Omul și litera sa – parfumul literelor

Mereu am strâns bilețele și scrisori, am păstrat bucăți de hârtie banale pe care le piteam într-o beauty case pe care mi-a dăruit-o un fost iubit de al meu pe când făcea bișniță cu adidași aduși din Bulgaria. Omul acela mi-a rămas în minte la litera C fără să adaug altele, mai mici. Un C rece, pragmatic, care-și doza râsul, vorbele și sentimentele de parcă avea o limită deja trasată peste care nu ar fi putut trece. Scria doar cifre și numere calculabile într-un carnețel cu coperți de piele, cu un stilou Parker. Un C sofisticat, pretențios care mereu avea o franchețe ce lăsa o stânjeneală tuturor din jur.  Cum mie nu-mi plăceau pantofii sport mi-a dăruit valizoara, fără să bănuiesc o clipă că, de fapt, mi-a oferit-o pentru că nu o putea vinde. Mânerul se desprinsese de partea solidă a genții și atârna periculos de învelișul delicat care o acoperea. Am descoperit cu amărăciune asta, dar am păstrat-o, făcand-o cufăr pentru comori scrise, pe care alții, poate, nu le-ar considera astfel. Și uite așa mi se conturează, în minte, ideea parfumului de litere, omul și scrisul său, omul și inițiala numelui, omul și povestea dulce sau amară sau serioasă, sau doar încruntată, veselă ori atipică. Literele și oamenii lor. Parfumul lui era unul glacial cu note de portocală amară, ce mi-a ramas multă vreme în amintire, la fel cum mi-a rămas și imaginea sa când își lua cana proprie, din mașină, atunci cand trebuia sa bem cafeaua în vreunul din barurile acelei vremi.
Omul și litera sa. Omul și cuvintele scrise. Indiferent că ne așezăm numele pe vreun act sau doar facem o listă de cumpărături, că lăsăm un mesaj pe vreun bilețel lipit de frigider sau completăm vreun formular de vacanță, literele ne scriu pe noi, trimițând, discret, câte un mesaj ce tare ușor ar fi de descifrat de cei mai curioși despre natura umană. Parfum subtil de viață scrisă pe fugă sau pe îndelete. Spuneam că păstrez și eu câteva bucăți de viață pasageră, în bilețele și scrisori ce își dorm somnul de frumusețe în valizoarea lui mister C. Am câteva de când eram elevă în primul an de liceu.
Cineva îmi scria, cu o caligrafie impecabilă, cuvinte cerneluite, aplecate ușor spre stânga, rotunjite perfect: „Atunci când te vei iubi mai mult, vei iubi și viața”. Hmm, trec peste, nu înainte de a pune litera A, pe rândul gândului, și dau de altul cu un desen minunat cu trei îngerasi,  creionați cu talent de o fată cu aspect de bibelou de porțelan care mi-a rămas lipită de suflet până în ziua de azi. Sub ei, scrie suav, înflorit și în culori aprinse: „Trei îngerași pentru un îngeras de fată”.  Zâmbesc și îmi spun că parfumul literelor tinere și inocente e cel mai puternic anestezic. În doi timpi, am uitat  tot ce ar trebui să mai scriu. Insist, însă, căci diafanul din litera M îmi lasă dâre de scorțișoară și nucă, de bezea și miros de toamnă, de blândețe și zâmbet ciufulit într-o tinerețe veșnică, așa cum era și e draga mea, dragă.
Mâinile nu pot cuprinde talmeș-balmeșul de scrisori, plicuri îngălbenite, vederi, cărți poștale, catrene rătăcite, poezii naive, stângăcii timide, litere care abia se văd, altele puternice care mă irită chiar și acum, după 30 de ani, de cand dorm și tot dorm. Multe aș putea spune despre ele. Roșesc când dau de un bilet franjurat, despre care îmi amintesc, perfect, cum mi-a fost strecurat în buzunar, pe când aveam vreo 30 de ani și iubeam clandestin: „În lumea ta nu pot ajunge, dar măcar nu pune de tot zăvorul și lasă-mă să te admir și să te iubesc fără atingeri, fără vorbe. E suficient să mă privești și să știi că ai poarta sufletului meu deschisa. Tu.….” Litere mici,  scrise adunat, corect, drepte, semețe, pe care le cenzurez nevoit, căci prea trimit iz de seducție ca în parfumurile acelea orientale pe care le iubesc atât de mult si despre care nu știu nimic, căci nu rețin niciodată nici ingredientele, nici aromele, ci doar efectul lor fatal asupra mea. Litera? Un S, de la secret, bineînțeles.
Un alt C îmi apare în minte  împreună cu un hohot de râs ce dezvelea un chip de păpușă perfectă, într-un trup de femeie fatală dar atât de ambițioasă și hotărâtă, încât închid  toate bilețelele să nu-mi mai apară vreunul și să rămân cu acel parfum dulce și puternic, pe care nu oricine îl poate pune atât de bine în valoare.
Caracterizat de bogatia si greutatea parfumurilor anilor 90, Gucci Gucci Rush, căci despre el e vorba, are o compozitie inspirata de un cocktail exotic floral. Parfumul prezinta drept note dominante piersica, patchouli si coriandrul. Are la baza note bogate de frezie africana, piersica si gardenie, continua cu acorduri mai subtile de trandafir, iasomie si coriandru, pentru a se incheia cu o baza puternica si calda, de vanilie, vetiver si patchouli.
Două femei, din jurul meu l-au știut a-l purta, o vreme, și amândouă împărțeau și litera C, pe care o descopăr ca fiind cea care mi-a contabilizat multe nume și parfumuri. Doar că unele au arome de regret, iubire, pasiune, trădare, depărtare, punct. Sunt însă litere ce-mi vor rămâne bune și frumoase pentru că fac parte din mine, la fel ca bilețelul cu catrenul dăruit cândva ca premiu de consolare în niște timide neîmpliniri:

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim

Acesta e ultimul bilet pe care l-am desfăcut, cu Magda Isanos autor perfect, al unei amintiri pe care nu mai mi-o poate lua nimeni, nici măcar neprevăzutul care m-a făcut să nu mai am în jur aceiași oameni, pe care-i zăresc, în litere de o șchioapă, rătăcite în cutia amintirilor prăfuite. Mda…„Murim…..ca mâine”, spunea poeta prin om frumos….
Alte litere, scrise de tipar, într-o caligrafie de excepție, căci nelegându-le între ele, folosind literele mici de tipar, de fapt, ai senzația unei anticipări ale acestor vremuri cand toți tastăm mai ușor cuvinte decât să ni le dăruim pe foițe de hârtie. Si nu mă mir că par tastate; omul era cu un pas înaintea vremurilor, mereu dornic de a afla, mereu pompos în definiții, mereu amalgamând cuvinte seci cu cele răsunătoare într-o învălmășeală iritantă și deloc atractivă, dar cu o notă intelectual-scriitoricească ce era ostentativ aruncată în ochii și sufletul meu prea dominat, atunci, de superficialitatea tinereții care vâna mai mult căldura și emoția decât dramatismul și teatralitatea textelor pe care niciodata nu le-am putut reține, atât de personal-impersonale erau. Aveam să realizez ca acel R  al lui era atât de potrivit acelor litere, de parcă s-ar fi simțit în ele inclusiv accentul acela franțuzesc, rârâit, șuierat, posedant și amețitor, însă topit ușor în automatisme ciudate care mai îndulceau puțin sobrietatea deloc confortabilă și din cuvânt, dar și al omului-literă.
Omul și litera sa. Da. Fiecare a lăsat o litera mare și o imensitate din cele mici, și toate acestea au picurat în noi senzatii și trairi. Am o prietenă dragă, un N perfect, care îmi trimite, ades, scrisori ce însoțesc multe din năstrușniciile sale de cadouri sau atentii, de lucruri simbol despre care stie că ma vor impresiona. Si da, mă impresioneaza mereu observând cât de bine mă știe, dar și cu a ei caligrafie desăvârșită, de secretară școlită înalt, literele ei arcuindu-se și jucandu-se perfect pe portativul foii, lăsându-mi nu doar parfum de prietenie, ci o muzica suava pe care doar  mesajele cuvintelor sale o pot compune.
Mi-aduc aminte de un joc de cuvinte, doi prieteni care aveau același nume ce începea cu A, si-au făcut, cândva, un bar cu numele  „La doi amici”. Doar unul a rămas amicul barului, celălalt având alte preocupări, doar că puțini știu că, de fapt, nu era vorba despre amici ci de …doi „a” mici. Tare drag mi-a fost alintul lor care parcă îmi vorbea despre povestea lor comună începută pe când viața însemna doar joc de cuvinte și nu numai.
Parfumul literelor e aparte pentru că, deși ne sunt tuturor dăruite,  le împrumutăm ceva din noi, din întâmplările noastre, din frământări, aspirații, neîmpliniri, emoții, căderi. Toți le scriem, chiar dacă o facem diferit. Când am început a scrie cu iz de rămânere, cunoscuții mei tare s-au mirat. Unii au reactionat firesc, altii s-au bucurat zgomotos, alții au întrebat:„Tu, vorbești serios? Dar tu nu făceai asta, până mai ieri. Nu-i pierdere de timp? Câțiva mi-au spus să las blogul, că e doar material din care se vor inspira alții și să scriu cărți, de parcă literele cu lumină de roman sunt așa…pentru oricine, dar au fost și cei care au zis: „Ei na, mare lucru! Și noi putem. Doar să vrem!”
Adevărat. Fiecare poate lăsa scris, nu doar vorbit, povestea literelor personale. Eu nu fac altceva decât să transcriu imagini, gânduri, întâmplări și doar arareori împletesc ficțiunea cu creativitatea. Eu văd cuvintele, iar asta mi-aduce aminte de un citat din Nichita Stănescu, deși e doar o bucurie a frumuseții celor aleși, a nu se crede că mi s-ar potrivi mie: „Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele”

 

 Iar dacă stau să mă gândesc, chiar le puteți da contur de carte dacă aveți scrieri care par proaspete mereu. Eu am făcut-o, iar bucuria asta nu mi-o poate lua nimeni, căci nu vom scrie doar pe marea coală a internetului, ci ni le putem așeza pe noptieră, pentru vremuri când timpul și slovele vor purta parfum de amintire despre o vreme formidabilă care mi-a adus numai bucurii. Și chiar dacă și despre asta am auzit că „decât să scoți o carte cu postări de pe blog, mai bine deloc” vă asigur că blogul e doar un altfel de beauty case, care mi-a păstrat perfect cuvinte care altfel s-ar fi pierdut printre preocupări mai mult sau mai puțin speciale până când s-au cerneluit. Cerneluri care nu au ajuns la cititorii de blog ci la toti ceilalți neconectați la internet ci în realități palpabile. Litere ce miros a mama, primul meu cititor, a soră, a oameni bucuroși de mine…altfel. Literă cu miros de iederă și parfumuri rococo cu iz de altădată, cu miraj ce mi-a schimbat viața.
Litere dragi am multe I, P, S, C, V, D, O …..dar cel mai drag îmi e M-ul căci parfumul acestuia are trăinicie, credință, iubire, curaj, inspirație și încurajare permanentă. Si, nu știu cum, dar datorită lui literele mele vorbesc mai tare …românește.
Cred că aș fi putut scrie în neștire – știu că m-am lungit, dar asta e! – deși, am fost tentată, la început, să aduc  texte mai vechi, dar extrem de actuale, despre literele mele.

Însă, pentru că povestea este înscrisă în Clubul Condeielor Parfumate și pentru că tocmai și-a aniversat 6 ani de la prima poveste parfumată, am considerat ca e cazul să nu vin doar cu ceva vechi, ceva împrumutat din vremuri începute timid sau ceva albastru ca ele, ci să pun ceva nou, mai ales din respect față de niște oameni-literă care au scris de-a lungul vremii..texte deosebite și aromate. La Mirela, cea care a inițiat povestea parfumată, pe blogul căreia veți descoperi și alte scrieri din tema Parfumul literelor, se va gasi și urmatoarea provocare – Parfumul dansului. Dar pentru asta va mai trece o vreme. Bucurați-vă de litera voastra mare si de toate celelalte care se scriu și vă scriu. Primăvară minunata.
ps. Cine spune ca aceasta fotografie nu e genială? Uite cum, în locul vreunei tablete sau kindle, „umblau” cartile prin locuri publice, parcă anticipând vremurile de acum. Lumea are nevoie de cuvinte, de hrană scrisă, chiar dacă ne-o luăm diferit. Iubiți-vă vremurile, altele nu avem. Dăruiți litera timpului care nu se mai întoarce și fiți recunoscători pentru ceea ce trăiți. Sunteti litere perfecte cu parfum de izbândă!

Continue Reading

Sub globul meu de sticlă

Trăiesc sub un glob de sticlă transparent, iar totul pare mai liniștit așa, chiar dacă în jurul meu cad focuri iar gălăgia lumii mă împresoară. Acolo nu trebuie să răspund întrebărilor la care nu am explicații facile. Lucrurile incomode dispar de parcă se ridică sub formă de fluturi. Roiuri. Acolo mă umplu de povești cu turtă dulce din care simt că fac parte, miraculos, căci prea tare seamănă cu frânturi din a mea copilărie. Doar numele diferă și culoarea pielii, dar citesc tot despre oameni multi și năcăjiți, care și-ar fi împărțit și ultima bucățică cu tine, decât să o mănânce pe furiș, fără poftă și vreo urmă de satisfacție. Globul meu de sticlă e colorat, fațetat, precum un caleidoscop din acela în care vezi părticele dintr-un vis impărtit in alte mii de fărîme și pe care-l sucești după bunul plac.
Sunt bine cu mine, nealterată de opțiunile celor care trăiesc după forme absolut firești, uneori convenționale. Nu mă împiedic de rezultatul ecuațiilor cu multe necunoscute, pentru că rezultatul îl accept cu seninul inimii. Bineînțeles că nu semăn deloc cu cea care dădea din coate, cândva, să se vadă, să fie, în rând cu lumea, cu job perfect dar inutil pentru nepriceperea-mi.
Sub rotundul lui perfect, oamenii nu mă ceartă pentru alegerile mele, nu-mi spun ce să fac, ce trebuia făcut – de parcă ar deține adevărul absolut și formula succesului garantat- și nici nu clatină din cap cu îngăduinta, țâțâind de neplăcere!  Nu așteaptă să apar alta decât sunt, acum, indiferent de ce-aș putea fi. Risipa mea e un alt fel de trăire, dar dacă ar trebui s-o explic prin viu grai…aș amuți. Nimeni nu vrea să audă nimicul omului care se ascunde sub globul de sticlă boem.  Acum e la modă  super-omul, (super-femeia, bărbatul),  cei care dărâmă zidurile viitorului. Dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa, deci s-ar putea să fiu defecta tuturor timpurilor. Hmmmmm..
Din cutele sufletului, pitit de zgomote și tumult și de lucruri care nu îmi mai sunt de mult  timp obișnuite, se preling dâre de lumină și tăcere. Sub clopotul meu de sticlă ele dau căldură. Acolo, alung activitățile care mă epuizează dar fără de care mecanismul acesta perfect nu ar funcționa. Le uit rapid, într-un ungher, cu geaca de piele, ghetele și poșeta lângă, cât să-ți echipezi urgențele și să ieși în aventura zilnică. Dar până atunci, mă pitesc cald în forme prietenoase cu o cană de cafea caldă și miros de cartofi copți, cât să nu uiti ce frumos și simplu e totul.
Știți povestea aia cu țiganul, iarna, aflat pe un mal și pe malul celălalt era un foc mare, iar el voia sa câștige un pariu cum nu va îngheta chiar dacă e atât de frig, iar el era într-o camașă sau nici aceea și spunea privind spre foc: „Doamne, ce cald e! Doamne ce cald e!” Și proiectia sa îl ajuta să nu moara de frig. Cand au stins focul, a inghetat pe loc.
Așa si eu, sunt conștientă că dacă dau globul la o parte încep să aud și să văd forfota lumii și sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri care oricum vor fi traduse de fiecare când filtrul său propriu intră în acțiune. Nici chiar eu nu pot sa  explic ușor ceea ce  nu stiu, cateodata, cum de au ajuns in anumite puncte:
Când au trecut anii, de mai am câțiva si numar unii de nici în vis nu credeam ca vor veni atât de repede. Sau că suntem un cuplu fără copii. Ori ca trupul meu nu mai e armonios, asa cum era cândva. Sau că am ales sa fiu omul literelor calde în detrimentul altor năzuinte. Ale altora. Nu ale mele. E drept că hrănesc altfel, ale mele, însă doar despre acestea din urmă pot vorbi, cele lumesti mi se par istovitoare, banale, ca intr-o zi a cartitei. Nici măcar nu-i pot invidia pe cei care fac lucruri mărețe. Am oameni în jur care reușesc asta atât de ușor și îi privesc cum strădania lor pare atinsă de aripă dumnezeiască. Și înțeleg perfect de ce mă așez în alte teritorii căci nu mi-aș putea însuși niciodată astfel de simțiri. Când totul iese atât de natural unora, tu știi că s-ar putea ca efortul tău să iasă în evidență. Și-mi doresc discreție, deși implicarea mea e totală. Dar cei pe care-i admir, nu-mi vor cere niciodată explicații. Ei știu. Ba, și pe cei carieriști de meserie, ambițioși cu performanțe uluitoare, siguri pe sine, pragmatici dar și vizionari, care silabisesc și se încruntă când îmi simt bătăile de ritm diferit, îi pricep bine. Știu cum e dar nu mai vreau a ști de ceva timp. Reușesc să îmbin planurile, dar mă voi simți cu adevărat bine când în loc de chipuri vad litere și povesti. Are însă grijă viața să echilibreze situatia și atunci normal că mă ascund cat pot sub umbrela albastra a bucuriilor mele.
Sau că în casa mea dorm prea multe suflete ale unor căței ce nu au mai fost doriti in alte părti. Ori că prefer o anumită solitudine zarvei normale, oricat de frumosi și buni, și oricât de recunoscatoare le-as fi celor cu care am stat candva în reuniuni voioase. Dar mai ales mi-ar fi greu sa mă alătur în crezuri pe care nu le simt, dar nevrând sa spun prea multe despre ale mele, căci e tare usor a fi combătut la infinit, când ție altele ți-s clare.
Si cum globul de sticlă e fictiune formală pentru a reusi sa ma scuz de toate neputintele mele îi sunt totuși recunoscatoare pentru că doar asa am reusit sa nu clachez in slabiciunile mele. Uneori îl iau cu mine și printre oameni, si fatetele de care vă spuneam la inceput mă ajută să asez lumii chip bland. Mereu aud ca ce gândesti, aia devii. Dincolo de preferintele mele, știu că niciodata nu mi-a fost mai clar ca sunt pe drum bun. Mi-a fost teamă ca anii maturitatii mele depline mă vor găsi cu regrete, căci multe nu mi-au iesit. Da, dar au apărut altele despre care n-as fi bănuit vreodată, iar mie mi-au asezat in suflet bucurie si adevar – ca primesti ceea ce îți e de trebuință. ÎNȚELEPCIUNE? Nu! Doar faptul că am învățat să mă iubesc mai mult, să nu mă mai raportez la cum sunt alții, ce simt, ce principii au, ce gânduri, cât de diferiți sunt. Când îți acorzi tot timpul din lume ție, îl împarți cum dorești, fără vinovății de fațadă. Se întâmplă să-ți pui clopotul deasupra basmului tău doar când crezi că nu mai ai timp să tot te explici.
Cand lipsesti mai mult dintr-un loc, atat de mult inca parca ai fi fost in povestea frumoasei din pădurea adormită, nu mai ai ce sa pui in loc decat o linie. Pe care o tragi după tine, in speranta ca nu va trebui să uiți unde ai lăsat capătul de care încă te ții bine și că, revenind, poți vorbi, ușor, nu despre ce  și de ce n-ai făcut, căci oricum nu poți schimba ceva, ci  despre azi, despre  mâine, despre cafeaua din ceasca, despre viața care se scurge indiferent că o asezi sub clopote de sticlă sau sub aripi de fluturi ce-ți duc visele departe pentru a se împlini. Parcă nu-ți mai simti oftatul cand privesti, peste umăr, discret, și te intrebi cat sa te auzi, doar tu: „Când, Doamne? Când?”
Si-ți bagi mâinile în buzunar ținând strâns pumnii, căci și-asa in restul timpului ți-s pusi la treaba. Cand zarva lumii se inteteste, peste mine, ca pe un platou cu tort, se asaza același clopot de sticlă. Tortul vietii  ramane neatins măcar pentru o vreme până cand  mi-l vor devora oricum…cei prea infometati de ….omisiunile inerente. Noroc ca-s camarile pline și ingrediente destule. Facem altul. Pot spera la unul cu bezea, lămâie si piersici? Simt eu că vremurile ce vor veni vor fi atat de pufoase și vor avea arme atat de naturale, incat nu cred că nu voi invita pe cei care le prefera sa le savureze discret. Dau eu cafeaua! Si un fir de floare, cât să ne îmbobocească povești noi în minte, căci gândurile oricum țes pleduri de cuvinte care ar fi zăcut cuminți sub alte clopote de sticlă dacă nu le-ar fi spart neprevăzutul.
Să-ți pui peste casa sufletului așternuturi de vorbe, toate ale tale, chiar dacă par la fel, tot te învelesc cu recunoștință, căci până nu demult, se tricotau doar în minte. Unul pe față, unul pe dos. Iar uimitor, cineva parca scotea andreaua și ochiurile fugeau singure, desirandu-se in minte. Ce noroc pe mine, cu locul acesta magic, alt glob de sticlă, unde să-mi înșir mărgăritare din gânduri ce altfel ar fi murit demult. Caleidoscop fațetat în imagini ce vorbesc despre mine, baloane de săpun pentru alții. Fiecare ce vede, fără supărare..

 

Continue Reading

Mihai și sticla verde

O sa ziceți că va înnebunesc cu „minunile” făcute de soțul meu. Pai, nu. Că totul e ciclic. Vine o vreme când e liniște și doar replicile lui sunt spumoase și produc ceva agitatie, dar și cand înalță zmee tricolore în toată curtea, se bucură încă din 21 decembrie că se lungește ziua și vine primavara sau adună toti cățeii cartierului, coadă, si se țin toate ghidușiile de el, n-am cum să nu vă povestesc.

ÎNSA DE DEPARTE, STCLA DE APA MINERALă, LA 2 L, verde și de plastic, e dușmanul meu numărul unu prin care soțul tot încearcă niște vrăjitorii și, uneori îi ies, alteori…nu.

Se zice ca hidratarea e bună, iar el bea apa oriunde s-ar afla – în bucătărie, în baie, dormitor, hol, cabinet, peste tot vezi o arătare de sticlă de 2 litri care se face una cu făptura soțului. Nu-mi place deloc, timp de pahar nu-i, dar si după ce își linișteste însetările mă trezesc cu inamici uitați peste tot. Am dormit cu unul în pat, un inamic verde rostogolit în clinchete tulburatoare pentru nopti cuminți. Mi-au aglomerat masa, scaunul, pervazul. Ce mai, neplăcut! E în stare să amâne și decolarea vreunui avion de îl ia pe el cu sete, iar peste tot cel mai fidel accesoriu nu e vreun ceas sau altceva decat minunea aia de sticlă.

Totuși, obiceiul cel mai cel din toate, e de a mai bea puțină apă, fix, cand iese din casă. Sticla rămâne pe un podium, aparent la adăpost. În primele dăti, am cules-o și așezat-o în siguranță, deranjată de bufnitura pe  care o  făcea când o dădea jos cațeii, în bucuria lor de „pleacă tata sau vine tata!”.
Menționez că podiumul, de care vorbesc, este de fapt tot holul, care e la o înălțime mai mare decat locul în care se intră în casă și unde se necesita putina atentie atunci cand îl cobori. Dar stiti cum e cu obișnuintele? Zici ca de atatea ori ai pășit acolo, încat cunoști fiecare denivelare.
Într-o seara de iarnă, neagră ca taciunele, fără lumina nici măcar de la stâlpul de afară, vin eu, dinspre baie, cu o oala cu apa rece, sa pun cățeilor că se sfărseau si ăstia de sete, precum stapânul lor. Casa lui Setilă s-ar fi numit asta, daca pe mine nu ar trebui sa ma pacalești cu paharul cu apă, ca pe copii cu lingurita de mâncare – una pentru tata, alta pentru mama și una pentru cățelu’. M-am gândit eu ca mi-e cam lene să las tigaia aia cu apa, să aprind lumina, ca doar cunosc fiecare centimentru din casă si pot merge și cu ochii închisi pe oriunde.
Așa că nu aprind nicio lumină, orbecăi frumușel, pun un picior pe caldarâmul de gresie si cand să-l pun pe al doilea simt cum fac precum Stan și Bran, împreună, pe când călcau pe coaja de banană. Vin pe spate, capul face balans dar tot îl aud pocnind pe gresie, țin contra din spate, îmi simt coatele într-o durere care mă vindeca de „mă doare în cot, definitiv”, mă uit că sunt la concursuri de tricouri ude, dar singura participantă. Apa îmi șiroia, cucuiul se umfla si eu îmi injuram bărbatul, care nu era acasă. Am bolit ..trei zile. Pe ce credeti voi ca am călcat eu? Da, pe o sticla cu apa, de 2 litri, pe trei sferturi plina. Dacă sticla ar fi fost goala nenorocirea nu s-ar fi întâmplat. Dar așa s-a rotit sub piciorul meu de zici că era hopa-Mitică.


Jur ca aș fi dat totul uitarii. O vreme chiar a dosit sticlele alea din calea mea. Pana am uitat. Si eu, si el. Din cand în când o observam dărâmata de cătei și o luam de acolo. Totuși, într-o zi, cand am plecat de acasă, am lasat doi catei in interior, o sticla la usa și cand ne-am întors bloca nițel ușa, mi-am zis că-i prea de tot. Si cu adevarat sticla aia m-a mai urmărit, pana am decretat ca daca mai încearcă să ma omoare să o faca cumva mai pasional, mai artistic, caci femeie omorata din cauza unui pet verde, zău dac-am pomenit.

Pai, ziceti voi, nu merit eu ceva mai mult decat o amărâta de sticlă de plastic? Oricum ar fi, ghidușul meu, care inventează zile de naștere în septembrie doar să primească niște gogoși pe care mi le doream atunci, care își notează fiecare lucru la care mă uit doar m-o nimeri cu ceea ce-mi place atunci când aniversăm ceva, care mă ceartă dacă stau în frig prea mult, care-mi spune să nu mai dau explicatii nimănui la lucruri care mă agită, care e la fel de solitar ca mine, dar împreună suntem ca niște berze cu cuib de paie cocoțat deasupra lumii, e cel mai frumos dar primit de la viață și chiar mi-as dori să știe că „mor de dragul lui” și că sticla verde e doar pretextul de a scoate de la naftalina o poveste pe care unii dintre voi o cunoasteti. Să-mi trăiesti, dragul meu, așa fără pretext și nu de dragul unor sărbători cu simboluri comerciale. 

Continue Reading

Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci

Pentru că văd lucruri, dar mă prefac că nu le văd pentru că nu sunt eu în acele ecuații, revin cu un subiect dezbătut de mine deseori. Nu am devenit mai înțeleaptă sau sufăr cumva mai puțin în urma multor lucruri întâmplate de-a lungul vieții, dar am aflat  pe propria-mi piele că-i poți iubi și pe cei  pe care nu-i simți total în suflet. Cum? Simplu. Te pui în locul lor o clipă, apoi iar în al tău, în al altuia pe care-l adori, iei omul care-ți este simpatic de mori, dar in afara de „salut și cum e vremea” nu va spuneti, faci și puțină contabilitate prin durerile pricinuite de cei plecați DEFINITIV, acolo Sus, și, vă garantez,  vă iese o combinație de suflete, astfel încât printre cei cu care îți porți ușor gândurile, intră și cei care îți dau senzația aia călduță, cu urme dacă e, foarte bine, dacă nu, viața oricum se derulează în același sens.
 E o mare realizare daca poti să nu-ți privești prietenii cu privirea de acum, ci cu cea de atunci, de cand păreați legati pe viață, iar dacă nu poți, așază-i într-o stea, să sclipească mereu și să nu uiți că nu poți fi prieten cu toată lumea. Cel care e prietenul tuturor, nu poate fi prietenul nimănui, zicea cineva. Nu mai dați acest cuvânt la liber. Păstrați-l pentru sine. Mie îmi e teamă de el, nu-l merit, chiar daca mă straduiesc mult. Insa tocmai aici e buba. Ne straduim, unde trebuie sa fie firescul. Nu cereti nimic altuia, dați voi, necondiționat, iar dacă nu mai poți face asta, nu te învinovăți. Ești defect? Ok. Spune-o, asumă-ți asta. Dacă ți se pare că ai dat și nu ai primit la fel sau, cum spuneam chiar eu, ai dat-o în bară în regulile importante ce tin doi oameni aproape, gândește-te că celălalt nu e rău, doar că s-a terminat firul. Că l-ai taiat intentionat sau s-a desirat pe parcurs, veti vedea, in timp, ca nu va mai conta. Sau va conta, dar altele iau locul acelui om și aproape ca te rusinezi de ceea ce te-a indepartat. Am telefonul, de exemplu, plin de numere de contact. De folosit nu le folosesc decat pe a celor fara de care nu pot trai. Unii îmi sunt chiar incomozi, chiar daca-i iubesc de mor, dar m-am saturat sa raspund acelorasi intrebari, cand de fapt se vede clar care-mi sunt preocuparile cele mai dragi. Eu nu mă plicisesc niciodata. Mereu exista ceva de facut, de creat, de gatit, plimbat, vorbit. Oamenii care nu-și gasesc locul și te invadeaza pe tine nu-i inteleg. De asta zic..ca firele compatibilitatilor sunt subtiri, asa cum și caracterele noastre nu par cele mai frumoase, totdeauna. Eu știu asta, dar mai stiu ca asta-i viata, părti din ea cu bune si rele.
Și cum am trait destul de mult din ea, știu sigur unde am gresit și CÂT DE TARE, în unele relatii, dar oamenii aceia conteaza si acum. Sunt ascunsi in amintirile mele. Uneori, chimia dintre oameni chiar e importantă, dar mai e important un lucru …tu însuți. Când rămâi singur, fără oglinzi, doar cu oglinda sufletului, fii cinstit și realizeaza cât de tare nu-ti plac gesturile vreunuia, stereotipurile altuia, alinturile, văitatul, apropourile, dincolo de ce crezi tu că ar sugera acestea: ipocrizie, fățărnicie, superficialitate, egoism, duplicitate. Apoi întorce-te și realizeaza daca tu faci la fel vreodata și cu ce ocazii. Acum, adună. Imparte. Daca tot nu te simti aproape de acel om și nici nu-l poti accepta, asa, ca parte din decorul vietii, renunta sau ignora.
Am invatat ca si cei mai buni oameni nu pot fi iubiti mereu. Pentru ca suntem făcuți din bine și rău, iar uneori..răul se așază acolo unde nimeni nu se asteapta. Eu l-am lasat pe al meu sa se lăfăie, câteodata, dar, măcar stiu ca port cu mine oameni simbol. Cand oamenii dispar, simbolul se duce cu el cu tot, intr-o stea. Nu-i alung de tot, fug dar raman ancorata in realitati purtatoare de amintiri comune. Care nu vor disparea orice ați face voi. Si intr-un fel, e bine asa. A fost o vreme când mă alarmam la orice zvon, orice șoapta primită gratuit, uitand ca am facut si eu, poate, acelasi lucru cu alte ocazii. Am avut momente când mi-am umbrit micile succese doar pentru că au ajuns la mine niște replici ale unora care aveau alte păreri personale vizavi de ce trăiam eu. Apoi, m-am scuturat și mi-am zis că-s o proasta, ca ceea ce traiesc acum nu voi repeta curand, ca, indiferent ce simt altii, nimeni nu poate pune realitatii mele alt văl, altă lumină. Si dacă o face, e despre el, nu despre mine. Asa cum și cele spuse de mine despre alții, sunt de fapt …despre mine, despre faptul că n-am știut să mă prețuiesc mai mult, încât să rămân verticală. Acum, privesc uimită cum nimeni nu-și mai face nicio grijă pentru nimic. Contabilitatea e cu rest. De multe ori tu ești restul, deși, din nou, e doar în percepția celuilalt acest lucru.
De când soțul meu are tot felul de activități frumoase unde lumea e unită, blândă și are un crez adevărat, am realizat cât de important e sa crezi in tine, fără insa a derapa in „prea multă stimă de sine”. Măsura contează. Mereu mi s-a spus că sunt prea modestă, cand stiam clar ca e de fapt nesiguranta pasageră. Dar nu era o nesiguranta a omului care nu stie cine e, in ce crede, ce vrea, ci doar o formă fireasca de a explica unora că-mi cunosc locul, și că nu tind spre al altuia, caci ce am eu e special, chiar daca nu suna fanfare și nu dau pe afara cu inteligenta. Am atat cat sa separ lucrurile, sa le imbin cand trebuie, sa le potcovesc să sune frumos și să le dau cu roșu in obraji de sănătoase ce mi-s. Cu ele plec la drum, și azi, și maine. Si de mă insotiti, zic sărut mâna, de plecati din diferite motive sau plec eu de langa voi, imi caut de acum steaua sa pun simbolul acolo. Din păcate, definitiva e doar moartea, iar stelele acestora stralucesc altfel. Te salut, lume!

Continue Reading

Sfârșituri și începuturi

Cunoaşteţi cumva senzaţia aia, când ai impresia ca toată lumea ţi-e prietenă cu adevărat, dar conjuncturile par să-şi spună cuvântul decisiv? Când te grăbeşti să fii prieten cu cineva doar pentru ca drumurile voastre s-au intersectat la acea vreme? Sau când te confesezi cu un aplomb neînţeles,  nici măcar de tine însuţi, chiar mai curând de cât ai crede? Parcă eşti sub hipnoza vreunui  meşter priceput în acest domeniu. Hmmm…
Tocmai de asta, îmi amintesc de un revelion, cu puţin înainte de a împlini sor’-mea 24 de ani, cred. Se hotărâse, nu ştiu de cine, nu ştiu pe unde, să facem petrecere la ea acasă. Nimic extraordinar până aici. Doar că, invitaţii erau cam pestriţi şi adunaţi aşa, în urma unei vorbe slobozite cam pe negândite, pentru că, înainte de miezul nopţii, ne-am trezit în casă nu cu cine ne aşteptam: „Am venit şi noi, cum am vorbit ieri la salon”!, o auzim, ca prin vis, pe Arina. Numai ca am luat şi copiii, că ai mei au plecat la revelionul pensionarilor”!, continuă ea nonşalantă, fără să-și imagineze cât de nepregătiți eram noi pentru asta.
Cei care se asteptau doar la o petrecere între adulti și-au turnat în pahare cu ciudă, bombănind printre dinti. In timp ce incercam sa ajutam la dezbracarea de paltonas a unei fetite de vreo 4 ani, apare mama mea, uimita tare de prezenta îngerasului din pragul usii. Taci ca-i bine, am gandit noi. I-o plasam coanei mari si ne reluam cheful. In sufragerie mai era un copil, nu putem nega, dar cei 14 ani ai lui, si statura adolescentina il situa oarecum printre adulti. Asa ca le facem loc, incepem prezentarile si remarcam cumintenia celuilalt baiat, de vreo 7 anisori, care isi privea parintii mai mult a plecare, decat a venire.
Mama nu a avut succes cu printesa timida, ba in incercarea de a o imbuna i-a prezentat pisica familiei. Numai ca, domnisoara s-a si ales, asa la 15 minute de la intrarea in casa, cu ditamai zgaraietura de la pisica deranjata de plansul copilei. Dezastru.  Încă o dată se dovedea faptul că nu trebuie sa subestimezi nimic, nici copil, nici animal, iar senzația usturătoare a întâmplării ne-a răscolit buna dispoziție, făcându-ne să ne punem întrebări. Toti ne priveam cu subînteles, si chiar credeam ca cei doi isi vor lua copiii din dotare si se vor intoarce de unde au venit, cu riscul unei stări stânjenitoare care, cu siguranță, ne-ar fi bântuit. Însă ei erau chitiți să rămână în lume, ignorând starea de irascibilitate a copilei pe care încerca să o ademenească cu niscai mâncăruri, desi fie vorba între noi, nu prea făcea parte din ritualurile zilnice. Era firesc ca aceasta sa devina și mai bâțâitoare, și din ce în ce mai obosită de insistențe.
 Ne-am intors, in cazul asta, fiecare la ce avea de facut inainte de aparitia familiei cu pricina. Chiar si mama s-a retras in odaia ei, fara sa participe la adunarea noastra ciudata, nu inainte de a ne apostrofa cumva:
-Voi ati gandit cand ati invitat oamenii astia aici? Si nu vorbesc doar de cei patru. Chiar nu vedeti ce diferiti sunteti? Sau, doar stati la masa si mancati, cumva, fără să vi se intersecteze cuvintele?
-Hai, mama, lasa-ma!, raspunde sor’ mea. Ai vazut prea multe filme psihologice. Vezi incompatibilitate peste tot. E revelionul. Bem, mancam, dansam si plecam acasa. Adica, ei pleaca, mai bine zis. Noi dansam și maine.
-Mai bine ar pleca de acum!, bombanea mama nemultumita. O sa vedeti voi!
Sor-mea era indragostita, nevoie mare, n-avea ea timp de dramele mamei. Se grabea sa-și hraneasca fluturii din stomac și să-și mângâie sufletul într-o noapte pe care o așteptase de mult timp. Doar ca, incepea circul si noi nu stiam. Ne punem cu totii in pahare, ciocnim, iar una din prietenele sora-mii, din acea perioada, sare intentionat peste paharul doamnei posesoare de doi copii, direct la sotul  ranjitor  tot,  de placere si incantare. N-apuca insa, ca numai ce o zarim pe bondoaca peltica, intr-o schema de echer, triplu axel cu intoarcere de 180 de grade, cum o impinge pe zana cu fusta rosie mini, isi ia barbatul din locul respectiv si-l aseaza trei scaune mai incolo:”Lasa, lasa ciocnesti mai tarziu! Acum mancam!” Noi observăm ostentațiile și de o parte și de alta, îngăduim, în gând, că unele lucruri nu se fac decât între persoane apropiate, dar cu cât deveneam noi mai cerebrale, cu atât se aprindeau patimi și revolte, știind că totul se pornise pe substrat de glumă. Dar daca umorul doamnei era plecat cu plugușorul și se pregatea si de-o sorcovă ce puteam noi face. Incercam, discret, sa îndepărtăm oamenii unii de alții, prin strategii teribil de stângace, dar binevenite.
Sotul doamnei ofensate,însă, isi aprinde o tigara, o priveste lung pe intrusa serii si ii promite in gand razbunare maxima. Ce insemna asta? Mână libera sotiei sale sugubete sa faca ce pofteste in acea noapte, cunoscând cât de imprevizibilă și pusă pe șotii, de care și noi, cunoscătorii, ne feream uneori. „Da, eu pot ciocni cu voi, domnilor?”, intreaba el malitios, fără ca cei din jur să bănuiască o clipă cât de personal o luase
Nu-i raspunde, continua sa taie o friptura si sa indese, obligatoriu pe gatul copiilor, cateva bucatele. Normal ca o refuzau, doar era spre miezul noptii, masa respectiva nefăcând parte din programul lor obisnuit, cum am amintit. Dar ea nu renunta, sub niciun chip, într-o incapatanare absurda. In sfarsit, n-am sa continui explicand ca cei doi prichindei au adormit pe fotolii, la un moment dat. Ca barbatul doamnei serioase, dupa doua sute de vodcă  si un pahar de sampanie ajunsese sa se tarasca intr-un Dirty Dancing, autentic, cu posesoarea de fusta mini, bâiguind lasciv, amandoi, celebrul: „Baby,…oooo, baby„.

Cam priveam neajutorata cand in stanga, cand in dreapta, simtind gelozia mocnita a blondinei. Totul era un fiasco. Rasete zgomotoase si fortate, conversatii lipsa, transformarea mea intr-un bodyguard al petrecerii, totul, ma ducea la vorbele mamei, de la inceputul serii. Nu stiu ce fel de casnicii aveau cele doua familii, care i-au eclipsat de departe pe ceilalti invitati. Pe unii nu i-am mai intalnit niciodata, de ceilalti stim, doar, ca baiatul cel de 14 ani, martor al serii respective, are acum, la randul lui, un copil mititel. Despre cei maturi…. nimic, însa.
Blondina nu si-a putut opri pornirile, in acea seara. Devenisem, brusc, toate, un pericol; si ea, insasi, era o forma de indignare si dispret total fata de noi. M-am trezit impinsa de fundul acesteia, la un moment dat, violent si surprinzator, intr-o forma artistica de dans propriu si personal: ”Ce te miri? Nu asa dansati voi pe aici? Bams – Lambada?” Nu a mai rezistat, totusi, serii, in momentul in care, vestita purtatoare de fusta rosie, cu asentimentul barbatului ei, se trezeste spunand: „Hai, barbate, ca am inceput  bine anul. Am bifat la blues-ul anterior o alta erectie, decat a ta.”
Era prea mult, pentru biata femeie. Era prea mult pentru toti, de altfel. Remarcam cat de greu am facut fata glumelor sarate si nesarate din jur. I-am privit plecand pe cei patru, timp in care femeia fatala, ramanea razand la fel de zgomotos si nefiresc. Nu mai avea o tinta usoara, de fapt nu mai avea nicio tinta, nu se bucura de nimic si remarcam, ca in lipsa circului, totul devenise oarecum neinteresant pentu ea. S-au retras si ei, la un moment dat,  pentru ca se auzeau din ce in ce mai multe conversatii, si devenisem, oarecum plictisitori. Normalitatea nu mai prezenta interes, si  doar datorita acestui lucru am putut avea si noi, intr-un final, un inceput de an,  oarecum reusit.
Nu cred ca experientele nepotrivite s-au terminat atunci, ba, dimpotriva, au  mai intrat in viata noastra oameni, au  mai plecat cativa. Am ramas cu cei stiuti, din  momentele noastre  bune, dar mai ales din cele  rele. Ne-am mai reintalnit cu oameni pierduti in negura timpului, cu unii am ramas in contact, cu altii mi-este in continuare tot atat de greu sa vorbesc, exact la fel, ca in momentul in care legatura s-a pierdut. In cazul meu, lucrurile sunt simple, nu pot purta conversatii fortate, politicoase, si  protocolare. Nu pot sa o iau de undeva, de unde nici macar nu stiu unde am ramas; nu vreau sa fiu plina de conveniente, dar nici nu vreau sa agasez prin prezenta si staruinta. Cred, totusi, in compatibilitate, si  iubire reciproca, cred in zicala ”bate fierul cat e cald”, cred in loialitate, chiar daca, eu, insami, nu am stiut sa fiu asa la un moment dat; si cred in oamenii destepti care STIU ce vor, pe cine vor si de ce vor. Par că mă repet, caci subiectul revine, cu unele întâmplari actuale, dar e o idee generală de bază, pe care e bine sa nu o uiti, caci, in timp, chefurile si petrecerile au lăsat bucuria revederii și a împărțitului generos al timpului liber comun. Din când în când, însă, nu uit că o listă cu invitați chiar trebuie făcută, acolo unde situația o cere. Mulțumesc, Cerului, pentru simplitatea pe care o trăiesc, si fara astfel de griji nefiresti. Cât pentru o aducere aminte, însă, bifez sfârșituri și începuturi. Și e perfect.
Continue Reading

Caprifoiul, lecția mea dintr-un ianuarie înghețat

mana-mdRădăcina de Mânecuța Maicii Domnului  era înghețată bocnă. Buldozărul se grăbi să o scoată din pământ, deși ianuarie îi tot amintea că nu ar fi cazul să o facă. Rece, nemilos, crud, nu-i păsa că se întindea frunza aia verde pe zeci de metri, de parcă era o plasă naturală de mătase cu foșnet și zumzet de Dumnezeu. Am lăcrimat, dincolo de gard, țipând ușor când, din toata tufa aceea maiestuoasă, nu mai rămăsese decât o bucată înțepenită de pământ înghețat. Din ea ieșeau fire răzlețe, ca un păienjeniș ce până mai devreme duceau seva pământului dăruind bucurie privitorului. Mi se părea că miroase a tămâie și a mir când, deși i-am rugat să ne-o dea nouă, ei ne-au privit sfidător și, parcă, au așezat-o în poarta noastră ca și când ne era inutilă dorința, dar na…să ne facă hatârul. Ca o monedă de schimb, am dăruit un zâmbet timid, abia perceptibil,  gen „e bine si asa daca altfel nu se poate, și-un multumesc”. S-a îndepărtat fără să schiteze un gest, preocupat de desene și planuri. Eu rămâneam cu gând de caprifoi și înlănțuire, deși totul a devenit fum, curând. O căsăpiseră rău; n-aveam cum sa plantez asa cum îi place ei, cu rumeguș și paie, cu sol umed, totul era bocnă și asa a ramas mult timp.
Ce prostie! O visatoare se rătăcea printre ziditori. Ei erau cei care construiau „solidul, baza, temelia”. Floarea mea îi încurca. Seara ne-a găsit dărâmați. În mintea noastră se formase un vid și căutam o soluție, o bulină salvatoare care să ne ajute sa ridicam rădăcina vietii. O voce aroganta, în trecere, ne spuse sec, să nu ne mai chinuim, nu va mai prinde niciodata viața. „E ianuarie, doamnă, pamantul e înghetat. N-o puteti planta și, in primul rand, nu aveti cum s-o urniti de acolo, decât cu macaraua!”, continua el încercând să fie imparțial, observând dârzenia noastra dar si realitatea obiectiva. În fiecare zi ieseam, curatam cate un pic de pamant, mă uitam rugator sa vad dacă vine cineva cu o solutie salvatoare și intram.
gardut
Cheia rezolvării stătea în vremea buna, dar ea nu venea. Frigul era cel care domnea de ceva timp pentru ca anul  trecut zapada parca se dăduse pe cartela, putin cate putin sa ajunga la toți. Asa că, îi luase el locul. „Regatul de cleștar!”, bombăneam eu dimineața când bruma și urmele gerului dantela totul.
Scările care duceau spre casa noastra îmi dadeau o stare de nervozitate asemanatoare cu cea de anxietate, dorind sa modific planul intrarii noastre, măcar pentru o clipă. Nici dacă arvuneam patru oameni vanjosi nu aveau cum sa urce radacina aia în curte. După ceva timp, s-au gasit niste brațe de fier, dar si în ziua de azi îmi sună in minte vorbele trecatorului: „E ca  moartă, doamnă, nu te mai chinui!” Intr-o zi, mi s-a parut ca apare o frunza. Una singura ar fi fost miracol, dar nu, pozitivitatea sotului meu nu dădea roade. Nimic nu a mai facut ca minunea aceea de caprifoi, cu aer optimist, și miros de smirnă, sa ne inunde curtea cu verdele si parfumul ei. Si azi, e îngropata în pamant, ocupând, poate, locul altor frumuseți. Niciunul dintre noi nu se îndură sa scoata radacina din pamant și nu pentru ca ar mai avea o șansă, ci pentru că știm că acolo îi va fi liniștea meritata, ca  un suflet care a trăit de la sine, dar doborât de nerăbdare.
Povestea  mea  nu ar fi scriere completă, dacă nu v-aș spune, că după ce au scos-o de unde îi era locul, șantierul s-a închis pentru luni bune. Oare nu puteau sa-i dea voie sa mai trăiască până-n primăvară astfel încât să o putem planta ușor și firesc? Nu! Erau grabiti sa omoare muntele, sa omoare verdele, sa faca pamantul sa sangereze, pe noi, pe Mânecuta Maicii Domnului și asta pentru un bloc răsărit în coasta mea, în locul în care părea grădina lui Dumnezeu.
Nu știu cum se planteaza corect o astfel de frumusete, am o idee insuficientă despre asta, dar stiu ca trebuie sa aduc un arbust care sa ne amintească de ceea ce am pierdut, și să răzbunăm cumva graba acelui om care ne-a furat posibilitatea sa crestem planta mai departe, nu s-o omorâm.
Dar astia suntem, niste grabiti. Ne ducem spre nesfârșit, uitând să luam pauze, sa asteptam, sa întrebam daca ceea ce nu îți e de trebuință nu cumva îi  e altuia. În ultima vreme, nu mai las orgoliile sa ma stapaneasca, întreb, acolo unde cred ca sunt înțeleasa, unde simt rabdarea, tihna, daca  nu cumva e nevoie de una, de alta din ce-mi prisosește. Poate și de aici am învățat ceva, sa nu te pui în calea omului care n-are regrete. Aceia sunt sticloși, la suflet și in privire. Regretele mele nu le uit, și nu pentru că nu merit, ci pentru ca întâmplarile de odinioara trebuiesc respectate măcar cronologic. Am înghețat în alții dureri, am îngropat în mine lucruri care nu vor mai înfrunzi niciodata, exact ca tufa mea de caprifoi, lectia mea dintr-un ianuarie înghețat.

M-am inspirat din aceste cuvinte – matase, tamaie, moneda, impartial, vid, cartela, cheie, bulina, anxietate, perceptibil, altfel, scriere – din duzina de cuvinte, dar pe care nu le mai bolduiesc trebuie sa ma credeti pe cuvant.

Continue Reading

Timpul ca un elefant

io77Orice aş face nu-mi pot scoate din cap că anul acesta, pe care l-am asemănat cu o bufniţă (prea a stat cu ochii pe mine şi timpul meu) e pe ducă şi peste trei luni vom fi deja în altul. Mi se pare că totul se învârte rapid, ca un titirez ce nu se mai opreşte şi că noi ameţim de atâta alergare în cerc. Nu ştiu cum de se plictisesc alţii, dar chiar şi zilele ce îmi par a fi trăite cam la fel le-am simţit scurte şi insuficiente. Nu am găsit timp destul pentru tot ce-mi place, pentru clipe de tihnă prelungită, pentru citit, între plăpumi, cu căței alături, pentru un ceai … cu tine. N-am găsit.  Mă adun în activităţi multiple şi nu-mi mai găsesc starea firească şi caldă, risipindu-mi energia între fleacuri dar și responsabilități.  Cuvintele răman uneori ascunse în capul meu, aşa cum au stat, de fapt, 25 de ani înainte să am curajul să scriu, la vedere, orice bazaconie mai mult sau mai puţin potrivită. Parcă le fac loc cu porția, deși poate că au timpul lor și sunt adunate în clepsidre pe care uit să le întorc, și atunci nu se scurg.  Mi-s prea dragi toate să le las, totuși, să  moară de la sine, sucombate de neprevăzutul vieţii. Numai că asta nu ține de timp, nu există un timp al cuvintelor, nici anotimpul vorbelor scrise, ci doar o fugă din calea frigului ne așază în fotolii și la mese de scris, mai ușor în octombrii decât în veri cu chemări umblătoare.
Cineva drag mie îmi spunea, ca un fin observator,  că toamnele mele sunt pline de rod, și că statul  la vatră, în ceas tihnit, îmi adună rătăcirile de parcă frunzele și vuietul pădurii în muzica lor ca de chitară, mă subjugă și mă țintuiește în loc fermecat. Poate că da, poate că nu. Încă mă uit cu jind la ale mele cizme călduroase și la pelerina de ploaie și mai că aș bea un vin fiert pe o terasă din Brașov, cu trei turiști rebegiți alături numărând împreună picurii ploilor și câinii rătăciți pe pietonal. Mă abțin, e un frig de trece și ultimul licăr romantic sau doar de ducă.
 Am puşculiţa plină de idei şi  un rucsac  doldora de gânduri noi, de unde as putea  scoate, una câte una, poveşti ce se vor scrie de la sine. Logica lucrurilor pare simplă, așa că de ce aș complica eu lucrurile aducându-mi aminte că anul acesta am fost ca o maşină rămasă fără frâne, mereu în derivă, gata să trec totuşi de obstacole, lăsând doar întâmplarea sa fie factor decisiv.
plan
..furat de pe facebook, completare evidenta
Sunt convinsă că dacă voi citi aceste cuvinte peste doi-trei ani, voi simți ca și când vorbesc de anul în curs. Mereu e la fel. Mereu. Se pun nuanțe, înflorituri, dungi negre, dungi roșii de nebunie, flori-cuvinte, oameni-poveste și cartea trecerii noastre pare scrisa deja. Destul de greșit, amănuntele fac diferențele și bătăile inimii sigur vor fi simțite altfel cât să știi pulsul anilor și să-i recunoști în toată măreția lor.Timpul. Obsesiv cuvânt şi greu precum un elefant. Voi trimite la gunoi cuvântul AN şi voi alege altul…săptămână. Săptămâna fiecarei întâmplări. Săptămâna unui octombrie vesel, darnic, bine dispus, plimbăreț și chefliu, cu dor de pastramă și must, și lăutari cu ștaif. Timpul ..lui octombre....

 

                                           Timpul ca un elefant

Din maşina timpului, cea cu roţi mari ca de moară,

s-a dat jos un elefant, ce spunea că timpul zboară

repede şi fără ţintă, ticăind exasperant,

fiindcă s-a pierdut în lume şi-acum e…nemăsurat.

Avea logică, nu glumă, tot cu ochii pe un ceas;

din rucsacul lui de gumă a scos chiar şi un atlas,

ca sa caute mai bine ţara, locul, chiar şi drumul,

dar păreau atât de multe, risipite cu duiumul;

şi ştia c-orice secundă, ce se duse la gunoi,

era fum, era himeră, nu mai vine înapoi.

Îsi pusese, fix, în minte să le-adune, să le ţină

mai la vatra timpului, pe secundele lumină,

caci tot auzea în juru-i, ba prin dreapta, ba prin stânga,

că timpul se comprimase şi că lumea n-o să-l strângă,

c-o să-l lase să se ducă, în acorduri de chitară,

nimănui n-o să îi pese dacă-i iarnă, dacă-i vară;

număra acele ore, douăşpatru în total:

„Cum să fie dom’le şaişpe?, e un bluf internaţional.

Ce specialiști britanici? Să taie din timpul lor!

Nu să mi-l adoarmă mie într-un calcul cu erori!

Timpul îl privea cu ochii ca de bufniţă, măriţi,

el avea la puşculiţă, strânşi grămadă, acoliţi:

şi minutul, şi secunda, orele, nici nu mai spun,

pregătite ca de gală pentru orice rămas bun;

încălţate în sandale, sau cu cizme, după caz,

elefantului-i şoptise să mai lase din necaz,

căci de când e timpul nostru măsurabil în secunde,

risipit e-oricum de toate- fiinţe mari sau doar mărunte;

şi că numai în minutul ce va fi mai important

vei simţi ca totul fuge şi că nu e măsurat

în secunde de iubire, timpul lui sau timpul tău,

orice-ai face-n astă lume, şi de-i bine, şi de-i rău,

nu-ţi rămâne decât clipa de aducere aminte,

ce-a trecut deja, dar uite-o…..aşezată în cuvinte.

Continue Reading

Cu mamaia la discoteca

Când eram mică, una din expresiile pe care le uram cu foc era „pe vremea mea”. Nu puteam să mă fac şi eu că stau degeaba şi pe gânduri, că, hop, „pe vremea cuiva” nu era timp de asta, şi, vezi Doamne, se alerga încolo şi încoace pentru un blid de mâncare. Nu mă puteam şi eu un pic făli cu vreo rochie mai şuie, că, gata, „pe vremea altcuiva” nu existau decât două bucăţi -una de fiecare zi, şi alta de duminică iar asta nouă sigur nu corespundea vremilor. Începusem să mă cam obişnuiesc cu expresia asta, dar nu însemna că-mi şi plăcea. Nu-mi place nici acum.
Într-o zi, mi-am cumpărat singurică, din bănuţii câştigaţi de mine, o pereche de saboţi. Erau închişi în faţă, şi eram tare mândră de ei. Până am ajuns acasă. O ora s-a chinuit tata să înţeleagă cum vine asta – albastru în degrade. „Măi, tată, măi! Vezi că te-au înşelat ăia şi ţi-au dat pantofi uzaţi! Tu nu vezi ca nu au nicio culoare? Păi, pe vremea mea, culorile erau culori, nu degrade” , și mai scuipa un pic pe papucul meu, încercând cu o cârpă să uniformizeze culoarea. După ce s-a bunghit că aşa erau din fabrică, m-a înjurat dulce, bombănind în barbă: „Apăi, pe vremea mea nici papuci n-aveam! Nu m-am dus la horă să mă pup şi eu cu o fată că eram desculţ! Am ajuns cu o pereche de başcheţi la Braşov, şi ăia împrumutaţi!” , adevărat, tată, dar cred că bascheții ăia au avut ceva praf magic că tare te-au ajutat să găsești cărare spre succes și împlinire.
Orice făceam, aducea invariabilul, de mai sus, branduit deja. Aproape că voiam bătaie decât sa mai aud, o dată, această vorbă care te tăia până în fundul sufletului. Dar uite cum deviez eu de la o întâmplare, care dacă nu s-ar fi petrecut aievea, jur că o inventam eu, doar pentru amintirea de nepreţuit care mi-a rămas într-un cotlon ascuns şi de care nu pot vorbi fără să mă gâtui de emoţie. O întâmplare despre cât de aproape îți poate rămâne o fărâmă din trecerea ta prin viață și cum unii oameni s-au născut să îndrăznească, să biruie, să strălucească și să se cuibărească în sufletul tău mergând cu tine prin fiecare clipă petrecută pe pământ ca într-o taină doar de voi știută.
Crescusem. Aveam vreo 17 ani, şi nimic, nimic, nu-l făcea pe tata să accepte lucrul ăsta uşor. Fusese multă vreme plecat din ţară, iar şocul de a mă vedea aproape femeie nu-i dispărea deloc, din păcate. Nu mai vorbesc de toate conflictele neînţelese de mine, dar logice pentru el, care mă secătuiau şi mă ţineau departe de toate activităţile caracteristice vârstei mele. Acceptam, nu fără să mă revolt, orice hotărâre. Asta nu însemna că tristeţea nu era pe faţa mea ca o mască permanentă. Rezistam greu, dar din dragoste pentru el, îmi alungam de zece ori pe zi gândul meu, aparent egoist.
Tata avea nevoie de odihnă, aşa că ne-am refugiat, pentru o vară, cu toţii, în satul mamei mele. Ehehe! Ce vremuri! Toţi erau sănătoşi, în putere, familia reunită într-o formă cum rar se va mai întâmpla în timp. Doar eu mă topeam pe picioare de plictiseală şi de căldura aia mocnită, de sat uitat de lume, în câmpuri arse şi uscate. Vremea când plângeam până la Mizil, de dragul mămăiţei mele, trecuse şi lăsase loc doar unor frământări de adolescentă suferindă. Era suficient să mă privească tata, în starea mea de zi cu zi, că un nou incident stătea să înceapă. Mi-o căutam fără să fac nimic, propriu-zis.
La un moment dat, se aude în sat că, la Căminul Cultural, va fi seară dansantă. Habar n-aveam să dansez, deşi ani aveam destui. Mie nu-mi mai părea vreo tragedie, era rezultatul unei educații rigide, exact cum v-am povestit deunăzi, cand spuneam ca in apartamentul nostru de bloc muzica nu canta niciodata. Asa ca daca muzica nu e, de unde dans? Dansul acela posibil, însă, încolţise în capul meu ideea că n-ar fi rău să pot participa şi eu la un eveniment de acel gen, măcar de curiozitate. Degeaba încercam sa-l înduplec pe tata, să-i promit că doar pentru o vizionare, măcar, să mă lase, că nu mă amestec la dans cu „ţăranii” satului, că doar scenarii absurde îi treceau prin minte. Totul era până la închipuirea că nişte mâini străine s-ar putea încolăci peste mijlocul meu, într-o încercare bâţâitoare.
Nu mai insista!, spunea tata, din ce în ce mai nervos. Nu te duci, şi gata! Pe vremea mea, fetele tinere mergeau însoţite de femeia bătrână din casă şi erau bine supravegheate Unde să te las eu, printre oameni pe care nu-i cunosc? Si cine-mi garantează mie că vii teafără de acolo?”, de parcă m-aș fi dus la război nu la vreo discotecă sătească, însă el deja își imagina lupte corp la corp și săruturi furate, știrbindu-mi astfel ceea ce nici eu nu știam că am. Am oftat prelung și am început a foșni toată a neliniște dar atât cât să observ că  nici una, nici două, mamaia mea, care plângea în colţul basmalei ei înflorate, nici că mai aşteptă să înceapă alte comentarii, că numa ce o aud, ca  un miracol: „Ei, Iosifică, dacă e aşa mamă, merg eu cu ea! Dar o iau şi pe Sorina să vadă şi ea cum se distrează tineretul!”
Mama, care era simplu spectator, şi care cu ochii minţii vedea spectacolul gratuit oferit de bunică mea tineretului sătesc, a încercat zadarnic să ne oprească acţiunea. Mamaia şi-a pus şorţul nou, basmaua cea de duminică, şi-a luat toiagul nelipsit picioarelor sale neputincioase, pe noi de ambele braţe şi ne-am îndreptat spre Căminul Cultural.
În urma noastră lumea râdea ca la urs. Nu se mai văzuse aşa ceva, nici măcar cu fata popii, cea crescută după taine şi canoane. Eu, înaltă, slabă, ca o arătare de Braşov, prea plină de fusta ei de piele gri petrol, care şi acum ar face victime în lumea fashion prin culoarea deosebită ce o avea, – mai am costumul și acum, si inca in stare bună, din respect pentru efortul tatei de atunci – nesigură de acţiunea în care se afla, dar prea curioasă pentru a renunţa uşor la aceasta, păşeam printre pietrele uliţei făcându-mă că nu văd rumoarea creată. Doar sor’-mea, Sanda, ţopăia fericită că-şi va întâlni acolo suratele de joacă de pe stradă.
Deja zvonul circulase şi ajunsese înaintea noastră la Cămin, astfel încât atunci când uşa se deschise şi a apărut mamaia zâmbind ca o fetişcană, nimeni nu s-a mirat prea tare. Auoleu, dar abia acum începea aventura pentru mine. Cu un ghiont prea vizibil, de care m-am jenat prin natura lipsei de experienţă de viaţă dar și datorită aerelor mele  de domnișoară, mamaia mă împinse şi pe mine în grupul celor mari, fără să stea pe gânduri, aşa din instinct și dragoste, dornică să mă vadă distrându-mă și meritând toată tevatura aia, că doar nu venisem la muzeu. Toată lumea se risipi, însă, lăsându-mă primadonă, la concert, fără spectatori, de-mi venea să intru în pământ, nu alta. Nici măcar fetele de pe stradă nu se înghesuiau să mă salveze. Şi de ce ar fi făcut-o, când, de fapt, le adusesem duşmanul, fix la singura lor serbare comunală? Cât mai umblaseră ei după DJ- ul scump la vedere, mai rău ca soarele în timpul furtunii! Ehehe! Şi-acuma, na, belea…
Încet, încet, toţi se mutau afară din Căminul Cultural să se poată pupa şi strânge în braţe, liberi, fără să-i vadă tanti Ioana lui nea Nelu Colan. Eu nu îmi doream altceva decât să ne întoarcem, îmi ajunsese durerea aia crunta de stomac și bătăile de inimă care păreau ca vin din toate părtile corpului uitand de bruma de anatomie pe care o învățasem până atunci.  Sor’-mea bâţâia pe ritmuri disco, cu o Doiniţă şi o altă fată de vârsta ei și nici nu concepea să-i stric distracția abia descoperită. Mamaia zâmbea politicos tuturor. Doar de mine nu se apropia nimeni, de zici că se dăduse cu bomba cu neutroni, fix în jurul meu. Acum, când rememorez, mă lovesc de timpuri și vremuri, de percepții și de faptul ca totuși se mai schimba lucruri pe lumea asta. Realizez, ca in ciuda bățului din dotare, al șorțului de jupâneasă și al basmalei cochete, buna mea dragă nu avea nici 55 de ani, doar ca toți cei din jur o tratam de parcă împlinise suta și în ea zacea toată înțelepciunea lumii.
 M-a salvat, drăguţa – tot cu grija și istețimea sa de care toți beneficiam din plin – strigând într -un microfon că pentru ea asta e singura seară în care nu vede, nu aude şi nu pricepe, şi că n-au decât sa se pupe după boscheţi cât vor, dar s-o danseze şi pe nepoată-sa careva. Să mooooooor, nu altceva! Şi, ca să nu plâng instantaneu, m-am trezit într-un blues al vremii cu finul nostru cel mai mare. Salvată de clopoţel, cum s-ar spune, şi de  ruşinea abătută asupra mea de nicăieri. Naiba mă pusese să vreau la bal?
Nu mai ştiu amănunte. Am senzaţia că am plecat destul de repede, spre dezamăgirea soră-mii, care tocmai ce se băgase într-un joc de-a ascunselea. Tata s-a declarat mulţumit, mamaia şi-a ţinut promisiunea şi nu a spus nimănui care pe care a pupat; dar nu s-a mai mirat când unul, sau altul, anunţa vreo logodnă. Ea, deja, avea notate, în carnetul sufletului şi al minţii, toate datele. Cât despre mine, atunci am fost mulţumită, atât cât se putea, de toată seara cu pricina. Dansasem în sfârșit, habar nu aveam ce; văzusem lumea tânără a satului, seara disco, şi îmi fâţâisem şi fusta mea, cea de neegalat, printre lume, care nici că mai văzuseră aşa ceva până atunci, astfel încât orgoliile mele mărunte îmi băteau gongul celor mari care se apropiau. Nu mi-am mai dorit la dans. Ba, în timp, puţinele seri petrecute prin discotecile din împrejurimi mi-au lăsat gusturi amare… de nepotrivire.
Întâmplarea asta, în schimb, cu mamaia la discotecă, a devenit, peste vreme, una din amintirile mele de aur, iar dacă ar trebui să o mai trăiesc l-aş ruga pe Dumnezeu să nu o ocolească, pentru că, fără să ştiu, atunci, „pe vremea mea” am trăit lucruri din „vremea lor”. Şi… nu regret. Uite aşa azi, cu eroii vieţii mele, v-am mai adus o poveste, iar eu am încă un punct bifat cu SĂRUTUL MEU SĂRAT DE BĂRĂGAN, buna mea născută într-o zi de Sfânta Paraschiva și dusă într-un început de an, cândva, când viforul și zăpezile mi-au îngenunchiat copilăria și simbolul ei.
Te iubesc, mamaie! Dincolo de cuvinte şi întâmplări, până acolo de unde mă veghezi azi…

bunica

 19 iunie 2013
Continue Reading

Semnul meu cu numărul 5. Tot în Catchy.

Nu. Nu te sun. N-aș ști ce să-ți spun, n-aș ști de unde să încep, dar cel mai greu nu pot trece de acel „alo” ușor sarcastic, pe care-l ai mereu. Realizez că nu ai inflexiunea vocii dozată astfel doar pentru mine, doar că eu nu pot trece cu niciun cuvânt dincolo de ea. Nu, nu vreau să mă destăinui. Știu că o fac public mai bine decât într-o conversaţie comună. Poate părea paradoxal, dar am pierdut firul pe care-l primisem de la tine, cândva. Nu mai pot să trag din el alte ițe să împletesc povești. Te știu bine, te simt bine, eu sunt la vedere, deci nu trebuie să te mai îngrijoreze ceva, chiar dacă nu mereu ce scriu e echivalent cu ce trăiesc în prezent. Nu am cum să vreau să simt ezitări de… dezaprobări majore. Nu te mai ascunde, căci ştiu că e aşa. Am simţit de zeci de ori și..( vezi pe catchy)
Nu te sun, deşi în mine te sun zilnic, doar că tu nu-mi răspunzi…
tablou
tablou de familie. Noi facem poza.

 

Continue Reading

Băiatul care topea lumea prin cuvinte

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc cu emoţia sau starea  perfect valabilă vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă care-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, mai moi, mai  calde, mai  pline, celor care, sigur, erau  mult mai puţine, chiar în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.
Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine  de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru  o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.
Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.
Sunau ca  o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.
Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.
M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău,  despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și  de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.
V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care  nu privea lumea în ochi dar o topea  prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”.
Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe fb, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.

 

epa04168735 A man walks along a path framed by blossoming Japanese Cherry trees in Berlin, Germany, 16 April 2014. EPA/Hauke-Christian Dittrich
epa04168735 A man walks along a path framed by blossoming Japanese Cherry trees in Berlin, Germany, 16 April 2014. EPA/Hauke-Christian Dittrich

Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte-  (cum spuneam) dar  inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.

19 sept 2014, .

Continue Reading