Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Un ciob din viață, un ciob de viață…

 

Nu accepta să rămâi într-o situaţie distructivă din cauza unui fals simţământ de vinovăție!

 

Când inima îți pune o bătaie-n plus
Și te-a-ntomnat rugina unui gând,
Când ești o trecere în visul său apus
Și rost pierdut din ciob de jurământ,
      
Când ochiul cel de sticlă scapără văpaie
Și dă lucire seacă într-un răgaz tocit,
De ai durere veche  și parcă te-nconvoaie
Zadarnicia vieții în mersul său topit,

 

 

Să-ți porți în tine golul, să nu-l lași la vedere
Ca pe un negru vis cu mărăcini pe poale,
Să-i faci tunel sau luncă, să-i construiești avere
Din lacrimi neprelinse spre alte inimi goale.

 

Să-mpodobești ce cade. Ce-i dărâmat adună.
În flori cu miez de lume, de catalpa, s-ascunzi
Și fericirea surdă și inima senină
Și să păstrezi secretul adânc, să nu te-afunzi!

 

 

Din must sălciu, știut, cu urmă de trădare,
Am dat să bea cuiva, păstrând în mine amarul,
Degeaba am rodit, cu timpul, a răbdare,
N-am mai schimbat nimic, chiar daca am spart paharul.

 

 

Sunt oameni care trec prin noi adanc și lasa urme;
În accidentul vieții  se strâmbă un șasiu uzat
Al unei clipe ce rămâne fără nume
Și esti surprins ca în victorii multe, tu tot nu l-ai uitat.

 

 

Așa că ține golul, plinul, frumosul și urâtul
In seiful cel cu cifru și arunca chiar și cheia;
Va incerca s-o spargă cu indiscretii vreunul
Ce nu o sa-nțeleagă că nu-i a lui…ideea.

 

 

Nu am morală, cum probabil căutați.
Îmi port în slove, deseori, frânturi din mine;
Am scos din ușă cuie și poate așteptați
Să zic c-astup și urma cuielor ce vor rămâne;

 

 

Sunt, însă, doar o trecere de om anost;
Conștientizez că urma este, va fi și-o port adânc;
Traiesc rodind, sperând să nu mai pot
Să mai bat cuie în viață și dup-un timp să plâng.

 

Din urmele cu lacrimi adun ce pot și eu
Măcar vreo doua vorbe, vândute..pe un leu!
usacuie
Să trăiești pur și simplu…e o artă, ferice de cel care reușește asta, realizând că viața e cât o clipă. Un-doi …

 

Cuvintele duzinei  sunt azi: ragaz, trecere, sasiu, daramat, lunca, rugina, vapaie, negru, must, juramant, tunel, catalpa. Cu ele mai pun o urmă de cui. În tabel veți găsi alte încercări, tot la Eddie. Vă invit.

 

 

 

 

 

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Băiatul care topea lumea prin cuvinte

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc cu emoţia sau starea  perfect valabile vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă care-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, mai moi, mai  calde, mai  pline, celor care, sigur, erau  mult mai puţine, chiar în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.
Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine  de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru  o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.
Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.
Sunau ca  o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.
Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.
M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău,  despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și  de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.
V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care  nu privea lumea în ochi dar o topea  prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”.
Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe băiatul-bărbat din povestea mea, pe facebook, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.

 

băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet
băiatul care topea lumea prin cuvinte, sursa foto: internet

Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte-  (cum spuneam) dar  inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.

19 sept 2014, .

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Orașul în care timpul s-a oprit

Orașul în care timpul s-a oprit
Noaptea coborâse pe pietrele cubice tropăind a singurătate și torcând fuior de ceață. Era o vreme să nu scoți nici nasul din casă, dar gazul din lampă se terminase, lemnele dădeau lumină ca ale stelelor și ceaiul de mentă nu potolea freamătul ce o cuprinsese în cămăruța aceea cu perdele de dantelă franțuzească. Le primise în dar și le cocoțase, înnodându-le șic, să nu le smotocească Pan, motanul cu lăbuța scurtă, cum observase ea că are, deși el se străduia să meargă țanțoș de parcă ar fi fost mare grozăvie să se arate așa cum era. Îl bănui de o vanitate pisicească și se amuza de cate ori il vedea pasind, de parca era pe o scenă cu spectatori invizibili. Acum torcea în cosul cu lavanda, și bobițe mov i se adunaseră în blăniță, semănând a decor de Craciun, însă până mai adineauri trona pe sobă, într-o măreție absolută.
Orașul în care timpul s-a oprit
Timpul încremenise. Fusese plecată de acasă, la o mânăstire, timp de două anotimpuri – vară și toamnă- dar după ce terminaseră treaba, se întorsese în căsuța ei de pe dealul cu salcâmi și brazi. Luase cu ea ce putea duce cu două mâini, dulceturi, zacusca, tocană de legume, compot de struguri, ( preferatul ei), nuci și mere. Făcuse pâine și mirosea a lume pământeană, a biserică, dar cel mai tare mirosea a nesinguratate. Parca tot neamul ei se adunase la masa sa simpla, in trei frimituri de paine și in miros de izmă creata.
Uitase insa sa cumpere gaz, uitase sa îi spuna lui nea Vasile ca vine, uitase ca zapezile apar pe neasteptate, chiar daca nu era decat 15 noiembrie.  Toți o dojeneau că locuieste singura, atat de aproape de pădurea care vuia ca intr-un basm cu vrăjitoare, dar de cand Pan venise cu ea de la calugarite, ei nu-i mai păsa. Îi plăcea foarte tare. Avea timp să viseze, să cadă pe gânduri, să privească salcâmii și brazii, cerul, noaptea și stelele. Avea timp să scrie scrisori pentru doamna Amalia, învățătoarea din satul de lângă mânăstire. Îi promisese că va face asta.
Cu șalul pe umeri, coborî și urcă până la nea Vasile. Un drum alambicat, așa cum erau toate orașele-cetate. Doar că, abia atunci observă că furtuna scosese din pământ un salcâm destul de viguros și îi blocă accesul pe poteca din spatele casei. Înțelesese de ce sunt din ce în ce mai puțini salcâmi și de ce îi tăia lumea. Încercă să o ia pe drumul principal, dar nimeri într-o groapă cu  apă, cascată ca dintr-o poveste cu zmei. Se cățără pe gard și ieși la liman, pe piatra cubica. Trop-trop-trop, părea că e o fantomă în orașul în care timpul s-a oprit, și că toți au nevoie de un sărut de prinț să iasă din starea de împietrire. Doar ea și gândurile sale se mișcau, cu grijă, într-un întuneric de smoală. Parcă și câinilor li se luaseră graiul; doar clopotul bisericii anunța că a trecut de miezul nopții. Se va speria nea Vasile, gandi ea, dar nu renunta stiind ca e posibil, mai mult ca sigur, sa fie treaz, căci avea meteahna jocurilor de cărți și de la el oamenii uitau sa mai plece.
Aluneca, se udase toată pe ghetele ei de gheișă, cum îi spuse  B. când i-a zarit prima dată picioarele. Zâmbi amar, ca de o amintire cu iz de tutun și se bucura cand ajunse pe coamă. Încremeni.

Orașul i se asezase la picioare intr-o mantie albă, își pusese diademă de lumini și o striga pe nume. I se paru ca a luat-o razna, ca are inchipuiri pe care nu le-ar fi simtit astfel decât in camaruta sa, unde îi era permis sa aiba orice viziune. Se strecura langa troița pusă de nevasta primarului și se odihni, o clipa, pe banca așezată alaturi. De fapt, trei scanduri batute in doi pari țineau loc de margine de popas. Numele ei se auzi din nou ca un ecou și de data asta se ridica si mari pasul. Nu se depărtă prea mult, că tot malul acela de pamant se surpă  cu tot cu cele trei lemne. Troita ramase cu fundatia in aer, ca si cand era suspendata pe un fir de speranta. Se agata de gardul lui nea Vasile, fara sa realizeze ca a ajuns la destinatie.

Speriati, barbatii iesisera din casa. Luminile din jur incep a clipi. Se rusină; doar ea ramasese fara curent, caci nu avusese bani sa mai plateasca. Era multumita ca are lemne. Știa insa ca visul ce-l avusese aseara semana cu valea aceea plină de moloz. Se apleca. Sub pietre, o moneda stralucea discret. O lua si o strecura sub manusa, se lasa dojenita de nea Vasile care o conduse acasa, fumând non stop. Iar îi reveni in minte  B. și tutunul amarui.
Se duse în cămăruța sa, îl mângâie pe Pan și începu a mâzgăli pe foaie: În orasul in care timpul s-a oprit, mi s-a  oprit și ghinionul. Sunt vie, sunt întreagă, sunt fericită. 
Își aminti de monedă. Era de fapt un pandativ, pe care era scris ceva. Îl curata și citi cu greu. Zambi, se strecura in asternuturile de bumbac și silabisi convingator: Crede in tine!
Cred în mine și în cuvinte de toamnă și mai cred în provocările clubului celor 12 cuvinte, pentru care cu drag am așezat imagini visate cândva. Și nu glumesc. În tabelul lui Eddie veți găsi și alte încercări.
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Pașaport din ochi de brad și coamă de jnepeni pitici

 io22

Am primit pașaport către munți, către lumea ascunsă de ochii străini.
Cu greu mi l-a dat un Meseriaș cu aer de Notar, dar cu ochi de Cer,
Nu înainte de a-mi pune câteva condiții de trecere și petrecere.
Părea un reprezentant de seamă al unei companii de turism,
Dar când l-am întrebat despre asta, m-a dojenit și s-a grăbit să mă îndrume:
Mai întâi, m-a rugat să las acasă grijile și urâtul,
Mi-a zis-o frumos, dar ferm, căci simțea ce balast era în mine;
Apoi, cu un furtun cu cristale din stele cu vise neîmplinite
M-a spălat de probleme închipuite, acelea de răsar precum buruienile,
Iar cu o paletă m-a împins să citesc regulamentul de călătorie.
Mi-am scos cu grijă ochelarii dintr-un etui de lemn de cireș,
Dar am dat doi pași înapoi când am văzut maculatura aia stufoasă.
Mi-a spus, atunci, că am picat testul, că m-am speriat de imprevizibil
Și că nu merit niciun permis de trecere:
„-Draga mea, în eter se duc sperantele noastre, și nu exista niciun încărcător de vise noi,
Toate stateau în manuscrisele mele care aveau la mijloc un despartitor;
Daca erai curioasa ai fi vazut ca nu ai de citit decat cateva cuvinte simple,
Lăsate de cei care au vazut muntele înaintea ta.
Eu le-am adunat, am scăzut, am împărțit, am ales și cules,
Am pus deoparte exagerările, văităturile pasagere și am rămas cu trei randuri.
Le vrei? Trebuie să pun doar numele tau acolo, așa în alb, și poți pleca
Promite-mi ca il vei scoate din buzunar când te vei afla la cascade sau printre jnepeni pitici,
Niciun minut mai devreme, nicio secundă mai târziu!”

cascadecascade1cascade2trans

 

E dimineață. Pasaportul magic s-a transformat în lacrimi de bucurie.
Pe drumul-șarpe, de piatră si măretie, l-am scos chiar atunci când curcubeul mi-a urat bun venit
Doar cei cu inima plina de dor și nerăbdare l-ar fi putut vedea.
Știu, am avut noroc, m-au primit și Cerul, și Pamantul, si Cascadele, chiar și Zimbri,
Iar in inimă mi-a ramas, pe veci,…pașaportul de trecere.

zimbru

 

Il voi folosi curand. Si nu, nu e transmisibil, dar vă pot indruma, la randu-mi
Secretul e sa lasi grijile deoparte și să poti vedea ce îti  ofera, din ochi de brad și coamă cu jnepeni pitici,
.România!

curcubeu

Cu duzina de cuvinte, compusă din următoarele: incarcator, despartitor, meserias, maculatura, furtun, reprezentant, paleta, pasaport, eter, balast, etui, notar,  am stilizat ceea ce sper să vă povestesc curand- vacanta mea. Nimic nu m-a impresionat mai tare decat muntele, liniștea și măreția sa, frumusetea aia de piatră și nemișcare. 5 zile am uitat de orice grijă, de orice trecere fără temei prin lumea asta. Totul e la îndemână, la doi pași de noi, la doi pași de Dumnezeu, la doi pași de perfecțiune. Acasă, în România. În tabel, la Eddie, veți găsi și alte scrieri cu aceste cuvinte. Va invit cu drag.

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Rușii, țața Floarea și centenarul

 Într-o zi, la noi în sat, a fost mare sărbătoare,

Țața Floarea lui nea Vlad a avut aniversare.

Pun pariu pe niscai cenți că nu știți de ce-i minune,

Ce o fi de important să te naști pe astă lume?

Însă, uite cum sta treaba, și de nu aveți habar,

Toți aflarăm că primarul se mândrea c-un centenar,

Care avea să le aducă vreo câțiva vizitatori,

Și-nsutit o să tot  iasă faimă și-n comuna lor.

Că un secol n-a mai prins niciun altul să rămână

Viu și vesel, pus pe șotii,  de uitau că e bătrână

Și că trebuie privită ca pe o sfântă trecere,

Ei vedeau în țața Floarea rostul de petrecere.

Adunaseră o sută de trandafirași gălbui,

O centimă din licoarea, făcută cu nuci verzui,

Să nu supere băbuța dacă nu-i dădeau ce vrea 

Ba chemaseră formație sa aibă cine-i cânta.

Îi costase o avere, Țata Floarea însă a dat,

Dintr-un buzunar cu clapă, ce părea așa uzat,

Un sutar, din-ăla albastru, ce-l ținea de-nmormântare,

Căci deși era lucidă, nu știa de monetare,

Dar știa că e stăpână pe opt arii și-un hectar,

Și de acolo o să aibă bogatie în hambar.

Tare le-amețea bătrâna, din sutimi de neuroni,

Care mai purtau prin dânșii, amintiri cu cinci spioni:

„-Ruși!, striga bătrâna Floarea, rătăciți din centurie,

Uite aicea port eu semnul, cea mai clară mărturie,

Când cu ei m-am războit pentru o găină sură

M-a scăpat un câine negru și-apoi m-am ascuns în șură;

Doar un centimetru, atâta, a lipsit să n-o pățesc,

Am rămas puțin oloagă, dar măcar, acum, traiesc!”

Dup-un centilitru, însă, de nucet dulce și bun,

După trei sarmale grase, nu știa de ce e fum,

Pe maidanul cu plancarda scrisă chiar de domn primar

Tanti Floarea e mandria satului, la centenar!

Artificii, muzichie și pretext de sărbătoare,

Însa a noastră aniversată când vazuse fumul mare,

Se trezi strigând la lumea ce-ncerca s-o-nveselească:

-Săriți, rușii, vin să-mi fure și gaina asta grasă!

N-am morală, n-ar fi bine, țața Floarea e un semn

Că deși trăia prezentul, tot trecutu-i era demn

Și păstra ca pe icoane, mărturii de treceri pline;

Ce păcat că trece timpul, nimeni n-o mai ști …de nimeni!

tort

 

Duzina aniversară cu numărul 100, din clubul celor 12 cuvinte, a adus prin cuvintele acestea: insutit, sutimi, centima, centi, centenar, secol, sute, sutar, centimetri, hectar, centurie, centilitru,  mare provocare. Eu nu puteam lipsi de la o așa bucurie. Mulțumim, Eddie, că ne-ai păstrat într-un joc care deși pare ușurel, are multă substanță. Salut cu drag pe toți cei care au scris de-a lungul timpului aici.