelege decât că am devenit o ciudată care nu trăieste conform normelor societatii. Asa, și? Eu am învățat ceva atunci, că nu mai simt nevoia să mă confesez acesteia nici cu alte subiecte, întrucât eu nu-mi pot separa mereu sentimentele, dar asta nu înseamnă că nu pot schimba politețuri și impresii banale, care tin de respectul ce i-l port, caci viata nu înseamnă doar prezentul ci întreaga noastră existenta, iar pentru o altă părere decat a mea, nu era cazul să șterg un întreg capitol pe care-l împărtim.
Iubesc oamenii care știu să nu dea vina pe alții pentru ceea ce sunt, azi! Greu am învățat să mă iert, dar ușor să știu că doar eu sunt responsabilă pentru viața mea. Alegerile, bune sau rele, mi-au apartinut mereu. Cu oamenii faci punți. Uneori fragile. Pe unele le dărâmi din greseala, pe altele cu intentii, din orgolii și nepotriviri mărunte, pe unele le părăsesti pur si simplu, privind, cateodată, cu admiratie construcția perfectă dar pe care nu ți-e îndemână să calci.
Altele, și de vrei tu să le lași în paragină, nu te lasa cei cu care ai construit, cei care te scutură, din când în când să-ți bage mințile în cap. Iubesc oamenii care nu te lasă să renunți ușor, care nu renunta nici ei la tine din prima, care luptă pentru a-ți arăta că ai greșit sau ai înțeles diferit, dar nu e un capat de lume. Dar des îi observ și pe cei care privesc cu ură, doar pentru că puntea s-a rupt. Ei și ce? Calcă pe drumul tău, pășeste pe cel fără cotituri pănă când vei ști că mai poți sa te aventurezi sa treci peste poduri construite cu alții. Nimeni nu te vede altfel decât esti, dar percepțiile sunt fine. E suficient un zumzet și câteva apăsări de pedală, să știi că zgomotul infernal e de lăsat în urmă. Admir oameni pe care nu-i pot iubi, iubesc oameni cărora nu le caut nici forma, nici fondul, nici lumina. Aceia sunt..pur și simplu, fără eforturi. Când te chinui să ții hățuri, obosesti și iar nu mai mergi decat drept, fără să privesti dreapta-stanga. Însa, imi pare plictisitor așa. Prefer saă văd, să simt, să iau, să pun, să dau, să greșesc, să plec, să revin, sa fiu clipă, moment, secundă dintr-o viață pe care o aleg.
Mai sunt punțile de suflet, puntile de gând și cele de taină, rugăciune și lumină. Si pe ele calci fără frică. Tot cu oameni le faci, dar aceia sunt cei care nu-ti vor pune niciodata îndoiala în inimă. Nici tu lor.
Sunt ceea ce dau, chiar de nu dau suficient sau nu primesc la fel, iar de am dăruit răul cândva, greu m-am iertat. Cu toate acestea, asta e una dintre lectiile cele mai frumoase pe care am invatat-o in viata mea. Dureroasa, e drept, dar plină de adevăr. Al tău, nu al altcuiva. Eu aleg, nu alții și doar eu știu că atata am putut, că ceva nu merge, că atâta timp cat simt disconfort, instinctul salută prezența celui care mai bine ar rămâne doar bucurie, bucuria întâmplării. Căci nu e om să nu aducă binele, dar tu sa nu-l mai vezi de umbrele altor acțiuni, vorbe si descătușări. Azi, cineva drag, îmi spunea că alege doar ceea ce o construiește frumos, iar spre restul lucrurilor care o împovărează, nu mai priveste.
Eu sunt masochista putin, toti oamenii au contat, chiar si cei pentru care azi eu sunt doar amintire sau ei mie. Sunt mai completă așa. Mă însingurez ades, însă doar în acțiuni pe care nu le pot împărti cu alții. Din ele mă scoate viața mereu. Și mă împarte pe bucăți, cât să știu că atunci când m-adun, o fac singură. Nimeni nu e vinovat că aleg gresit, chiar si cand uit ca am făcut-o, de mi se pare munte, drumul meu. E suficient însă sa fii sincer cu tine. Dar ce păcat ca pentru unii doar ceilalți vor fi de vină. Ei, de aceștia mă feresc, de fapt, dar…mai degrabă mă ferește Dumnezeu, chiar si prin acțiunile mele de care nu sunt mândră mereu. O fi și asta o cale, dar eu măcar …o recunosc!
Căţeii tot nu au învăţat să ne dea bună ziua. Ba, fac şi ei boacăne, precum copiii. Cel mai mult atentează la plantele lui Mihai. Dar bucurii ne aduc fiecare în parte, chiar dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu vreau să mă schimb. Ce să schimb? De ce? Dacă am un om în jur şi cu acela împart ceva din starea şi crezul meu….. e minunat. Nu mai judec, nu mai impun, nu caut, nu sufăr, nu plâng. Dar până să ajung astfel, drumul mi-a fost pavat cu întâmplări, nu toate bune, deși unele s-au desfasurat chiar sub aspect de bună intenţie. Aşa că, ar trebui să fim atenţi pe cine ne grăbim să numim „apropiaţi”, caci, după o vreme, am putea observa că apropierea e ultimul cuvânt care i-ar defini. Sau pe noi în raport cu ei.
Într- o zi, voi căuta locul unde să mi se predea lecţia îngăduinţei şi a conviețuirii senine. Deocamdată, ştiu doar frânturi. Aşa, de la Dumnezeu. Şi uite cum, nici azi, nu v-am spus nimic amuzant. Mă iertaţi? Mâine e un drum nou creat să ne răsplătească strădaniile. Ale mele, azi, au fost în spectrul nimicurilor. Dar mâine? Ehehe…mâine! Vă mai las o ultimă zicere. Poate singurul lucru la care puteţi zâmbi, totuşi, şi care ar da o altă cuvintelor mele.
„Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci zice: Acesta este punctul meu de vedere!” David Hilbert în „Matematicienii glumesc”(21.06.2013)
Continue Reading

Fă rai din ce ai!

Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

Continue Reading

Te salut, lume! A primăvară….

Sunt ca fata împăratului pe când primise vrajă de somn adânc și pedeapsă să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească. Îmi trec clipe prin fața ochilor și momente care nu par ale mele. Sau sunt prea ale mele. Îmi zâmbesc crengi de salcie și două mierle cântăcioase mă ridică din patul meu pe care nu l-aș părăsi vreo lună. Îmi amintesc că s-au uscat trei tuia mici, iarna trecută, iar primăvara asta văd alte pagube prin partea ce se vrea verde, sub stânca-munte. Nu înțeleg niciodată de ce mor plantele, deși, la ce umezeală și umbră avem în curtea noastră, mă mir că încă mai trăiesc și cele ce sunt acum pe baricade, înfruntând urâtul de după gard, adică niște tranșee în asfalt ce anunță că blocului gata ridicat pe coamă de munte, în sfarșit, i se așaza si conductele pentru canalizare. Un haos, o mizerie, un zgomot nesfarsit, de care m-am cam saturat.
După o renovare ce mi-a mâncat timp, disponibilitate și multe altele, m-am trezit cu un ambient pe care-l asteptam de vreo sapte ani de zile. Toate par la locul lor acum, caci mai mereu făceam, vrei-nu vrei, mutari de vară, de primăvară, de ploaie, de soare sau doar de nevoie de schimbare. Mi-am pus, din nou, masa cu privire la oraș, am așezat copăceii să le pot da binețe permanent, să ne vorbim, să ne spunem una-alta, să mai schimb și eu vreo două replici…altfel mute. Imi raspunde, in schimb, Lupu’-Baiatu’, preocupat de starea mea fizică și mentală. Prea par obosită…și neatentă. Nu vă las fotografii, poate doar asta cu noul meu colț favorit.

V-aș întreba cum o mai duceți, ce mai faceți? Telefonul meu e „mort”, cică sunt multiple cauze, inclusiv la cartelă. Uneori sună, alteori nu. E mai bine așa. Lumea poate sa ma minta ca m-a căutat, eu că am vrut și mai trece o vreme. Adevărul e ca urăsc telefonul mobil, dar asta am mai spus-o. Prea poti fi gasit si cand nu vrei a fi gasit. Si mai recunosc..ca nu am chef de pălăvrageală. Cred ca mi se trage de la prea multe vesti rele ce mi-au parvenit prin el. Rar te suna omul cu bucurie. In general, ne impartim grijile si tremurul inimii prin silabe pe care, o vreme, refuz sa le mai rostesc.
Au trecut deja 3 luni din anul asta și nu mă bucur deloc. Dacă as avea 20 de ani nici n-as fi băgat de seamă, dar asa parca aud cuci cântand, din oră in oră, spunandu-mi să nu mă mai risipesc, să ador clipa, să mă bucur de toți cei pe care-i iubesc. Aveam ceas cu cuc. Pe unde o fi acum? De cate ori ajung la Sighișoara și văd figurinele din turnul cu ceas eu mă gandesc la cucul din cuibul cu rotițe. Sunt defecta, stiu.
Poate vă întrebati de ce nu mai postez nimic, de ce nu pun vreun poem, vreo poveste veche sau nouă. Adevărul e ca am fost prinsa în multe și că sunt conștientă că pierd mult timp în on-line în detrimentul celor reale. Am obtinut atat de multe in ultima lună! In plus, am realizat ca sunt dependenta de tot ce tine de virtual și ca imi place  tare mult, mai ales cu cei cu care, mereu, am purtat un dialog, am împartasit un gand, o amintire, o senzatie.  De asta și vreau să-mi rămână on line-ul  o bucurie, o vacanta de-o clipa, în care să pot gasi tot ce nu reusesc a cuprinde cu gandul sau cu fapta. Si mereu ma-ntorc bucuroasa. Macar pentru asta.
De pe colina mea, cu o cafea in brate, intru in povestile voastre și mă inspirati.
Am bătut câmpii, dar de ceva vreme nu v-am mai intrebat de „bună ziua”. Sper sa fiți bine cu toții. Am o ramură de corcoduș înflorit și cinci frunze într-un soc. Tare greu se face primăvară în curtea mea, iar în sud ..deja e liliac in floare. Si uite asa, descopar ca, parca, timpul mai asteaptă sa se scurgă – undeva, florile deja se scutura, la mine abia de se dau în spectacol. O fi de bine, nu stiu.
Până una-alta, tot ce am putut face, a fost sa-mi fac spectacol in ambientul meu de zi cu zi. Acum, încep cu mine. Am nevoie si eu de niste redecorari de suflet si de trup. Multumesc pentru mesajele voastre, lasate pe privat. Recunosc, nu raspund la timp, dar o fac cu drag, atunci cand pot. Sa fiti bine, azi și mereu.
Te salut, lume! A primăvară…
Continue Reading

Omul și litera sa – parfumul literelor

Mereu am strâns bilețele și scrisori, am păstrat bucăți de hârtie banale pe care le piteam într-o beauty case pe care mi-a dăruit-o un fost iubit de al meu pe când făcea bișniță cu adidași aduși din Bulgaria. Omul acela mi-a rămas în minte la litera C fără să adaug altele, mai mici. Un C rece, pragmatic, care-și doza râsul, vorbele și sentimentele de parcă avea o limită deja trasată peste care nu ar fi putut trece. Scria doar cifre și numere calculabile într-un carnețel cu coperți de piele, cu un stilou Parker. Un C sofisticat, pretențios care mereu avea o franchețe ce lăsa o stânjeneală tuturor din jur.  Cum mie nu-mi plăceau pantofii sport mi-a dăruit valizoara, fără să bănuiesc o clipă că, de fapt, mi-a oferit-o pentru că nu o putea vinde. Mânerul se desprinsese de partea solidă a genții și atârna periculos de învelișul delicat care o acoperea. Am descoperit cu amărăciune asta, dar am păstrat-o, făcand-o cufăr pentru comori scrise, pe care alții, poate, nu le-ar considera astfel. Și uite așa mi se conturează, în minte, ideea parfumului de litere, omul și scrisul său, omul și inițiala numelui, omul și povestea dulce sau amară sau serioasă, sau doar încruntată, veselă ori atipică. Literele și oamenii lor. Parfumul lui era unul glacial cu note de portocală amară, ce mi-a ramas multă vreme în amintire, la fel cum mi-a rămas și imaginea sa când își lua cana proprie, din mașină, atunci cand trebuia sa bem cafeaua în vreunul din barurile acelei vremi.
Omul și litera sa. Omul și cuvintele scrise. Indiferent că ne așezăm numele pe vreun act sau doar facem o listă de cumpărături, că lăsăm un mesaj pe vreun bilețel lipit de frigider sau completăm vreun formular de vacanță, literele ne scriu pe noi, trimițând, discret, câte un mesaj ce tare ușor ar fi de descifrat de cei mai curioși despre natura umană. Parfum subtil de viață scrisă pe fugă sau pe îndelete. Spuneam că păstrez și eu câteva bucăți de viață pasageră, în bilețele și scrisori ce își dorm somnul de frumusețe în valizoarea lui mister C. Am câteva de când eram elevă în primul an de liceu.
Cineva îmi scria, cu o caligrafie impecabilă, cuvinte cerneluite, aplecate ușor spre stânga, rotunjite perfect: „Atunci când te vei iubi mai mult, vei iubi și viața”. Hmm, trec peste, nu înainte de a pune litera A, pe rândul gândului, și dau de altul cu un desen minunat cu trei îngerasi,  creionați cu talent de o fată cu aspect de bibelou de porțelan care mi-a rămas lipită de suflet până în ziua de azi. Sub ei, scrie suav, înflorit și în culori aprinse: „Trei îngerași pentru un îngeras de fată”.  Zâmbesc și îmi spun că parfumul literelor tinere și inocente e cel mai puternic anestezic. În doi timpi, am uitat  tot ce ar trebui să mai scriu. Insist, însă, căci diafanul din litera M îmi lasă dâre de scorțișoară și nucă, de bezea și miros de toamnă, de blândețe și zâmbet ciufulit într-o tinerețe veșnică, așa cum era și e draga mea, dragă.
Mâinile nu pot cuprinde talmeș-balmeșul de scrisori, plicuri îngălbenite, vederi, cărți poștale, catrene rătăcite, poezii naive, stângăcii timide, litere care abia se văd, altele puternice care mă irită chiar și acum, după 30 de ani, de cand dorm și tot dorm. Multe aș putea spune despre ele. Roșesc când dau de un bilet franjurat, despre care îmi amintesc, perfect, cum mi-a fost strecurat în buzunar, pe când aveam vreo 30 de ani și iubeam clandestin: „În lumea ta nu pot ajunge, dar măcar nu pune de tot zăvorul și lasă-mă să te admir și să te iubesc fără atingeri, fără vorbe. E suficient să mă privești și să știi că ai poarta sufletului meu deschisa. Tu.….” Litere mici,  scrise adunat, corect, drepte, semețe, pe care le cenzurez nevoit, căci prea trimit iz de seducție ca în parfumurile acelea orientale pe care le iubesc atât de mult si despre care nu știu nimic, căci nu rețin niciodată nici ingredientele, nici aromele, ci doar efectul lor fatal asupra mea. Litera? Un S, de la secret, bineînțeles.
Un alt C îmi apare în minte  împreună cu un hohot de râs ce dezvelea un chip de păpușă perfectă, într-un trup de femeie fatală dar atât de ambițioasă și hotărâtă, încât închid  toate bilețelele să nu-mi mai apară vreunul și să rămân cu acel parfum dulce și puternic, pe care nu oricine îl poate pune atât de bine în valoare.
Caracterizat de bogatia si greutatea parfumurilor anilor 90, Gucci Gucci Rush, căci despre el e vorba, are o compozitie inspirata de un cocktail exotic floral. Parfumul prezinta drept note dominante piersica, patchouli si coriandrul. Are la baza note bogate de frezie africana, piersica si gardenie, continua cu acorduri mai subtile de trandafir, iasomie si coriandru, pentru a se incheia cu o baza puternica si calda, de vanilie, vetiver si patchouli.
Două femei, din jurul meu l-au știut a-l purta, o vreme, și amândouă împărțeau și litera C, pe care o descopăr ca fiind cea care mi-a contabilizat multe nume și parfumuri. Doar că unele au arome de regret, iubire, pasiune, trădare, depărtare, punct. Sunt însă litere ce-mi vor rămâne bune și frumoase pentru că fac parte din mine, la fel ca bilețelul cu catrenul dăruit cândva ca premiu de consolare în niște timide neîmpliniri:

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim

Acesta e ultimul bilet pe care l-am desfăcut, cu Magda Isanos autor perfect, al unei amintiri pe care nu mai mi-o poate lua nimeni, nici măcar neprevăzutul care m-a făcut să nu mai am în jur aceiași oameni, pe care-i zăresc, în litere de o șchioapă, rătăcite în cutia amintirilor prăfuite. Mda…„Murim…..ca mâine”, spunea poeta prin om frumos….
Alte litere, scrise de tipar, într-o caligrafie de excepție, căci nelegându-le între ele, folosind literele mici de tipar, de fapt, ai senzația unei anticipări ale acestor vremuri cand toți tastăm mai ușor cuvinte decât să ni le dăruim pe foițe de hârtie. Si nu mă mir că par tastate; omul era cu un pas înaintea vremurilor, mereu dornic de a afla, mereu pompos în definiții, mereu amalgamând cuvinte seci cu cele răsunătoare într-o învălmășeală iritantă și deloc atractivă, dar cu o notă intelectual-scriitoricească ce era ostentativ aruncată în ochii și sufletul meu prea dominat, atunci, de superficialitatea tinereții care vâna mai mult căldura și emoția decât dramatismul și teatralitatea textelor pe care niciodata nu le-am putut reține, atât de personal-impersonale erau. Aveam să realizez ca acel R  al lui era atât de potrivit acelor litere, de parcă s-ar fi simțit în ele inclusiv accentul acela franțuzesc, rârâit, șuierat, posedant și amețitor, însă topit ușor în automatisme ciudate care mai îndulceau puțin sobrietatea deloc confortabilă și din cuvânt, dar și al omului-literă.
Omul și litera sa. Da. Fiecare a lăsat o litera mare și o imensitate din cele mici, și toate acestea au picurat în noi senzatii și trairi. Am o prietenă dragă, un N perfect, care îmi trimite, ades, scrisori ce însoțesc multe din năstrușniciile sale de cadouri sau atentii, de lucruri simbol despre care stie că ma vor impresiona. Si da, mă impresioneaza mereu observând cât de bine mă știe, dar și cu a ei caligrafie desăvârșită, de secretară școlită înalt, literele ei arcuindu-se și jucandu-se perfect pe portativul foii, lăsându-mi nu doar parfum de prietenie, ci o muzica suava pe care doar  mesajele cuvintelor sale o pot compune.
Mi-aduc aminte de un joc de cuvinte, doi prieteni care aveau același nume ce începea cu A, si-au făcut, cândva, un bar cu numele  „La doi amici”. Doar unul a rămas amicul barului, celălalt având alte preocupări, doar că puțini știu că, de fapt, nu era vorba despre amici ci de …doi „a” mici. Tare drag mi-a fost alintul lor care parcă îmi vorbea despre povestea lor comună începută pe când viața însemna doar joc de cuvinte și nu numai.
Parfumul literelor e aparte pentru că, deși ne sunt tuturor dăruite,  le împrumutăm ceva din noi, din întâmplările noastre, din frământări, aspirații, neîmpliniri, emoții, căderi. Toți le scriem, chiar dacă o facem diferit. Când am început a scrie cu iz de rămânere, cunoscuții mei tare s-au mirat. Unii au reactionat firesc, altii s-au bucurat zgomotos, alții au întrebat:„Tu, vorbești serios? Dar tu nu făceai asta, până mai ieri. Nu-i pierdere de timp? Câțiva mi-au spus să las blogul, că e doar material din care se vor inspira alții și să scriu cărți, de parcă literele cu lumină de roman sunt așa…pentru oricine, dar au fost și cei care au zis: „Ei na, mare lucru! Și noi putem. Doar să vrem!”
Adevărat. Fiecare poate lăsa scris, nu doar vorbit, povestea literelor personale. Eu nu fac altceva decât să transcriu imagini, gânduri, întâmplări și doar arareori împletesc ficțiunea cu creativitatea. Eu văd cuvintele, iar asta mi-aduce aminte de un citat din Nichita Stănescu, deși e doar o bucurie a frumuseții celor aleși, a nu se crede că mi s-ar potrivi mie: „Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele”

 

 Iar dacă stau să mă gândesc, chiar le puteți da contur de carte dacă aveți scrieri care par proaspete mereu. Eu am făcut-o, iar bucuria asta nu mi-o poate lua nimeni, căci nu vom scrie doar pe marea coală a internetului, ci ni le putem așeza pe noptieră, pentru vremuri când timpul și slovele vor purta parfum de amintire despre o vreme formidabilă care mi-a adus numai bucurii. Și chiar dacă și despre asta am auzit că „decât să scoți o carte cu postări de pe blog, mai bine deloc” vă asigur că blogul e doar un altfel de beauty case, care mi-a păstrat perfect cuvinte care altfel s-ar fi pierdut printre preocupări mai mult sau mai puțin speciale până când s-au cerneluit. Cerneluri care nu au ajuns la cititorii de blog ci la toti ceilalți neconectați la internet ci în realități palpabile. Litere ce miros a mama, primul meu cititor, a soră, a oameni bucuroși de mine…altfel. Literă cu miros de iederă și parfumuri rococo cu iz de altădată, cu miraj ce mi-a schimbat viața.
Litere dragi am multe I, P, S, C, V, D, O …..dar cel mai drag îmi e M-ul căci parfumul acestuia are trăinicie, credință, iubire, curaj, inspirație și încurajare permanentă. Si, nu știu cum, dar datorită lui literele mele vorbesc mai tare …românește.
Cred că aș fi putut scrie în neștire – știu că m-am lungit, dar asta e! – deși, am fost tentată, la început, să aduc  texte mai vechi, dar extrem de actuale, despre literele mele.

Însă, pentru că povestea este înscrisă în Clubul Condeielor Parfumate și pentru că tocmai și-a aniversat 6 ani de la prima poveste parfumată, am considerat ca e cazul să nu vin doar cu ceva vechi, ceva împrumutat din vremuri începute timid sau ceva albastru ca ele, ci să pun ceva nou, mai ales din respect față de niște oameni-literă care au scris de-a lungul vremii..texte deosebite și aromate. La Mirela, cea care a inițiat povestea parfumată, pe blogul căreia veți descoperi și alte scrieri din tema Parfumul literelor, se va gasi și urmatoarea provocare – Parfumul dansului. Dar pentru asta va mai trece o vreme. Bucurați-vă de litera voastra mare si de toate celelalte care se scriu și vă scriu. Primăvară minunata.
ps. Cine spune ca aceasta fotografie nu e genială? Uite cum, în locul vreunei tablete sau kindle, „umblau” cartile prin locuri publice, parcă anticipând vremurile de acum. Lumea are nevoie de cuvinte, de hrană scrisă, chiar dacă ne-o luăm diferit. Iubiți-vă vremurile, altele nu avem. Dăruiți litera timpului care nu se mai întoarce și fiți recunoscători pentru ceea ce trăiți. Sunteti litere perfecte cu parfum de izbândă!

Continue Reading

Sub globul meu de sticlă

Trăiesc sub un glob de sticlă transparent, iar totul pare mai liniștit așa, chiar dacă în jurul meu cad focuri iar gălăgia lumii mă împresoară. Acolo nu trebuie să răspund întrebărilor la care nu am explicații facile. Lucrurile incomode dispar de parcă se ridică sub formă de fluturi. Roiuri. Acolo mă umplu de povești cu turtă dulce din care simt că fac parte, miraculos, căci prea tare seamănă cu frânturi din a mea copilărie. Doar numele diferă și culoarea pielii, dar citesc tot despre oameni multi și năcăjiți, care și-ar fi împărțit și ultima bucățică cu tine, decât să o mănânce pe furiș, fără poftă și vreo urmă de satisfacție. Globul meu de sticlă e colorat, fațetat, precum un caleidoscop din acela în care vezi părticele dintr-un vis impărtit in alte mii de fărîme și pe care-l sucești după bunul plac.
Sunt bine cu mine, nealterată de opțiunile celor care trăiesc după forme absolut firești, uneori convenționale. Nu mă împiedic de rezultatul ecuațiilor cu multe necunoscute, pentru că rezultatul îl accept cu seninul inimii. Bineînțeles că nu semăn deloc cu cea care dădea din coate, cândva, să se vadă, să fie, în rând cu lumea, cu job perfect dar inutil pentru nepriceperea-mi.
Sub rotundul lui perfect, oamenii nu mă ceartă pentru alegerile mele, nu-mi spun ce să fac, ce trebuia făcut – de parcă ar deține adevărul absolut și formula succesului garantat- și nici nu clatină din cap cu îngăduinta, țâțâind de neplăcere!  Nu așteaptă să apar alta decât sunt, acum, indiferent de ce-aș putea fi. Risipa mea e un alt fel de trăire, dar dacă ar trebui s-o explic prin viu grai…aș amuți. Nimeni nu vrea să audă nimicul omului care se ascunde sub globul de sticlă boem.  Acum e la modă  super-omul, (super-femeia, bărbatul),  cei care dărâmă zidurile viitorului. Dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa, deci s-ar putea să fiu defecta tuturor timpurilor. Hmmmmm..
Din cutele sufletului, pitit de zgomote și tumult și de lucruri care nu îmi mai sunt de mult  timp obișnuite, se preling dâre de lumină și tăcere. Sub clopotul meu de sticlă ele dau căldură. Acolo, alung activitățile care mă epuizează dar fără de care mecanismul acesta perfect nu ar funcționa. Le uit rapid, într-un ungher, cu geaca de piele, ghetele și poșeta lângă, cât să-ți echipezi urgențele și să ieși în aventura zilnică. Dar până atunci, mă pitesc cald în forme prietenoase cu o cană de cafea caldă și miros de cartofi copți, cât să nu uiti ce frumos și simplu e totul.
Știți povestea aia cu țiganul, iarna, aflat pe un mal și pe malul celălalt era un foc mare, iar el voia sa câștige un pariu cum nu va îngheta chiar dacă e atât de frig, iar el era într-o camașă sau nici aceea și spunea privind spre foc: „Doamne, ce cald e! Doamne ce cald e!” Și proiectia sa îl ajuta să nu moara de frig. Cand au stins focul, a inghetat pe loc.
Așa si eu, sunt conștientă că dacă dau globul la o parte încep să aud și să văd forfota lumii și sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri care oricum vor fi traduse de fiecare când filtrul său propriu intră în acțiune. Nici chiar eu nu pot sa  explic ușor ceea ce  nu stiu, cateodata, cum de au ajuns in anumite puncte:
Când au trecut anii, de mai am câțiva si numar unii de nici în vis nu credeam ca vor veni atât de repede. Sau că suntem un cuplu fără copii. Ori ca trupul meu nu mai e armonios, asa cum era cândva. Sau că am ales sa fiu omul literelor calde în detrimentul altor năzuinte. Ale altora. Nu ale mele. E drept că hrănesc altfel, ale mele, însă doar despre acestea din urmă pot vorbi, cele lumesti mi se par istovitoare, banale, ca intr-o zi a cartitei. Nici măcar nu-i pot invidia pe cei care fac lucruri mărețe. Am oameni în jur care reușesc asta atât de ușor și îi privesc cum strădania lor pare atinsă de aripă dumnezeiască. Și înțeleg perfect de ce mă așez în alte teritorii căci nu mi-aș putea însuși niciodată astfel de simțiri. Când totul iese atât de natural unora, tu știi că s-ar putea ca efortul tău să iasă în evidență. Și-mi doresc discreție, deși implicarea mea e totală. Dar cei pe care-i admir, nu-mi vor cere niciodată explicații. Ei știu. Ba, și pe cei carieriști de meserie, ambițioși cu performanțe uluitoare, siguri pe sine, pragmatici dar și vizionari, care silabisesc și se încruntă când îmi simt bătăile de ritm diferit, îi pricep bine. Știu cum e dar nu mai vreau a ști de ceva timp. Reușesc să îmbin planurile, dar mă voi simți cu adevărat bine când în loc de chipuri vad litere și povesti. Are însă grijă viața să echilibreze situatia și atunci normal că mă ascund cat pot sub umbrela albastra a bucuriilor mele.
Sau că în casa mea dorm prea multe suflete ale unor căței ce nu au mai fost doriti in alte părti. Ori că prefer o anumită solitudine zarvei normale, oricat de frumosi și buni, și oricât de recunoscatoare le-as fi celor cu care am stat candva în reuniuni voioase. Dar mai ales mi-ar fi greu sa mă alătur în crezuri pe care nu le simt, dar nevrând sa spun prea multe despre ale mele, căci e tare usor a fi combătut la infinit, când ție altele ți-s clare.
Si cum globul de sticlă e fictiune formală pentru a reusi sa ma scuz de toate neputintele mele îi sunt totuși recunoscatoare pentru că doar asa am reusit sa nu clachez in slabiciunile mele. Uneori îl iau cu mine și printre oameni, si fatetele de care vă spuneam la inceput mă ajută să asez lumii chip bland. Mereu aud ca ce gândesti, aia devii. Dincolo de preferintele mele, știu că niciodata nu mi-a fost mai clar ca sunt pe drum bun. Mi-a fost teamă ca anii maturitatii mele depline mă vor găsi cu regrete, căci multe nu mi-au iesit. Da, dar au apărut altele despre care n-as fi bănuit vreodată, iar mie mi-au asezat in suflet bucurie si adevar – ca primesti ceea ce îți e de trebuință. ÎNȚELEPCIUNE? Nu! Doar faptul că am învățat să mă iubesc mai mult, să nu mă mai raportez la cum sunt alții, ce simt, ce principii au, ce gânduri, cât de diferiți sunt. Când îți acorzi tot timpul din lume ție, îl împarți cum dorești, fără vinovății de fațadă. Se întâmplă să-ți pui clopotul deasupra basmului tău doar când crezi că nu mai ai timp să tot te explici.
Cand lipsesti mai mult dintr-un loc, atat de mult inca parca ai fi fost in povestea frumoasei din pădurea adormită, nu mai ai ce sa pui in loc decat o linie. Pe care o tragi după tine, in speranta ca nu va trebui să uiți unde ai lăsat capătul de care încă te ții bine și că, revenind, poți vorbi, ușor, nu despre ce  și de ce n-ai făcut, căci oricum nu poți schimba ceva, ci  despre azi, despre  mâine, despre cafeaua din ceasca, despre viața care se scurge indiferent că o asezi sub clopote de sticlă sau sub aripi de fluturi ce-ți duc visele departe pentru a se împlini. Parcă nu-ți mai simti oftatul cand privesti, peste umăr, discret, și te intrebi cat sa te auzi, doar tu: „Când, Doamne? Când?”
Si-ți bagi mâinile în buzunar ținând strâns pumnii, căci și-asa in restul timpului ți-s pusi la treaba. Cand zarva lumii se inteteste, peste mine, ca pe un platou cu tort, se asaza același clopot de sticlă. Tortul vietii  ramane neatins măcar pentru o vreme până cand  mi-l vor devora oricum…cei prea infometati de ….omisiunile inerente. Noroc ca-s camarile pline și ingrediente destule. Facem altul. Pot spera la unul cu bezea, lămâie si piersici? Simt eu că vremurile ce vor veni vor fi atat de pufoase și vor avea arme atat de naturale, incat nu cred că nu voi invita pe cei care le prefera sa le savureze discret. Dau eu cafeaua! Si un fir de floare, cât să ne îmbobocească povești noi în minte, căci gândurile oricum țes pleduri de cuvinte care ar fi zăcut cuminți sub alte clopote de sticlă dacă nu le-ar fi spart neprevăzutul.
Să-ți pui peste casa sufletului așternuturi de vorbe, toate ale tale, chiar dacă par la fel, tot te învelesc cu recunoștință, căci până nu demult, se tricotau doar în minte. Unul pe față, unul pe dos. Iar uimitor, cineva parca scotea andreaua și ochiurile fugeau singure, desirandu-se in minte. Ce noroc pe mine, cu locul acesta magic, alt glob de sticlă, unde să-mi înșir mărgăritare din gânduri ce altfel ar fi murit demult. Caleidoscop fațetat în imagini ce vorbesc despre mine, baloane de săpun pentru alții. Fiecare ce vede, fără supărare..

 

Continue Reading

Mihai și sticla verde

O sa ziceți că va înnebunesc cu „minunile” făcute de soțul meu. Pai, nu. Că totul e ciclic. Vine o vreme când e liniște și doar replicile lui sunt spumoase și produc ceva agitatie, dar și cand înalță zmee tricolore în toată curtea, se bucură încă din 21 decembrie că se lungește ziua și vine primavara sau adună toti cățeii cartierului, coadă, si se țin toate ghidușiile de el, n-am cum să nu vă povestesc.

ÎNSA DE DEPARTE, STCLA DE APA MINERALă, LA 2 L, verde și de plastic, e dușmanul meu numărul unu prin care soțul tot încearcă niște vrăjitorii și, uneori îi ies, alteori…nu.

Se zice ca hidratarea e bună, iar el bea apa oriunde s-ar afla – în bucătărie, în baie, dormitor, hol, cabinet, peste tot vezi o arătare de sticlă de 2 litri care se face una cu făptura soțului. Nu-mi place deloc, timp de pahar nu-i, dar si după ce își linișteste însetările mă trezesc cu inamici uitați peste tot. Am dormit cu unul în pat, un inamic verde rostogolit în clinchete tulburatoare pentru nopti cuminți. Mi-au aglomerat masa, scaunul, pervazul. Ce mai, neplăcut! E în stare să amâne și decolarea vreunui avion de îl ia pe el cu sete, iar peste tot cel mai fidel accesoriu nu e vreun ceas sau altceva decat minunea aia de sticlă.

Totuși, obiceiul cel mai cel din toate, e de a mai bea puțină apă, fix, cand iese din casă. Sticla rămâne pe un podium, aparent la adăpost. În primele dăti, am cules-o și așezat-o în siguranță, deranjată de bufnitura pe  care o  făcea când o dădea jos cațeii, în bucuria lor de „pleacă tata sau vine tata!”.
Menționez că podiumul, de care vorbesc, este de fapt tot holul, care e la o înălțime mai mare decat locul în care se intră în casă și unde se necesita putina atentie atunci cand îl cobori. Dar stiti cum e cu obișnuintele? Zici ca de atatea ori ai pășit acolo, încat cunoști fiecare denivelare.
Într-o seara de iarnă, neagră ca taciunele, fără lumina nici măcar de la stâlpul de afară, vin eu, dinspre baie, cu o oala cu apa rece, sa pun cățeilor că se sfărseau si ăstia de sete, precum stapânul lor. Casa lui Setilă s-ar fi numit asta, daca pe mine nu ar trebui sa ma pacalești cu paharul cu apă, ca pe copii cu lingurita de mâncare – una pentru tata, alta pentru mama și una pentru cățelu’. M-am gândit eu ca mi-e cam lene să las tigaia aia cu apa, să aprind lumina, ca doar cunosc fiecare centimentru din casă si pot merge și cu ochii închisi pe oriunde.
Așa că nu aprind nicio lumină, orbecăi frumușel, pun un picior pe caldarâmul de gresie si cand să-l pun pe al doilea simt cum fac precum Stan și Bran, împreună, pe când călcau pe coaja de banană. Vin pe spate, capul face balans dar tot îl aud pocnind pe gresie, țin contra din spate, îmi simt coatele într-o durere care mă vindeca de „mă doare în cot, definitiv”, mă uit că sunt la concursuri de tricouri ude, dar singura participantă. Apa îmi șiroia, cucuiul se umfla si eu îmi injuram bărbatul, care nu era acasă. Am bolit ..trei zile. Pe ce credeti voi ca am călcat eu? Da, pe o sticla cu apa, de 2 litri, pe trei sferturi plina. Dacă sticla ar fi fost goala nenorocirea nu s-ar fi întâmplat. Dar așa s-a rotit sub piciorul meu de zici că era hopa-Mitică.


Jur ca aș fi dat totul uitarii. O vreme chiar a dosit sticlele alea din calea mea. Pana am uitat. Si eu, si el. Din cand în când o observam dărâmata de cătei și o luam de acolo. Totuși, într-o zi, cand am plecat de acasă, am lasat doi catei in interior, o sticla la usa și cand ne-am întors bloca nițel ușa, mi-am zis că-i prea de tot. Si cu adevarat sticla aia m-a mai urmărit, pana am decretat ca daca mai încearcă să ma omoare să o faca cumva mai pasional, mai artistic, caci femeie omorata din cauza unui pet verde, zău dac-am pomenit.

Pai, ziceti voi, nu merit eu ceva mai mult decat o amărâta de sticlă de plastic? Oricum ar fi, ghidușul meu, care inventează zile de naștere în septembrie doar să primească niște gogoși pe care mi le doream atunci, care își notează fiecare lucru la care mă uit doar m-o nimeri cu ceea ce-mi place atunci când aniversăm ceva, care mă ceartă dacă stau în frig prea mult, care-mi spune să nu mai dau explicatii nimănui la lucruri care mă agită, care e la fel de solitar ca mine, dar împreună suntem ca niște berze cu cuib de paie cocoțat deasupra lumii, e cel mai frumos dar primit de la viață și chiar mi-as dori să știe că „mor de dragul lui” și că sticla verde e doar pretextul de a scoate de la naftalina o poveste pe care unii dintre voi o cunoasteti. Să-mi trăiesti, dragul meu, așa fără pretext și nu de dragul unor sărbători cu simboluri comerciale. 

Continue Reading

Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci

Pentru că văd lucruri, dar mă prefac că nu le văd pentru că nu sunt eu în acele ecuații, revin cu un subiect dezbătut de mine deseori. Nu am devenit mai înțeleaptă sau sufăr cumva mai puțin în urma multor lucruri întâmplate de-a lungul vieții, dar am aflat  pe propria-mi piele că-i poți iubi și pe cei  pe care nu-i simți total în suflet. Cum? Simplu. Te pui în locul lor o clipă, apoi iar în al tău, în al altuia pe care-l adori, iei omul care-ți este simpatic de mori, dar in afara de „salut și cum e vremea” nu va spuneti, faci și puțină contabilitate prin durerile pricinuite de cei plecați DEFINITIV, acolo Sus, și, vă garantez,  vă iese o combinație de suflete, astfel încât printre cei cu care îți porți ușor gândurile, intră și cei care îți dau senzația aia călduță, cu urme dacă e, foarte bine, dacă nu, viața oricum se derulează în același sens.
 E o mare realizare daca poti să nu-ți privești prietenii cu privirea de acum, ci cu cea de atunci, de cand păreați legati pe viață, iar dacă nu poți, așază-i într-o stea, să sclipească mereu și să nu uiți că nu poți fi prieten cu toată lumea. Cel care e prietenul tuturor, nu poate fi prietenul nimănui, zicea cineva. Nu mai dați acest cuvânt la liber. Păstrați-l pentru sine. Mie îmi e teamă de el, nu-l merit, chiar daca mă straduiesc mult. Insa tocmai aici e buba. Ne straduim, unde trebuie sa fie firescul. Nu cereti nimic altuia, dați voi, necondiționat, iar dacă nu mai poți face asta, nu te învinovăți. Ești defect? Ok. Spune-o, asumă-ți asta. Dacă ți se pare că ai dat și nu ai primit la fel sau, cum spuneam chiar eu, ai dat-o în bară în regulile importante ce tin doi oameni aproape, gândește-te că celălalt nu e rău, doar că s-a terminat firul. Că l-ai taiat intentionat sau s-a desirat pe parcurs, veti vedea, in timp, ca nu va mai conta. Sau va conta, dar altele iau locul acelui om și aproape ca te rusinezi de ceea ce te-a indepartat. Am telefonul, de exemplu, plin de numere de contact. De folosit nu le folosesc decat pe a celor fara de care nu pot trai. Unii îmi sunt chiar incomozi, chiar daca-i iubesc de mor, dar m-am saturat sa raspund acelorasi intrebari, cand de fapt se vede clar care-mi sunt preocuparile cele mai dragi. Eu nu mă plicisesc niciodata. Mereu exista ceva de facut, de creat, de gatit, plimbat, vorbit. Oamenii care nu-și gasesc locul și te invadeaza pe tine nu-i inteleg. De asta zic..ca firele compatibilitatilor sunt subtiri, asa cum și caracterele noastre nu par cele mai frumoase, totdeauna. Eu știu asta, dar mai stiu ca asta-i viata, părti din ea cu bune si rele.
Și cum am trait destul de mult din ea, știu sigur unde am gresit și CÂT DE TARE, în unele relatii, dar oamenii aceia conteaza si acum. Sunt ascunsi in amintirile mele. Uneori, chimia dintre oameni chiar e importantă, dar mai e important un lucru …tu însuți. Când rămâi singur, fără oglinzi, doar cu oglinda sufletului, fii cinstit și realizeaza cât de tare nu-ti plac gesturile vreunuia, stereotipurile altuia, alinturile, văitatul, apropourile, dincolo de ce crezi tu că ar sugera acestea: ipocrizie, fățărnicie, superficialitate, egoism, duplicitate. Apoi întorce-te și realizeaza daca tu faci la fel vreodata și cu ce ocazii. Acum, adună. Imparte. Daca tot nu te simti aproape de acel om și nici nu-l poti accepta, asa, ca parte din decorul vietii, renunta sau ignora.
Am invatat ca si cei mai buni oameni nu pot fi iubiti mereu. Pentru ca suntem făcuți din bine și rău, iar uneori..răul se așază acolo unde nimeni nu se asteapta. Eu l-am lasat pe al meu sa se lăfăie, câteodata, dar, măcar stiu ca port cu mine oameni simbol. Cand oamenii dispar, simbolul se duce cu el cu tot, intr-o stea. Nu-i alung de tot, fug dar raman ancorata in realitati purtatoare de amintiri comune. Care nu vor disparea orice ați face voi. Si intr-un fel, e bine asa. A fost o vreme când mă alarmam la orice zvon, orice șoapta primită gratuit, uitand ca am facut si eu, poate, acelasi lucru cu alte ocazii. Am avut momente când mi-am umbrit micile succese doar pentru că au ajuns la mine niște replici ale unora care aveau alte păreri personale vizavi de ce trăiam eu. Apoi, m-am scuturat și mi-am zis că-s o proasta, ca ceea ce traiesc acum nu voi repeta curand, ca, indiferent ce simt altii, nimeni nu poate pune realitatii mele alt văl, altă lumină. Si dacă o face, e despre el, nu despre mine. Asa cum și cele spuse de mine despre alții, sunt de fapt …despre mine, despre faptul că n-am știut să mă prețuiesc mai mult, încât să rămân verticală. Acum, privesc uimită cum nimeni nu-și mai face nicio grijă pentru nimic. Contabilitatea e cu rest. De multe ori tu ești restul, deși, din nou, e doar în percepția celuilalt acest lucru.
De când soțul meu are tot felul de activități frumoase unde lumea e unită, blândă și are un crez adevărat, am realizat cât de important e sa crezi in tine, fără insa a derapa in „prea multă stimă de sine”. Măsura contează. Mereu mi s-a spus că sunt prea modestă, cand stiam clar ca e de fapt nesiguranta pasageră. Dar nu era o nesiguranta a omului care nu stie cine e, in ce crede, ce vrea, ci doar o formă fireasca de a explica unora că-mi cunosc locul, și că nu tind spre al altuia, caci ce am eu e special, chiar daca nu suna fanfare și nu dau pe afara cu inteligenta. Am atat cat sa separ lucrurile, sa le imbin cand trebuie, sa le potcovesc să sune frumos și să le dau cu roșu in obraji de sănătoase ce mi-s. Cu ele plec la drum, și azi, și maine. Si de mă insotiti, zic sărut mâna, de plecati din diferite motive sau plec eu de langa voi, imi caut de acum steaua sa pun simbolul acolo. Din păcate, definitiva e doar moartea, iar stelele acestora stralucesc altfel. Te salut, lume!

Continue Reading

Sfârșituri și începuturi

Cunoaşteţi cumva senzaţia aia, când ai impresia ca toată lumea ţi-e prietenă cu adevărat, dar conjuncturile par să-şi spună cuvântul decisiv? Când te grăbeşti să fii prieten cu cineva doar pentru ca drumurile voastre s-au intersectat la acea vreme? Sau când te confesezi cu un aplomb neînţeles,  nici măcar de tine însuţi, chiar mai curând de cât ai crede? Parcă eşti sub hipnoza vreunui  meşter priceput în acest domeniu. Hmmm…
Tocmai de asta, îmi amintesc de un revelion, cu puţin înainte de a împlini sor’-mea 24 de ani, cred. Se hotărâse, nu ştiu de cine, nu ştiu pe unde, să facem petrecere la ea acasă. Nimic extraordinar până aici. Doar că, invitaţii erau cam pestriţi şi adunaţi aşa, în urma unei vorbe slobozite cam pe negândite, pentru că, înainte de miezul nopţii, ne-am trezit în casă nu cu cine ne aşteptam: „Am venit şi noi, cum am vorbit ieri la salon”!, o auzim, ca prin vis, pe Arina. Numai ca am luat şi copiii, că ai mei au plecat la revelionul pensionarilor”!, continuă ea nonşalantă, fără să-și imagineze cât de nepregătiți eram noi pentru asta.
Cei care se asteptau doar la o petrecere între adulti și-au turnat în pahare cu ciudă, bombănind printre dinti. In timp ce incercam sa ajutam la dezbracarea de paltonas a unei fetite de vreo 4 ani, apare mama mea, uimita tare de prezenta îngerasului din pragul usii. Taci ca-i bine, am gandit noi. I-o plasam coanei mari si ne reluam cheful. In sufragerie mai era un copil, nu putem nega, dar cei 14 ani ai lui, si statura adolescentina il situa oarecum printre adulti. Asa ca le facem loc, incepem prezentarile si remarcam cumintenia celuilalt baiat, de vreo 7 anisori, care isi privea parintii mai mult a plecare, decat a venire.
Mama nu a avut succes cu printesa timida, ba in incercarea de a o imbuna i-a prezentat pisica familiei. Numai ca, domnisoara s-a si ales, asa la 15 minute de la intrarea in casa, cu ditamai zgaraietura de la pisica deranjata de plansul copilei. Dezastru.  Încă o dată se dovedea faptul că nu trebuie sa subestimezi nimic, nici copil, nici animal, iar senzația usturătoare a întâmplării ne-a răscolit buna dispoziție, făcându-ne să ne punem întrebări. Toti ne priveam cu subînteles, si chiar credeam ca cei doi isi vor lua copiii din dotare si se vor intoarce de unde au venit, cu riscul unei stări stânjenitoare care, cu siguranță, ne-ar fi bântuit. Însă ei erau chitiți să rămână în lume, ignorând starea de irascibilitate a copilei pe care încerca să o ademenească cu niscai mâncăruri, desi fie vorba între noi, nu prea făcea parte din ritualurile zilnice. Era firesc ca aceasta sa devina și mai bâțâitoare, și din ce în ce mai obosită de insistențe.
 Ne-am intors, in cazul asta, fiecare la ce avea de facut inainte de aparitia familiei cu pricina. Chiar si mama s-a retras in odaia ei, fara sa participe la adunarea noastra ciudata, nu inainte de a ne apostrofa cumva:
-Voi ati gandit cand ati invitat oamenii astia aici? Si nu vorbesc doar de cei patru. Chiar nu vedeti ce diferiti sunteti? Sau, doar stati la masa si mancati, cumva, fără să vi se intersecteze cuvintele?
-Hai, mama, lasa-ma!, raspunde sor’ mea. Ai vazut prea multe filme psihologice. Vezi incompatibilitate peste tot. E revelionul. Bem, mancam, dansam si plecam acasa. Adica, ei pleaca, mai bine zis. Noi dansam și maine.
-Mai bine ar pleca de acum!, bombanea mama nemultumita. O sa vedeti voi!
Sor-mea era indragostita, nevoie mare, n-avea ea timp de dramele mamei. Se grabea sa-și hraneasca fluturii din stomac și să-și mângâie sufletul într-o noapte pe care o așteptase de mult timp. Doar ca, incepea circul si noi nu stiam. Ne punem cu totii in pahare, ciocnim, iar una din prietenele sora-mii, din acea perioada, sare intentionat peste paharul doamnei posesoare de doi copii, direct la sotul  ranjitor  tot,  de placere si incantare. N-apuca insa, ca numai ce o zarim pe bondoaca peltica, intr-o schema de echer, triplu axel cu intoarcere de 180 de grade, cum o impinge pe zana cu fusta rosie mini, isi ia barbatul din locul respectiv si-l aseaza trei scaune mai incolo:”Lasa, lasa ciocnesti mai tarziu! Acum mancam!” Noi observăm ostentațiile și de o parte și de alta, îngăduim, în gând, că unele lucruri nu se fac decât între persoane apropiate, dar cu cât deveneam noi mai cerebrale, cu atât se aprindeau patimi și revolte, știind că totul se pornise pe substrat de glumă. Dar daca umorul doamnei era plecat cu plugușorul și se pregatea si de-o sorcovă ce puteam noi face. Incercam, discret, sa îndepărtăm oamenii unii de alții, prin strategii teribil de stângace, dar binevenite.
Sotul doamnei ofensate,însă, isi aprinde o tigara, o priveste lung pe intrusa serii si ii promite in gand razbunare maxima. Ce insemna asta? Mână libera sotiei sale sugubete sa faca ce pofteste in acea noapte, cunoscând cât de imprevizibilă și pusă pe șotii, de care și noi, cunoscătorii, ne feream uneori. „Da, eu pot ciocni cu voi, domnilor?”, intreaba el malitios, fără ca cei din jur să bănuiască o clipă cât de personal o luase
Nu-i raspunde, continua sa taie o friptura si sa indese, obligatoriu pe gatul copiilor, cateva bucatele. Normal ca o refuzau, doar era spre miezul noptii, masa respectiva nefăcând parte din programul lor obisnuit, cum am amintit. Dar ea nu renunta, sub niciun chip, într-o incapatanare absurda. In sfarsit, n-am sa continui explicand ca cei doi prichindei au adormit pe fotolii, la un moment dat. Ca barbatul doamnei serioase, dupa doua sute de vodcă  si un pahar de sampanie ajunsese sa se tarasca intr-un Dirty Dancing, autentic, cu posesoarea de fusta mini, bâiguind lasciv, amandoi, celebrul: „Baby,…oooo, baby„.

Cam priveam neajutorata cand in stanga, cand in dreapta, simtind gelozia mocnita a blondinei. Totul era un fiasco. Rasete zgomotoase si fortate, conversatii lipsa, transformarea mea intr-un bodyguard al petrecerii, totul, ma ducea la vorbele mamei, de la inceputul serii. Nu stiu ce fel de casnicii aveau cele doua familii, care i-au eclipsat de departe pe ceilalti invitati. Pe unii nu i-am mai intalnit niciodata, de ceilalti stim, doar, ca baiatul cel de 14 ani, martor al serii respective, are acum, la randul lui, un copil mititel. Despre cei maturi…. nimic, însa.
Blondina nu si-a putut opri pornirile, in acea seara. Devenisem, brusc, toate, un pericol; si ea, insasi, era o forma de indignare si dispret total fata de noi. M-am trezit impinsa de fundul acesteia, la un moment dat, violent si surprinzator, intr-o forma artistica de dans propriu si personal: ”Ce te miri? Nu asa dansati voi pe aici? Bams – Lambada?” Nu a mai rezistat, totusi, serii, in momentul in care, vestita purtatoare de fusta rosie, cu asentimentul barbatului ei, se trezeste spunand: „Hai, barbate, ca am inceput  bine anul. Am bifat la blues-ul anterior o alta erectie, decat a ta.”
Era prea mult, pentru biata femeie. Era prea mult pentru toti, de altfel. Remarcam cat de greu am facut fata glumelor sarate si nesarate din jur. I-am privit plecand pe cei patru, timp in care femeia fatala, ramanea razand la fel de zgomotos si nefiresc. Nu mai avea o tinta usoara, de fapt nu mai avea nicio tinta, nu se bucura de nimic si remarcam, ca in lipsa circului, totul devenise oarecum neinteresant pentu ea. S-au retras si ei, la un moment dat,  pentru ca se auzeau din ce in ce mai multe conversatii, si devenisem, oarecum plictisitori. Normalitatea nu mai prezenta interes, si  doar datorita acestui lucru am putut avea si noi, intr-un final, un inceput de an,  oarecum reusit.
Nu cred ca experientele nepotrivite s-au terminat atunci, ba, dimpotriva, au  mai intrat in viata noastra oameni, au  mai plecat cativa. Am ramas cu cei stiuti, din  momentele noastre  bune, dar mai ales din cele  rele. Ne-am mai reintalnit cu oameni pierduti in negura timpului, cu unii am ramas in contact, cu altii mi-este in continuare tot atat de greu sa vorbesc, exact la fel, ca in momentul in care legatura s-a pierdut. In cazul meu, lucrurile sunt simple, nu pot purta conversatii fortate, politicoase, si  protocolare. Nu pot sa o iau de undeva, de unde nici macar nu stiu unde am ramas; nu vreau sa fiu plina de conveniente, dar nici nu vreau sa agasez prin prezenta si staruinta. Cred, totusi, in compatibilitate, si  iubire reciproca, cred in zicala ”bate fierul cat e cald”, cred in loialitate, chiar daca, eu, insami, nu am stiut sa fiu asa la un moment dat; si cred in oamenii destepti care STIU ce vor, pe cine vor si de ce vor. Par că mă repet, caci subiectul revine, cu unele întâmplari actuale, dar e o idee generală de bază, pe care e bine sa nu o uiti, caci, in timp, chefurile si petrecerile au lăsat bucuria revederii și a împărțitului generos al timpului liber comun. Din când în când, însă, nu uit că o listă cu invitați chiar trebuie făcută, acolo unde situația o cere. Mulțumesc, Cerului, pentru simplitatea pe care o trăiesc, si fara astfel de griji nefiresti. Cât pentru o aducere aminte, însă, bifez sfârșituri și începuturi. Și e perfect.
Continue Reading

Caprifoiul, lecția mea dintr-un ianuarie înghețat

mana-mdRădăcina de Mânecuța Maicii Domnului  era înghețată bocnă. Buldozărul se grăbi să o scoată din pământ, deși ianuarie îi tot amintea că nu ar fi cazul să o facă. Rece, nemilos, crud, nu-i păsa că se întindea frunza aia verde pe zeci de metri, de parcă era o plasă naturală de mătase cu foșnet și zumzet de Dumnezeu. Am lăcrimat, dincolo de gard, țipând ușor când, din toata tufa aceea maiestuoasă, nu mai rămăsese decât o bucată înțepenită de pământ înghețat. Din ea ieșeau fire răzlețe, ca un păienjeniș ce până mai devreme duceau seva pământului dăruind bucurie privitorului. Mi se părea că miroase a tămâie și a mir când, deși i-am rugat să ne-o dea nouă, ei ne-au privit sfidător și, parcă, au așezat-o în poarta noastră ca și când ne era inutilă dorința, dar na…să ne facă hatârul. Ca o monedă de schimb, am dăruit un zâmbet timid, abia perceptibil,  gen „e bine si asa daca altfel nu se poate, și-un multumesc”. S-a îndepărtat fără să schiteze un gest, preocupat de desene și planuri. Eu rămâneam cu gând de caprifoi și înlănțuire, deși totul a devenit fum, curând. O căsăpiseră rău; n-aveam cum sa plantez asa cum îi place ei, cu rumeguș și paie, cu sol umed, totul era bocnă și asa a ramas mult timp.
Ce prostie! O visatoare se rătăcea printre ziditori. Ei erau cei care construiau „solidul, baza, temelia”. Floarea mea îi încurca. Seara ne-a găsit dărâmați. În mintea noastră se formase un vid și căutam o soluție, o bulină salvatoare care să ne ajute sa ridicam rădăcina vietii. O voce aroganta, în trecere, ne spuse sec, să nu ne mai chinuim, nu va mai prinde niciodata viața. „E ianuarie, doamnă, pamantul e înghetat. N-o puteti planta și, in primul rand, nu aveti cum s-o urniti de acolo, decât cu macaraua!”, continua el încercând să fie imparțial, observând dârzenia noastra dar si realitatea obiectiva. În fiecare zi ieseam, curatam cate un pic de pamant, mă uitam rugator sa vad dacă vine cineva cu o solutie salvatoare și intram.
gardut
Cheia rezolvării stătea în vremea buna, dar ea nu venea. Frigul era cel care domnea de ceva timp pentru ca anul  trecut zapada parca se dăduse pe cartela, putin cate putin sa ajunga la toți. Asa că, îi luase el locul. „Regatul de cleștar!”, bombăneam eu dimineața când bruma și urmele gerului dantela totul.
Scările care duceau spre casa noastra îmi dadeau o stare de nervozitate asemanatoare cu cea de anxietate, dorind sa modific planul intrarii noastre, măcar pentru o clipă. Nici dacă arvuneam patru oameni vanjosi nu aveau cum sa urce radacina aia în curte. După ceva timp, s-au gasit niste brațe de fier, dar si în ziua de azi îmi sună in minte vorbele trecatorului: „E ca  moartă, doamnă, nu te mai chinui!” Intr-o zi, mi s-a parut ca apare o frunza. Una singura ar fi fost miracol, dar nu, pozitivitatea sotului meu nu dădea roade. Nimic nu a mai facut ca minunea aceea de caprifoi, cu aer optimist, și miros de smirnă, sa ne inunde curtea cu verdele si parfumul ei. Si azi, e îngropata în pamant, ocupând, poate, locul altor frumuseți. Niciunul dintre noi nu se îndură sa scoata radacina din pamant și nu pentru ca ar mai avea o șansă, ci pentru că știm că acolo îi va fi liniștea meritata, ca  un suflet care a trăit de la sine, dar doborât de nerăbdare.
Povestea  mea  nu ar fi scriere completă, dacă nu v-aș spune, că după ce au scos-o de unde îi era locul, șantierul s-a închis pentru luni bune. Oare nu puteau sa-i dea voie sa mai trăiască până-n primăvară astfel încât să o putem planta ușor și firesc? Nu! Erau grabiti sa omoare muntele, sa omoare verdele, sa faca pamantul sa sangereze, pe noi, pe Mânecuta Maicii Domnului și asta pentru un bloc răsărit în coasta mea, în locul în care părea grădina lui Dumnezeu.
Nu știu cum se planteaza corect o astfel de frumusete, am o idee insuficientă despre asta, dar stiu ca trebuie sa aduc un arbust care sa ne amintească de ceea ce am pierdut, și să răzbunăm cumva graba acelui om care ne-a furat posibilitatea sa crestem planta mai departe, nu s-o omorâm.
Dar astia suntem, niste grabiti. Ne ducem spre nesfârșit, uitând să luam pauze, sa asteptam, sa întrebam daca ceea ce nu îți e de trebuință nu cumva îi  e altuia. În ultima vreme, nu mai las orgoliile sa ma stapaneasca, întreb, acolo unde cred ca sunt înțeleasa, unde simt rabdarea, tihna, daca  nu cumva e nevoie de una, de alta din ce-mi prisosește. Poate și de aici am învățat ceva, sa nu te pui în calea omului care n-are regrete. Aceia sunt sticloși, la suflet și in privire. Regretele mele nu le uit, și nu pentru că nu merit, ci pentru ca întâmplarile de odinioara trebuiesc respectate măcar cronologic. Am înghețat în alții dureri, am îngropat în mine lucruri care nu vor mai înfrunzi niciodata, exact ca tufa mea de caprifoi, lectia mea dintr-un ianuarie înghețat.

M-am inspirat din aceste cuvinte – matase, tamaie, moneda, impartial, vid, cartela, cheie, bulina, anxietate, perceptibil, altfel, scriere – din duzina de cuvinte, dar pe care nu le mai bolduiesc trebuie sa ma credeti pe cuvant.

Continue Reading

Timpul ca un elefant

io77Orice aş face nu-mi pot scoate din cap că anul acesta, pe care l-am asemănat cu o bufniţă (prea a stat cu ochii pe mine şi timpul meu) e pe ducă şi peste trei luni vom fi deja în altul. Mi se pare că totul se învârte rapid, ca un titirez ce nu se mai opreşte şi că noi ameţim de atâta alergare în cerc. Nu ştiu cum de se plictisesc alţii, dar chiar şi zilele ce îmi par a fi trăite cam la fel le-am simţit scurte şi insuficiente. Nu am găsit timp destul pentru tot ce-mi place, pentru clipe de tihnă prelungită, pentru citit, între plăpumi, cu căței alături, pentru un ceai … cu tine. N-am găsit.  Mă adun în activităţi multiple şi nu-mi mai găsesc starea firească şi caldă, risipindu-mi energia între fleacuri dar și responsabilități.  Cuvintele răman uneori ascunse în capul meu, aşa cum au stat, de fapt, 25 de ani înainte să am curajul să scriu, la vedere, orice bazaconie mai mult sau mai puţin potrivită. Parcă le fac loc cu porția, deși poate că au timpul lor și sunt adunate în clepsidre pe care uit să le întorc, și atunci nu se scurg.  Mi-s prea dragi toate să le las, totuși, să  moară de la sine, sucombate de neprevăzutul vieţii. Numai că asta nu ține de timp, nu există un timp al cuvintelor, nici anotimpul vorbelor scrise, ci doar o fugă din calea frigului ne așază în fotolii și la mese de scris, mai ușor în octombrii decât în veri cu chemări umblătoare.
Cineva drag mie îmi spunea, ca un fin observator,  că toamnele mele sunt pline de rod, și că statul  la vatră, în ceas tihnit, îmi adună rătăcirile de parcă frunzele și vuietul pădurii în muzica lor ca de chitară, mă subjugă și mă țintuiește în loc fermecat. Poate că da, poate că nu. Încă mă uit cu jind la ale mele cizme călduroase și la pelerina de ploaie și mai că aș bea un vin fiert pe o terasă din Brașov, cu trei turiști rebegiți alături numărând împreună picurii ploilor și câinii rătăciți pe pietonal. Mă abțin, e un frig de trece și ultimul licăr romantic sau doar de ducă.
 Am puşculiţa plină de idei şi  un rucsac  doldora de gânduri noi, de unde as putea  scoate, una câte una, poveşti ce se vor scrie de la sine. Logica lucrurilor pare simplă, așa că de ce aș complica eu lucrurile aducându-mi aminte că anul acesta am fost ca o maşină rămasă fără frâne, mereu în derivă, gata să trec totuşi de obstacole, lăsând doar întâmplarea sa fie factor decisiv.
plan
..furat de pe facebook, completare evidenta
Sunt convinsă că dacă voi citi aceste cuvinte peste doi-trei ani, voi simți ca și când vorbesc de anul în curs. Mereu e la fel. Mereu. Se pun nuanțe, înflorituri, dungi negre, dungi roșii de nebunie, flori-cuvinte, oameni-poveste și cartea trecerii noastre pare scrisa deja. Destul de greșit, amănuntele fac diferențele și bătăile inimii sigur vor fi simțite altfel cât să știi pulsul anilor și să-i recunoști în toată măreția lor.Timpul. Obsesiv cuvânt şi greu precum un elefant. Voi trimite la gunoi cuvântul AN şi voi alege altul…săptămână. Săptămâna fiecarei întâmplări. Săptămâna unui octombrie vesel, darnic, bine dispus, plimbăreț și chefliu, cu dor de pastramă și must, și lăutari cu ștaif. Timpul ..lui octombre....

 

                                           Timpul ca un elefant

Din maşina timpului, cea cu roţi mari ca de moară,

s-a dat jos un elefant, ce spunea că timpul zboară

repede şi fără ţintă, ticăind exasperant,

fiindcă s-a pierdut în lume şi-acum e…nemăsurat.

Avea logică, nu glumă, tot cu ochii pe un ceas;

din rucsacul lui de gumă a scos chiar şi un atlas,

ca sa caute mai bine ţara, locul, chiar şi drumul,

dar păreau atât de multe, risipite cu duiumul;

şi ştia c-orice secundă, ce se duse la gunoi,

era fum, era himeră, nu mai vine înapoi.

Îsi pusese, fix, în minte să le-adune, să le ţină

mai la vatra timpului, pe secundele lumină,

caci tot auzea în juru-i, ba prin dreapta, ba prin stânga,

că timpul se comprimase şi că lumea n-o să-l strângă,

c-o să-l lase să se ducă, în acorduri de chitară,

nimănui n-o să îi pese dacă-i iarnă, dacă-i vară;

număra acele ore, douăşpatru în total:

„Cum să fie dom’le şaişpe?, e un bluf internaţional.

Ce specialiști britanici? Să taie din timpul lor!

Nu să mi-l adoarmă mie într-un calcul cu erori!

Timpul îl privea cu ochii ca de bufniţă, măriţi,

el avea la puşculiţă, strânşi grămadă, acoliţi:

şi minutul, şi secunda, orele, nici nu mai spun,

pregătite ca de gală pentru orice rămas bun;

încălţate în sandale, sau cu cizme, după caz,

elefantului-i şoptise să mai lase din necaz,

căci de când e timpul nostru măsurabil în secunde,

risipit e-oricum de toate- fiinţe mari sau doar mărunte;

şi că numai în minutul ce va fi mai important

vei simţi ca totul fuge şi că nu e măsurat

în secunde de iubire, timpul lui sau timpul tău,

orice-ai face-n astă lume, şi de-i bine, şi de-i rău,

nu-ţi rămâne decât clipa de aducere aminte,

ce-a trecut deja, dar uite-o…..aşezată în cuvinte.

Continue Reading