Roadele vieții din scorbura inimii

In scorbura inimii pitesti ce vrei – nuci-cuvinte, alune-emoții, ghinde-zâmbete, frunze-griji, cetină-gând, mușchi verde de tihnă.

Stau cuminți și așteaptă. Asteaptă să se rotească anotimpuri, să privească apusuri, să-ntomnească un fulg de zăpadă, să-mprimăvărească treceri, să se mute în răsărit de vară, să iasă în lume nouă cu aer știut, ghicit, în fiecare piatră, în fiecare copac, în fiece fir de nisip. Așteaptă tipsii mari, întinse, filigranate de vânt și brodate cu aramă de pământ cald, pe care să se așeze și să-și potolească freamătul, în timp ce ochi curioși decojesc, strat cu strat, hăinuțele lor de sărbătoare.

Abia atunci, înțelegi de ce e bună scorbura inimii, în momente când totul ține doar de tine și când e musai să discerni dacă propria judecată ți-e mai mult prieten sau dușman. Acolo, în inocența sufletului, primind impulsuri primare doar, însă zvâc de neprevăzut.

Dar ce  faci când aventura e mult mai ofertantă decât liniștea promisă? Cum să ții cu forța cumințenii când lumea păcatului pare atât de colorată și vie? E plăcut să aduni roadele inimii, dar ele trebuie sa hrănească, să vindece, să tulbure, să pună zâmbet, să-și asume lacrimile dăruite din întâmplare; trebuie să cadă, să se lovească, să se împiedice, să moară, să renască, să iasă cu totul la suprafață …împreunându-se cu LUMINA.

Abia de atunci, vor fi pregătite să se amestece printre albastrul fluturilor de o zi, în cununi ce vor împodobi oricând fruntea vremurilor prezente.

Mi se vestește taina vieții, iar eu mă împiedic de un „dar” si o virgulă, fragmentând idei, fraze și esențe, tot adaugând amănunte ce par bagaj în plus. Vorbim de simplitate, purtând însă nu doar cununi de împlinire ci și arsura nereușitelor care mereu ne întorc în sihăstrii, în scorbura inimii. Doar cât un popas și o readunare de forțe. Așa se nasc tăcerile….și însingurările de gând; clocotul de mâine…însă… vorbește de inocența sufletului …. ce se va regăsi doar dacă ești atent la straturile și substraturile roadelor tale,  care par fructe  de bine sau de rău,  de mânie sau calm, de liniște sau tumult, însă mereu cu sămânța esențelor pure. Pare ușor; nu ar fi nevoie decât de o întoarcere și o privire atentă în oglinda în care nu te vei vedea decât tu.

 

...ÎN SCORBURA INIMII
ÎN SCORBURA INIMII

Inspiratia mi-a fost oferita de o temă dintr-o ediție cu număr 153 din clubul celor 12 cuvinte.

Continue Reading

Minunea de a fi

Minunea de a fi:

Port rugăciunea în partea stângă
Pe umeri știi și tu ce sunt, altfel ar sta semeți,
Port lumea în palma mea s-atingă
Corăbii înecate pe…. pereți;

Să-mi zugrăvească un tablou abstract,
Să pună acuarele dintr-un gând,
Să pară lumea fără de păcat,
Înălbită de puterea inimii arzând.

Si să se așeze de pe palmă în trup,
Să locuiască-n mine mici istorii,
Să nu mai trebuiască să îmi rup
Bucăți de inimă, să îmi ascundă norii

….trimiși de timpul unor tulburi fapte,
Să vândă picuri vii de ploaie lină
Sau fulgi grăbiți din ierni nevinovate,
Topind din mine doar amurg și tihnă.

Se colorează-n noi lumi diferite,
Pitim păcate și-nflorim ciulini,
Iar rugăciunea înmulțeste clipe
Și desenăm cu inima …minunea de a fi...

 

Minunea de a fi, dintr-o poveste de om obișnuit
….dintr-o poveste de om obișnuit

Textul face parte  din provocarea cu temă fixă, din clubul celor 12 cuvinte, iar în tabel la Eddie, veti gasi și alte scrieri. Vă invit.

 

Continue Reading

Pe drumul apei bune (caruselul timpului)

Pe drumul apei bune:
Lipsit de energie se așeză pe o piatră, cu picioarele direct în râul care curgea prea repede. Încălțările i se udară dar el nu părea să simtă. O ciocănitoare îi strecura, în liniștea aceea cu care nu mai era obișnuit, și unde timpul părea comprimat într-o eternitate,  puțină vervă. Unu-doi, doi-unu-unu, doi-doi, când mai treceti pe la noi? …traducea el, zâmbind și  amuzat că nu-l auzea nimeni cum descifra un cod al unei păsări mult prea preocupate.  Ce noroc pe el! Și asta se ia prea mult în serios! Nici nu pare a mă vedea. Bate ca nebuna, ritm de ea știut,  în lemnul ăla de copac împărțit în două de cine știe ce furtună!
Toți se iau prea mult în serios și te trezești, ca din întâmplare, cu o bătaie pe umăr cum că ai ieșit din rând și ar fi cazul să te aliniezi, că strici știința și cumințenia lucrurilor  scrise deja în catastif ca literă de lege. Tocmai asta încerca el să facă, să nu  adauge reguli pe care nu le simțea, nu le cunoștea, dar pe care trebuia sa și le imagineze cumva. Rugător, le ceru minții și inimii o pauză. Se uită spre cer cu privirea pierdută și un oftat imens a necunoaștere.
Își scoase picioarele din apă, și se simți dintr-o dată înfrigurat și ros de durere, de parcă era o rablă ce scârțâia de prin încheieturi. Bine, cine-l pusese să-și bage picioarele în apa aia, când era doar sfârșitul lui mai, iar de pe munte zăpezile încă-i zâmbeau lui Dumnezeu  de pe petice  destul de întinse?, se trezi murmurând.
 Doar că el parcă voia ceva puternic să-l scoată din amorțire. Ar fi mers o vodkă, dar era prea de dimineata si oricum rar i se mai intampla sa bea ceva tare. Nu-i prea convenea gândul, dar aici nu și-l ferea căci nu mai era nimeni căruia sa aibă ceva de demonstrat sau  de ascuns.  Pur și simplu, și-ar fi permis sa aiba  gând vinovat de adult. Ba, chiar să-l trăiască. Aparențe? Nu, doar ascunziș de slăbiciune umană. Pe ici-colo..câte o brândușă, o floarea-paștelui și câte o viorea parcă rătăciseră anotimpurile. Pe câmpuri sunt maci și albăstrele, iar aici încă se tulbură timpul!
Se descălță și se încălță cu bocancii din rucsac. Împachetă teneșii uzi într-o pungă și îi ascunse printre tricouri. Isi puse o lingurință de ness, două de zahar si apa rece de izvor. Se bucura ca nu-i va ține nimeni morală pentru preferintele sale. Ce dacă era în pădure? Nu se putea simți precum în cafeneaua pădurii? Uite ce companioni de soi avea!  O gărgăriță se rostogolise ușor, de parcă venea dintr-un zbor ratat pe când își setase ca pistă de aterizare rucsacul lui, fix în momentul când scotea  cana, pentru drogul-plăcere ce rar și-l suprima. Singur pleca de nebun înainte ca toți cei ai casei să se trezească. Două ture de bicicletă și avea să ajungă în luminișul de unde aducea apă de izvor pentru ai săi.
Aseară fusese gălăgie  în casă. Asta să nu rostească cuvântul scandal. Încă era tulburat. Fata cea mare era, în ultima vreme, sursa lor de alimentare în orice ceartă, care nu mai părea nici nouă, nici veche, ci continuă.  Se îndrăgostise și orice exprimare a lor în raport cu subiectul părea complotul perfect. Nu apucase, de fapt, să afle părerea Dinei, despre povestea asta. O evita știind că oricum sunt repetenți.  Și ei se cunoscuseră tot la 16 ani și uite, acum, amănuntul acesta nu mai le era aliat. Însă cum să-i explici fetei că ei au avut răbdare în toate? Sigur, vor părea demodați, lipsiți de imaginatie, de parcă erau desprinși dintr-un documentar prost despre cum sa-ti crești copilul conform vremurilor.
Ura sa i se dea sfaturi, dar nu voia nici sa fie desprins din caruselul timpului nemilos, în care el nu mai era găsit în spatele școlii fumând, ci era cel care supravegea zidurile. Departe-aproape, zici ca avea jocul acela precum mozaicul, caleidoscop, în care imaginile îi erau în inimă, dar daca le treceai în prezent se depărtau, instantaneu, prin senzația ca ți se strânge stomacul. Acum e cu zoom, ce demodat sunt și mai vorbesc de fiică-mea. Ce să-i interzic? Dar cum să se obisnuiasca cu ideea că va pleca singura in excursie,  iar în grup e si cel care îi furase mintile si linistea?!
În fine, trase din aerul pădurii de parcă ar fi vrut sa o fure pe toată, puse în bidoane apa de izvor și o clipă se văzu pe drumul „apei bune” în satul cu miros de Bărăgan, unde cumpăna fântânii îi era mai mereu prietenă, scoțând zeci de găleți cu apă pentru toată lumea ce se ivea acolo de parcă cineva dădea semn. Nu avea să uite niciodată drumul acela făcut tot cu bicicleta, dar mergând pe lângă ea, căci avea doar rol de cărăuș pentru bidoanele mai grele, admirat mai mereu pentru îndemânarea cu care strunea direcția sub greutatea încărcăturii. Opririle dese prin toți pomii de lângă C. A. P., uitând și de ore, minute sau secunde, împărțind cu graurii dude-agude din cele albe și roșii ca niște trufandale de preț, și ținând de șase până băgau în sân din perele aurii mai mereu păzite de vreun om cu renume nu tocmai bun. Pe acelea le devorau seara, după joacă.
Ajunși la apă, însă, uitau de toate și începea umplerea. Erau niste ritualuri fantastice. Mămăliga și fasolea uscată se fierbeau cu apă din curte, care era sălcie și de nebăut, dar acesteia „bune” îi trebuia și drum și rugăciune să o porti, înapoi, acasa. Cat a suferit cand au pus lant și manivelă, și cumpăna a rămas amintire! Acum nici astea nu mai sunt, s-au modernizat cu pompe, hidrofoare.  Spuse o rugăciune scurtă,  se gândi la o fixare  sigură pe bicicleta și se scutura de toate gândurile, sperand sa gaseasca medicamentul perfect pentru familia sa.
Cumva, acolo, in padure, scrisese un prospect de administrare, mai bine zis sa ia totul in doze mici și sa aiba încredere.  Ritualul apei bune decantase totul. Se simțea altfel. Timpul oricum îi va aseza pe toți în acelasi carusel, dar niciunii nu vor fi chiar cu aceleași bătăi de inima. Sus-jos, jos-sus…și jocul lor  va părea când drept, când nedrept. Nu, nu era adeptul omului-zbir cu copiii lui, dar nici omul-prieten. Dar pentru a nu trăi drame era musai să fie ferm.
Din casă se auzeau râsete. Excursia s-a anulat. Pe munte va ploua. Vor veni toți la noi acasa, asa îi vom cunoaste mai bine, șopti Dina…
Bun, era sus acum. Dar nu se bucura. S-ar fi uitat în buletin, dar si acela l-ar fi pacalit asa cum îl păcălea oglinda cand îi spunea că e tânăr încă. Se asezara amandoi la masă:
Unde ai fost?
Pe drumul apei bune. Ce, nu știai?
În josul inimii  sale niște dude-agude, preschimbate-n emoții, își făceau loc a zâmbet….
Prietenului meu, tată de fată, cu tot dragul…
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune
sursa: google. stirile agricole.ro, pe drumul apei bune

Textul face parte din  provocarile primite în cadrul clubului celor 12 cuvinte. Găsiți aici mai multe interpretari date pentru caruselul timpului și în duzina de cuvinte. Pe drumul apei bune …e titlul care a iesit, insa, dincolo de temă…

Continue Reading

Excentricități în alb-roșu

Nu-mi cad așteptările, cum îmi cad faldurile rochiei de pe umărul drept, cel pe care mereu îl prinzi precum mărul tău preferat. Roșu, zvâcnind de bucurie, încleștând maxilarul în oasele mele, pe pielea mea ce miroase a păcat și a miere..
Albul dinților tăi nu-mi lasă atâtea urme cum îmi lasă tristețea instalată în alte albiri de gând. Niciun bărbat nu mi-a știut vreodată răspunsul întrebărilor  nerostite.  Roșii și ele, pline de păcat. Tu mă ghicești, pe sărite. Dar nu te lași.
Mă privești atent, iscodind, încercând să-mi domesticești lumea interioara și-mi scrii în palmă poeme ce încep alb-roșu.  Eu mă zbat între cald și rece, între uimire și alint, între îmbrățișări și tăceri care-mi desenează pe chip trandafiri roșii, cu tot cu spini. Tie nu-ți pasă; smulgi totul ca într-o cunoaștere subtilă, biruind cu tandrețe și ultimul mărăcine înfipt de necunoscuții timpurilor din care tu nu știi decât pasaje albite. Mă albesc și eu în iubirea-ți și mă scutur din nou de așteptări, de tristeți, de întrebări, roșind…sub privirea ta…
În definitiv, singurele noastre excentricități alb-roșu stau în duminicile în care alungi, cu rugăciuni de gând, orice urmă străină. Un pahar cu lapte lângă o prăjitură roșie de atâtea fructe ne sunt răsfăț și extravaganțe molcuțe. Îmi șoptești că m-ai visat micuță, cu un sarafan roșu și bluză în dungi, cu pălărioară albă și cizme roșii, din cauciuc lucios, și un prieten câine, alături. Cât de bine mă știi. Mereu am fugit de lume, preferând companioni ce sigur vor merge pe același drum cu mine. Chiar și tăcând.
Apoi îmi cânți, afon, melodii pe care nu le-am găsit în niciun repertoriu. Ba îmi zici de lumină lină –albă, ba îmi spui de generația folk – roșie de sănătate și bucurie, ba mă faci sa râd murmurând cuvinte care nu par ale tale, alb-roșii, din nou. Când te întreb dacă ai vreo melodie care să mă facă să roșesc, tu ajungi în registre care mă uimesc teribil, albindu-mă de dragul tău. Flori de măr mi se scutură în timp ce te ascult. Ninge cu flori. Alb-roșu, din nou.
Râd în neștire. Ce răvășire de idei și emoții. Doar tu poți trece atât de ușor de la alb la roșu, de la sobru la joacă, de la complicat la simplu. Și iar râd, de-mi amintesc cum te-am luat de bărbat căci mă dureau obrajii de atâta râs. Unele poate și-au dorit bărbați bruneți, blonzi, cu bani, cu repere care mai de care mai sofisticate. Eu am vrut unul care să mă facă să râd, căci m-am născut prea încruntată, prea cu ochii adunați în cuta frunții, cea pe care tu o vezi semnul meu de distincție. Și iar râd…, de bucurie..alb-roșu..

Deja mă simt sedusă, fără să fi făcut, de fapt, nimic extravagant. Cu roșul buzelor mele pecetluim albul inimii tale. Dacă nu le avem cu excentricitățile, măcar ne scuturăm de florile din noi, și-mpletim fire, ca-ntotdeauna, unul pe față, altul pe dos, dar mereu….răsuciți în destin alb-roșu. Și cânt.
Stii ce mi-as dori acum de la cititorii mei? Să nu ne mai ureze nimic când scriu despre noi sau despre închipuiri cu noi.  Ci doar sa citeasca cu inima, asa in excentricitati...albe roșii și să și le imagineze doar cuvinte de topit obișnuitul. Normalitatea nu cunoaște extravaganțe, dar noi ne încăpățânăm să le descoperim, chiar și în litere ce tac…alb-roșu, mărțișorite…indiferent de anotimp.

Textul face parte din provocarea cu temă fixă numită – excentricități în alb-roșu. În clubul celor 12 cuvinte, la Eddie, în tabel, veți găsi și alte interpretări a ideii.

*din ciclul – Momente cu tine…

Continue Reading

Felinarul de sub geam

Trei castroane zâmbeau pe masa aia cu mușama albă și desene cu cireșe. Unul cu făină, altul cu albușuri și unul plin cu nucă măcinată fin, atât de fin încât ziceai că e zahăr din acela extra, cum nu prea mai nimerisem noi de multă vreme, căci în sacii pe care-i primeam de la Colectiv, în schimbul sfeclei, ziceai că e orice numai zahăr nu. Începeau apoi sa apară, una câte una, esențe, lapte, tăvi, teluri, măsuri, ouă întregi, oale și castroane. Ne pregăteam de spectacol și, sub copertina aceea acoperită cu stuf, așteptai magia, apăreau baghetele magice și tu te așezai nici prea aproape, să nu încurci, nici prea departe să nu cumva să-ți scape ceva din vrăjile alea ce le făcea mătușa.
Radioul mergea în surdină. Mirosea a ceai de mușețel, singurul care îi ținea migrenele în frâu  și era mai mult decât evident că în ziua aceea nu era nici prea cald, nici prea frig, de parcă prăjitura aceea nu se făcea decât după ce se consultase bine starea vremii. Chiar așa și era. Tușa își căuta o zi care să nu o nădușească și să o facă să își piardă din răbdarea pe care o păstra în stare perfectă pentru toate acele cofeturi. Căci nu făcea puține. Butelia era încărcată, cuptorul pregătit cu o zi în urmă, când îi făcuse proba și mai puse o cărămidă pe un lateral, să nu-i ardă bunătate de muncă.
Era pregătită ca pentru o reprezentație de soi. Avea părul prins cu o eșarfă, pe care trona o agrafă de argint ce reprezenta un păun; nu se despărțea de ea decât atunci cand își punea baticul pentru muncă, în curte.  O primise în ziua cununiei sale, cu mulți ani în urmă. Rochia în A, dezvelea niște genunchi armonioși, iar șorțul de culoare caramel, primit de la o nepoată, ziceai ca e accesoriu de lux și nu doar protecție necesară și binevenită. Avea papuci de piele, decupați din  niște sandale  care nu mai aveau voie pe drum datorită unor zgârâieturi făcute în pietrele de pe uliță.
Pe partea cu casa, erau niște polițe albastru-verde, și de acolo comori din lut mă priveau curioase. Oale cu lapte prins, ulcele goale, străchini și blide colorate îmi șopteau cuvinte despre o lume caldă și senină, ancorată prin simplități de poveste. O ușă de  lemn băițuit mă făcea să-mi doresc să intru în casa din Crivăț, unde știam  că sunt toate rochiile ei de oraș. N-aveam cum să ajung, așa că priveam perdeaua din fir de bumbac cum lăsa întunericul să doarmă. Deja telul își făcea treaba și bătea iute niște gălbenușuri cu zahăr, până se îngroșaseră bine. Laptele își aduse aportul și crema se ițea în mirosuri diafane de vanilie și nucșoară și de abia așteptam să coboare în alte recipiente să-mi pot băga mâinile si să-mi fac degetele sa fie mândre de misiunea ce o primeau la fiecare final de etapă.
Bezeaua cu nucă era deja foaie coaptă și mie îmi părea cea mai fina prajitură din lume, dar și una care, cred, nu putea avea orice creator, întrucât gesturile mătușii păreau a fi de dirijor desăvârșit sau de chirurg care, cu precizii maiestuoase, o făceau pe femeie să-și umfle pieptul de mândria perfectiunii. Nu se grăbea însă să termine și, ca o amăgire, primeam compot de struguri și pandișpan cu stafide, iar ea se așeza pe fotoliul scârțâitor savurând o limonadă. Avea alături și o cafea pe care mai mult o plimba de la masă spre gură decat s-o savureze, semn că și pentru gânduri e nevoie de aromoterapie specifică.
După ce se dumirea că n-am să mă mișc de acolo, pe uliță, îmi punea un sul de lână între brațe și ea facea iute câte un ghem numai bun pentru ilicul ce și-l propusese să-l croșeteze cândva. În timpul asta, crema se răcea, dar si seara se instala pe nevăzute și nesimțite, turnând toropeală în ochii mei obosiți de atâta așteptare. De, se apucase târziu de meșterit și ne mai și stricase rostul ciulamaua si ciorba de cocoș care erau musai a fi gata, pentru masa de seară. Doar ca mie nu-mi păsa de ele, mai ales ca m-ar fi îndopat bine de tot, astfel încât să nu cer nicio frimitură din prăjitura ei vestită, pe care, cu excepția acelei seri, o servea a doua zi, caci i se parea ei ca foile trebuie sa se inmoaie putin. Mie îmi plăcea așa crocantă, chiar dacă mâncam cu limba fiecare frimitură rămasă pe farfurie. Ei, cam nu era frumos, dar adoram momentul.

pozax

Aduse puțină apă caldă cu ibricul cel roșu și cu smalțul sarit și îmi spălă mânuțele de la crema de vanilie, desi mă ștersese bine și când am ajutat-o cu sulul, apoi mă ruga, ferm, să intru în casă, ca se făcuse  mult prea răcoare. N-aveam ce face; o ascultam cu puțină teamă în mine, doar că dadeam ușor perdeaua de la geamul ușii și o mai urmăream să văd dacă se apucă de prajitură. Când o vedeam concentrată, între două asamblări, fugeam iute în camera din Crivăț, la rochii. Dintr-un tablou, îmi zâmbeau două chipuri senine – mire și mireasă. Ea cu o coafură înaltă, dată ușor după urechi, cu un voal lung ce se revărsa dincolo de podiumul unde se făceau fotografiile, cu un buchet de flori lungi  în brațe, care aveam sa aflu că se numesc cale și cu un costum național perfect, dar care atunci îmi dădea ceva supărări, căci nu înțelegeam de ce nu are si mireasa asta rochie albă și lungă cum aveau toți prin casele lor. Mai că-mi erau martori tăcuți ai curiozității mele. Felinarul de sub geam se aprinse ușor, pâlpâind parcă și făcându-mă nu doar să-l văd ci să mi se pară că-mi vorbește și că mă avertizează că vine mătușa. N-aveam de unde a ști că aprinzând lumina în curte, eu credeam că acela e vreun mesaj tainic și, după ce vedeam că nu se întâmplă nimic, îmi reluam contemplațiile.
Avea mătușa pe fiecare latură a casei niște felinare grozave, dar nu totdeauna le lăsa să funcționeze. Iarna, de Crăciun, zici că erau podoabe perfecte pe lângă filigranul scândurii, de sub streașină, ce părea ca o beteală, în luminile de sărbătoare.
Am adormit, acolo, privind jocul de-a noaptea și ziua, așezată între fotografii și învelită cu  broboada de lână ce fusese a strabunicii mătușei. Acolo m-a gasit, chemându-mă, așa cum bănuiam, la ciulama si ciorbă. Am refuzat cu toata ființa mea și doar promisiunea că-mi voi primi porția de răsfăț m-a facut să revin la sentimente mai bune.
Lângă cănița cu lapte, aveam un ardei gras uns cu pastă de brânză. Nu se aștepta să mănânc nici ciulama, nici ciorbă, dar mă necăjea de fiecare dată știind că a doua zi, la prânz, aveam să ling și strachina dacă îmi punea alături puțină mămăligă caldă. Mă așeza apoi, în fotoliul scârțâitor cu fața spre felinarul de sub geam, care lumina toata curtea. Cainele latra și deja veneau degustatorii prăjiturii. Vinul curgea în pahare, vișinata sclipea spre stele și radioul cânta în surdină despre bucuria unei vieți care acum îmi zâmbește în amintiri.

4285b-fund25c42583ro25c5259fie

Timpul a crescut mare și voinic; nu m-a făcut nici cofetăreasă, nici cu familie mare, nu sunt mamă, nici mătușă,  doar de aia de departe, cu înrudiri neștiute, dar am un felinar alb, în geam, care-mi aduce aminte că viața e frumoasă în orice dimensiune ai afla-o și punând în ea alte personaje, alte zâmbete, alte amănunte. Acum sunt mai tot timpul la diete, iar în locul fotoliulului scârțâietor am un leagăn, în casă, pe care stau și privesc lumini din geam, lumini de oraș, lumini de pe străzi cu povești adormite.
Când am fost mireasă am avut buchet de cale colorate, semn că unele lucruri intră în tine si nu te mai părăsesc niciodată. Cafeaua mea doarme pe măsuță și aștept felia de tort de bezea, cu totul altă rețetă, da care sigur îmi va aduce aminte de o femeie cu esarfa și agrafă cu păuni. Aripă de gând, aripă de amintire pierdută, mulțumesc pentru mângâierea și povestea trimisă de acolo, de la felinarul de sub geam.

 Tema „felinarul de sub geam” are și alte interpretări și le găsiți în clubul celor 12 cuvinte, în tabelul lui Eddie.

Continue Reading