Fifi, pisica clopoțel.

Episodul 1: Aritmetica pisicii

As vrea să alunec pe o risipire de cuvânt, să mă rostogolesc în lumea hohotelor de râs, să mă sprijin pe zâmbetele celor din jur, să-mi dau cu roșu grijile, iar așa, făloase, să plece prin oraș și să-mi lase inima goală. Jur că găsesc eu ceva cu care s-o umplu. Până una alta, giumbușlucurile celor din jur îmi ridică moralul instantaneu. Si un alint de pisică-clopoțel care nu știe diferenta între noapte și zi; ea mă învelește mereu cu trupul său, aproape de gât, ca nu cumva să-mi fie frig sau să mor de plictiseala.De n-ai pisic, nici nu știi ce-ți lipseste. După ce inspectează bine toate preșurile din dormitor, să vadă dacă sunt la dungă, i se pare  ei că nu mă pricep deloc la design și le asaza cum îi plac. Mulțumită, se pitește, delicat, să vadă tot patul, de unde ar putea începe o nouă strategie.

O auzi, dar n-o vezi, o ghicesti dar n-o simți, o iubesti si ea te lasa, cuibarindu-se toată ca un ghem lângă inima ta. Te doftoricește la degetele de la picioare. Ti le numara, unul cate unul. Dacă nu-i iese aritmetica, o ia de la capat. Ce dacă tu dormi? E doar un amănunt. Dacă degetele de la picioare i se par inventariate, trece la botul lui Toto, care e tot langa tine. Simti toata lupta dintre ei, deși ai putea crede că visezi, căci doar dormi, nu? Tarziu, obosit, pisicul intra sub plapuma, face două ture sa vada daca respiri, apoi se culcușeste ușor, iar tu aproape ca nu te misti sa nu deranjezi mogâldeata.
 
Ce ziceam de inima mea? Că ar putea fi goală? Da, de griji. Pe alea le alung și pun în loc bucurie simplă, iar de mai rămâne vreo urmă de neplăcere un clopoțel de pisică face vrăji și le alungă. Miau…
Continue Reading

Eu? Eu n-am făcut nimic!

copac

Pentru acest copăcel am suspinat mult. Nu fac parte dintre norocoșii care se pricep să îngrijească plantele, care știu ce pământ să le pună, când trebuie schimbat, pus vitamine, îngrășământ, udat fix atunci cand trebuie, adăpostit pentru iarnă. Merg la noroc și la mulțumiri adânci…. când îmi iese. Am avut un palmier superb, îi mergea grozav, avea loc potrivit, mă mândream cu el, nevoie mare.
L-am găsit căsăpit de căței și, oricât am încercat a-l obloji, a murit definitiv. Afară, în curte, am piatră, stâncă adevărată, munte curat, umed și umbros, iar pământ la liber prea puțin. Sunt mulțumită de cât verde e, dar mi-am promis să mă îngrijesc mai mult, de cand mi-au dovedit vecinii că se poate, cât de cât, la câtă iederă se întinde prin prejur.
În fine, vorbesc mult, scriu la fel. Tata, Dumnezeu să-l ierte, până-și expunea ideea trecea prin Brăila, ajungea la Pitești, cobora pe Rucăr – Bran și abia de poposea la Brașov, în ideea propriu zisă: „Iar ai luat-o cu Internaționala, Iosife!, îl dojenea mama, dând din cap a supărare minoră. „Vezi că plictisești omul!”
Tata nici că o auzea. Își continua povestea, introducând în ea, tacticos, fiecare element. Așa și eu. Parcă a duce mai departe moștenirea primită, în loc să vă zic ce e cu acest copăcel din imagine, mă tângui a verde lipsă.
Deci, am primit trandafirul japonez de la mama prietenului meu cel mai bun. L-am adus cu greu să nu se rupă crenguțe, am înapoiat ghiveciul, deci l-am mai chinuit puțin, l-am mutat la fereastră, să vadă Brașovul din înalt, ca un privilegiu. Părea că-i place. Până într-o zi, când l-am găsit și pe el maltratat. Tot, dar tot pământul era scos pe podea, iar lângă el cu botul plin de dovadă neagră și umedă, rotweillerița privea în altă direcție de parcă ea nu, nu. Ceilalti. Dacă ar fi fost doar atat nu era nimic, dar crenguțe fragile zaceau prin mormanul acela care mă ingrozea la gandul ca trebuie sa-l si curăt.
Am proasta inspirație să-l cocoț pe o măsuță care mie îmi place enorm dar care, recunosc, mi-era total nefolositoare. Bre, da măsuța era pe rotile iar cățeii mei zici ca luasera lectii de împins-tras astfel de mese. Iar s-au rupt crengi. Atunci am sângerat puțin. Bun, i-am gasit loc. Loc perfect pe barul care a devenit bibliotecă, din motiv de musafiri lipsă, care musafiri nu se pupă cu prezența cățeilor și tot așa. S-a relaxat copăcelul. S-a relaxat și și-a văzut de verde și de frunze, și de crescut frumos, de îmi crescuse și mie sufletul cât o pită coaptă pe vatră – slăbiciunea mea.
fifi1
Si-a apărut Fifi. Care Fifi a ginit, de cum a venit, tufa umbroasă, dar nu neapărat pe motiv de cățărare ci pe motiv de coșul de lângă, care îmi întregeste mie colecția – cine nu cunoaste ca cel mai frumos cadou pentru mine e un cos de nuiele, va zic acum. Asa, s-a bagat in el, cautat pisicul 2 ore, descoperit pisicul, certat, baricadat coș, în fine. Pardon, la a doua incercare de coș, a cazut cu el cu tot ceea ce a făcut ca o perioada sa uite si de copacel. De trei zile incoace, insa, zici ca e turbata. Se urca de se crede in salcami, și se aud cum trosnesc crenguțele fragile. Se agață ca o omidă cu fiecare gheruță și nu se lasa pana nu se joaca cu cel putin cinci frunze diferite. Orice încercare de a o cobrî se lasă cu tatuaje naturale pe diverse părti ale corpului. Ultima oara am cam zgâlțâit-o putin, nu de altceva, dar pe partea cealaltă a „barului” e hău, in sensul ca e scara spre bucătărie, iar de pică din varful cu verde, mi-e teamă, la cat e de mititica, sa nu se franga, saracuta.
fifi3fifi2
Va veni toamna si vor poposi și alte plante in casa. Vai și amar. Fifi va fi zana neîncoronată a plantelor cățărătoare. Și uite așa, tânjesc eu a verde și mă las subjugată de priviri inocente care par a spune: „Eu? Eu nu am facut nimic! E la liber, aici e pădurea mea!”
Continue Reading

Veverița cuvintelor

De la o vreme, blogul meu a înflorit. De parcă cineva i-a pus apa vie la radacina si a crescut ca voinicul din poveste. Fb-ul sa traiasca și multumiri infinite celor care au facut ca el sa aiba atat de multe vizualizari – pentru mine multe, sa fim intelesi, vorba lui gărgă cu papion, pe care o găsiti aici-, iar fiecare postare, buna sau rea, sa intre in raza de interes a multora. Eu care nu aveam decat arareori vreo cautare mai deosebita, mi se mentioneaza că au venit oameni pe blogul meu prin expresii  gen ”intr-un sărut găsești aromă de cuvinte nespuse; am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile, cuvinte ce au gust de dragoste, veverița cuvintelor, obloane cu dor și cuvinte care incep cu litera C. Astea sunt o parte, ca restul seamana a cautare de blog și atat.

La capitolul țări, de unde imi vin cititori noi, nu mai spun, o diversitate, că mă intreb pe unde umblă oamenii astia și cum de iși au casute asa indepartate ca in Kuweit, Irlanda, Iordania, Suedia, Tarile de Jos, Liban, Canada, Belgia, Danemarca, Israel, Norvegia,  ca de cele cu Anglia, Spania, Franta, U S A si Italia, recunosc, sunt obisnuita. Stiu ca pentru ceilalti o fi ceva normal, dar pentru mine e o efervescență de care mă bucur.  Cumva, cumva, fac eu niste sinapse și imi amintesc cativa ce locuiesc in locuri care mie imi par tare exotice și nu pot decat sa îi invidiez putin pentru asta. Nu, nu as locui nicaieri in alta parte, si nu pentru ca nu m-ar atrage si alte zone care nu-mi sunt decat povesti frumoase in minte, dar dacă eu as putea sa renunt la multe din legaturile mele, sotul meu, românul absolut, nu ar face față la aceasta provocare. Asa ca salutam oamenii care au vieti pe care noi numai putem a le bănui cat sunt de frumoase, usoare sau dificile.

Acum sa ma intorc la una din cautarile de pe blogul meu, blog care, pentru mine, a fost mereu doar o cutie de adapostit ganduri scrise, in care pot gasi, după o vreme, toana care m-a stapanit in ziua cutare, cand am scris nu stiu ce articol sau  amintirea unor  intamplari si senzatii care, altfel, s-ar uita cand ar veni, tavalug, alte lucruri zilnice care sa le curme efemerul. Am ales, in schimb, sa ignor faptul ca dincolo de ecran sunt cei ce ma citesc voit sau din curiozitati de ei stiute si intelese. Si astfel un text poate ramane nealterat de frici inchipuite, imaginandu-mi, in prima faza, că doar eu pot vedea ce scriu și numai eu. Sporul fiecaruia in ce interpreteaza si observa, eu nu renunt la ce imi place, dar  nici nu voi recunoaste ca nu vreau sa uitati, niciodata, ca nu emit decat pareri personale despre vreun subiect și cam atat. Asa cum, acum, nu renunt la „veverita cuvintelor”. Un singur articolas am pe cand inca aveam pisici și erau vanatori de soi, dar veverita cuvintelor, nene?

Acum putin timp, am fost intr-o vizita. O vizita obisnuita. Casa avea două intrari, cumva intr-un unghi de 90 de grade. Intram noi, invitati de gazda, ne asezam la masa, povestim, bem cafele, tot ce faci intr-o chestie agreabila cu oameni cunoscuti. Cainele nostru cel mic, Toto, alerga pe langa tarcul ciobanescului mioritic, ciugulea gainile din alt tarc, o nebunie. In casa, pe un taburet, o pisica tărcată, ne ignora cu desavarsire. Totul era extrem de fain și comod. Oameni obisnuiti cu animalele, deci nesuparati pe faptul ca Toto facea putina atmosfera neplacuta. Totuși, din cand in cand, Mihai iesea din casa sa il mai puna la punct pe diavolul tazmanian, cum frumos l-am alintat noi, mai demult, din cauza maraitului exagerat.

Si nu stiu cum, frate, din senin, se isca nebunia. Ametit, Mihai nu e tocmai atent și deschide ușa cealalta. Ca la un semn, cei doi ai casei – bărbat, femeie- plus ochiosul tărcat tasnesc din camera urland. Io, după ei impacientată. Aud: „Închide ușa! Închide ușa, Mihai și rămâi acolo!” Auoleu, mi-am zis, știind ca asa fac și eu cand vine părintele cu botezul sau omul cu citirea la lumina sau doar un prieten care nu adora haita mea de catei. Îi bag in camera, le tine Mihai o morala, ei se aliniaza, și puteti crede sau nu, dar nu cracnesc și nici nu ne dau de gol că după singura usa din casa, cea de la baie, stau niste ghidusi pregatiti sa rupa ciorapii cucoanelor și sa pupe domnii pe fata. Sunt innebuniti după domni cățeii noștri, cred ca stau prea mult cu mine. Bine, in tot acest timp, mă rog ca nimeni sa nu aiba nevoie la toaletă, iar daca tot nu le destainui „secretul” nostru, sper sa nu inceapa zgomotele prea curand. In fine, amănunte din casă, care nu-s tocmai normale, dar astea sunt – avem prea multi catei. Asa ca e lesne de gandit ce sentimente mă incercau cand oamenii pareau atat de ingroziti.

Mihai se lipeste de zidul camerei, timp in care, precum infractorii, se strecurau prin crapatura de usa, incet, mai intai femeia și apoi bărbatul. Pisicul și cu mine stateam nedumeriti după, fără să avem indrazneala de a face vreun pas. Pardon, asta eram eu, ca pisicul deja era cocotat pe pervaz, mieunand si agitandu-se ca Tarzan in junglă, din casa se auzeau deja rasete și strigate de uimire, iar o mana strecurata de după usa mă trase in interior. Am avut o senzatie de deja vue. Mai traisem sentimentul, cu multi ani in urma, la o verisoara de-a mea care tinea in casa, in camera sa, bine incuiata, o veverita și pe care, inainte de plecare, ne-a prezentat-o, pe holul casei. Am fost și atunci tare uimita de cum se catara veveritoaica pe pereti, pe om, pe mobila, peste tot. Totuși, atunci mi s-a parut excentric momentul si cam atat, dar nu mă gandeam sa dam peste a doua surata crescuta liber in apartament. Bre, dar nu-i usor cu veveritele. Nu stau o clipa, risti sa te raneasca cu gherutele, dar sunt teribil de afectuoase și dragute. Am privit-o mancand, alintandu-se și zgâindu-se pe geam la inamicul numărul 1-motanul tărcat.

veve

Nu stiu de ce nu au incuiat cu 7 lacate oamenii usa, dar in ziua aceea, cand am ajuns acasa, le-am dat binete veveritelor din pomii nostri. Ce, credeti? Doar am și eu veverita ce vine aproape de pervaz. Si nici motani nu mai am, dar sunt lătraturi de avertizare. Acum, dacă tot au căutat oamenii aici, „veverița cuvintelor”, mă retrag, să ronțăi și eu vorbele altora sau sa născocesc altele care să-mi țină loc de poveste nouă. Zi faină!

Continue Reading

Lupu

Vă amintiți povestea lui? Mai e puțin și face anul. Un an cu un câine ghiduș care  are o mulțime de porecle noi: Colonelul, Fasole (pentru că rânjeste ”fasolea” la mine de cate ori vreau sa-l scot afara din casă), Elvis, pentru că atunci cand se enervează i se ridică blana și așa cam mare, Grasu, Pofticiosu, Ghidușu. Pisic nu mai avem, dar aventurile sunt altele și tot mai frumoase. Mi-am dat seama că evit să pun povești cu animăluțele mele, dar asta nu vreau să o pierd. O găsiți într-un loc unde lumea se înghesuie mai mult decât pe bloguri mititele.

lu 1

Lupu-Băiatu’ Tîrnoveanu…te salut lume!

Continue Reading

Un loc special, într-o zi obișnuită

Azi vă povestesc despre cum am fost noi într-un loc minunat, la ieşire din Braşov, către Tîrgul Secuiesc; un loc ce mi-e drag pentru tot amalgamul acela de sălbăticie amestecată cu domesticul fermelor rătăcite aproape de urban, pentru mirosul lacului în care se văd câteva undite aruncate şi nişte pescari pitiţi în tufe; pentru cârdul de raţe şi gâşte în care o barză se ascunde de ochii curioşilor, ai soţului meu fiind cei mai insistenţi; pentru mirosul de fân cosit şi pentru zgomotul cascadei artificiale ce pica într-un hârdău care-mi amintea de mamaia mea şi strugurii toamnelor pierdute din copilărie.

Un loc în care muntele se îmbratisează cu întinderi vaste de teren şi unde pomii sunt atat de plini de rod incat crengile se rup sub greutatea lor invitându-te să te servesti ..natural şi firesc. Azi ne-a bătut vântul in fata si picuri de apă se ridicau din lacul, altfel, adormit. Cate o gâscă dispărea în strafundul lui, intr-o joaca de-a v-aţi ascunselea specială. Sigur nu ghiceai locul unde va apărea, mai apoi. Crănţăneam merele oferite de pomul gazda si priveam muscatele din feresti, semn ca acolo nu era doar restaurant pescaresc ci şi loc de odihnă.

Cateva sperietori de ciori erau asezate intr-o pitorească şareta cu paie, iar o cumpănă de fântana scartaia in voie. Fiecare stalp din gard era împodobit cu un vas de lut ca o palarie şi remarcam armonia perfecta dintre lut ars, pamant, lemn şi pe alocuri sticlă. O SPLENDOARE. Toto, cainele nostru ce ne însoteste cam peste tot, in clipe de ragaz, işi salta picioruşele din spate la vederea cardului de păsări.

Vreo trei bibilici înăltuţe, altfel decat cele cunoscute de mine, de parcă erau niste fete de pension, se aratau indignate de atentia lătrătorului nostru. Le-a trădat, însă, rapid, cand a observat, intr-un tarc, cateva capre ce pentru o clipa s-au oprit din tot ce faceau ele acolo. Pe rand au intins boticurile prin zabrelele gardului şi s-au atins timid şi surprinzator. Toto, trecea de la una la alta de parca era un cuceritor înnăscut. Nu cred ca am mai ras asa de multa vreme. Mutritele capritelor erau delicioase şi vedeai cum işi indreptau cornitele ca si cand oricand ar fi ripostat la vreo necuviinţă câineasca. Le-am lăsat, căci un cal şi un măgar ne-au distras atentia, iar mirosul de peste prajit ne-a ingenuncheat definitiv. Că masa a fost excelenta nu va mai spun, dar acum nu-mi mai doresc decat sa îi scot pe sora si cumnatul meu la o desfătare …perfecta, la doar o mână intinsă,…ca sa spun asa, de casa.

Ştiţi că am eu o expresie favorită..”obişnuitul dintr-o zi specială”. Azi o schimb putin şi voi spune atât: un loc special dintr-o zi ..obişnuită. 

Continue Reading

Orice Romeo are Julieta lui

                                                Victor și Bianca

 

bi

Când am fost la mama, la țară, dacă tot am adulmecat și prins în nări arome de neuitat, am adunat și povești scurte, cu zâmbete ce se vor păstra peste timp, cât să-mi bucur inima și să adun toată  simplitatea vieții, așteptând să vi le împărtășesc  și vouă cu drag.
Cand vărul mamei era mic, avea la rându-i un tovarăș de joacă, văr primar cu el, deși cum toți în sat sunt rude prin încrucisare, îngemănare, cuscrenie și cumetrie,  nu m-ar fi mirat să-i spună văru’, doar așa de sanchi-balama, că poate si se potriveste, deci vă rog nu-l tratati doar ca pe  un amănunt introductiv ci ca pe  ceva de care cu siguranță știți cu toții.
Asa, și cum spuneam, în zilele lor de joacă, că tot omul mare a fost mic odată și a avut astfel de îndeletniciri, printre picioarele lor se împleticea cu tânguiri caline și-un pisic.

-Auzi, cum îl cheamă pe pisicul tău?, se trezi întrebând neposesorul de pisici prin ogradă, ca deh și el făcea parte dintre cei pentru care animalul trebuie sa dea lapte, brânză, carne, ouă și să ne trebuiasca musai, ca doar șoarecii din pod se puteau starpi și cu pisica vecinei;

-Victor!, răspunde sec vărul lui Nicu..

-Fain nume!, și trecu repede la îndeletnicirile care le uneau clipele, dar păstrând în minte muzicalitatea acelor litere pisicești.

Mai trec câțiva ani și de fiecare dată cand întreba ce nume are pisicul nou pe care-l vedea în bătătura băiatului ce devenea adolescent și mai apoi tânăr domn, primea același răspuns – Victor-, semn că pisicile veneau și plecau dar numele era același, astfel încât  Victor i se părea potrivit mai mult mâțelor decât oamenilor și mereu zâmbea când auzea pe unul că-l chema astfel.
Mulți ani au trecut până ca mama sa accepte în curtea sa și pisici, nu doar ca ajutor la prins șoareci, ci și ca animale de companie. Bineînțeles ca a fost tot motan și, în spiritul vremurilor deloc apuse, pisicul și-a primit numele amintit. Victor al nostru era un pisoi blând, afectuos care a cucerit-o pe mama din prima clipa. Nu fura, nu se tânguia, nu deranja, și dormea uneori la picioarele mamei, mai ales în zilele ei nu prea bune, când simțurile lui îi spuneau ca ar fi bine să stea acolo. Se comporta ca și când știa exact ce trebuie să facă să-i intre în grații coanei mari, și prefera sa doarma pe preșul de la intrare decat sa zgreaptane a neplacere si s-o faca pe mama sa se incrunte nefiresc. Cand il gasea acolo, cuminte, nici nu statea pe ganduri și era mai mult decat convinsa ca iși va face culcus prin apropierea ei. Noi ne miram de grija aia apăruta, brusc, in comportamentul mamei, și cand zicea sa îi cumparam bobite pentru animalute am stiut ca in sfarsit si mama s-a domesticit.
Doar că, de data asta,  lui Victor al nostru nu i-a fost suficientă doar iubirea mamei și, după un timp, a adus după el și o consoartă. Subțire, fină, delicată, albișoară cu pete roșcalii, domnișoara se dovedea a fi o neliniștită, doritoare de zbenguială, furăcioasă și plângăcioasă, genul pe care o dai afară pe ușă și intră pe geam, o damă dornică de lume nouă, deloc liniștită, precum era Victoraș. Ce nume credeți ca a primit Măria Sa Felina? Da, ați ghicit! Cum cuplul momentului, de atunci, era Victor Slav și Bianca Drăgușanu, mâța noastră cu aere aristrocrate nu se putea numi decat Bianca. Bianca-pisică…….are aere de prințesă, mai ales după ce a poposit in conacul soră-mii, pentru o vreme, la Brasov, unde i s-a agățat de toate perdelele delicate și a reușit să streseze din plin veterana casei, pe Negruța cea ce are venerabila vârsta de 17 ani. Nici măcar sterilizatul nu a facut-o sa lase pretențiile de felină aristocrata, desi era o maidaneza oarecare, dar una care nu concepea ca ea sa nu fie in centrul atentiei tuturor. Mi se părea ireal, comportamentul amândurora.
Multă vreme pisicii au fost adevărații mondeni ai unui sat simplu din Bărăgan, iar Victor și Bianca cei reali uitați și detronați de două mâțe care-și tolerau fiecare slăbiciunile, rămânând împreună chiar dacă potrivirile lor erau la fel de nepotrivite, într-un mod uimitor.  Mama o tolereaza greu pe Bianca, nu se impaca și se sicaneaza reciproc, intr-un joc de care, nu stiu de ce cred asta, dar mama are uneori nevoie. Noroc ca-i harnica si vanator de soi, astfel incat firea sa agitata sa mai aduca si ceva foloase nu doar miorlăituri insistente și furturi de carnati din farfurie și sa nu fie exilata din împărăție la fiecare boacănă mai de soi.
 O vreme,însă, au devenit parte dintr-o  întâmplare pisiceasca aducătoare de zâmbet si bună dispozitie. Nu știu de ce cred, insa, ca peste ceva vreme, alt Victor va sta pe gardul mamei, mieunând a poveste repetabilă, caci nimeni nu-și va pune intrebarea – „Bre, cum il cheamă pe pisicul asta? – El va fi Victor, indiferent daca-i tarcat, tuciuriu sau cu vreun semn in frunte. Ehehe, vedem noi…
Continue Reading

Motanul autist

 Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe ea!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră, şi mai are doua surate …prietene de joacă. Acum ceva vreme le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Trei  veri în urmă, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Le lăsam de mâncare pe prag. Veneau, furau, dar habar n-aveau că toată mâncarea aceea era pentru ele. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.
Când m-am trezit, într-o dimineaţă, m-am speriat. Stăteau aliniate, pe gardul de scândură al vecinului, lat de 4 cm,  5 pisici. Niciuna a noastră –  3 negre, argintia, şi o albă perfectă. Nu aveam cameră de filmat, iar cu telefonul greu să fac o poză prin geam. Voiam să-l strig pe Mihai, dar nu-mi doream să le sperii. Aveam un tremur imens în mine din dorinţa de a nu fi singura care rămâne cu această imagine pe retină. Am reuşit să–l aduc pe soţul meu în timp util.  Dar poză…..tot nu avem. Curios pe cea gri, perlata şi pe albişoara nu le-am mai zărit niciodată de atunci.
Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : „Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. De multe ori, nu mai plecau, se tolaneau pe băncuțe, pe balansoar, dar nu ramaneau. Mereu le chemau Măria Sa Acoperișul. Daaaa, acolo se adunau ca într-o șezatoare de taina, facând pe țiglele de lut ars cărări potrivite pernuțelor de la lăbuțe. Spectacol era toata vanzoleala aceea, și, cand se aprindea lumina din geamlâcul de lângă streașină, nu cred că nu-ți opreai mintea să nu inventeze o poveste despre Omul și pisicile. Doar că Omul nu avea chip…niciodata, doar lumină pe acoperisul pisicilor.
Pe unul micuţ, alb cu negru,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure. Da, dar alea-s raiul câinilor vagabonzi, nu al pisicilor. Pe unul din motanii negri i-am hrănit multă vreme, mai ales  iarna. Zilnic. În restul anului, nu-l vedeam, nu-l simteam. Doar de acolo, de pe streasina lumii, se mai auzeau semne că sunt și vor  fi mereu.
Din acea parte, cred,  a venit şi unul din motanii noştri, Silver. Despre Silver vreau sa va vorbesc asa cum era. Motan autist, cu destui anişori în palmares dar cu multa putere, pe care și-a dozat-o miraculos in toti cei cinci ani petrecuți la noi. Se descurca cel mai bine la capitolul mâncare, de  îi biruia şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Din mogâldeața aia blândă cu ochi plânși nu știu ce se întâmpla dar ieșea Sfarma Pisici și cand se infoia o dată zici ca fusese hrănit cu jăratec, ca în povestea căluțului costeliv. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Mă enerva că se auzeau niste strigate de lupta încat era imposibil sa nu angreneze si aristocrații casei de pe atunci, si sa te tii spectacol. In final, se asezau toti pe covor, Silver…mai mereu cautator de mână omenească, iar ceilalti oblojindu-se unul pe celălalt de parcă ei erau „biologicii”, iar asta „adoptatul”. Pfui, nu-mi venea a crede ca nu-l acceptau deloc, doar il tolerau. Da, dar cine se aduna in lupte cand nevoia o cerea? Tot ei.
Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva! Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine atâta vreme, deși prietena mea mereu spune ca cestile acelea sunt cesti spectaculoase pentru zi de zi, ca acestea, zilele adica, sa devina la fel. Mie nu mi-s la îndemână, prefer canile, oricarui moment unic.
Da, ce ştia el de zestrea mea? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!
 silveras
Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii, sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un tv din bucătărie – care, culmea, curenteaza putin, deci nu ne explicam cum a reusit – se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era şi e un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l agreau defel. De fapt nu l-au agreat de la început, cum spuneam.
Era încă frig, când a apărut Silver pe lângă casă; chiar zăpadă, deși era primăvară, în martie târziu. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Tan- motan, liderul absolut, avusese o lună când și-a aratat urechile de liliac printre perne, dar pe el îl recunoștea în drepturi și îi era companion.
Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească.  Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure.  Până să am o reacție, a dispărut. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să își dorească, totuşi,  să intre în casă.
 79035-531511_239784142832128_1605823949_n
A făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm la puțin timp, după. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor!
L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: „Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât arătarea asta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla, în acel moment,  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit. A devenit cu adevărat frumos. Probleme de sănătate a avut-o mereu, da’, na, ţinută în frâu. Oricum, am citit cândva pe net, cum că, „unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, voiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Silver a fost o provocare și nu totdeauna cea mai placuta dar asta nu m-a împins niciodată la idei definitive. Am tras de el sa nu moara, din prima clipa. Mereu ni se spunea ca moare, iar el traia, si tragea cu dintii de asta, iar noi îi spuneam Nemuritorul, Neînfricatul. Ne dovedea ca viata cu noi era tot ce-și dorea și nu voia sa se termine cu una cu doua.
Cat despre deciziile unora,  tot nu înţeleg, frate, nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă!
Silver era genul care-și cunoștea interesele, știa că scaunul de lânga Mihai e liber pentru el. Se așeza acolo, când luam masa, fără să ceară, fără să miaune, fără să atenteze la mâncarea noastra, dar extrem de atent la tot ce ne pica din mână „ca din întâmplare”. Era amuzant cum punea cateii pe fuga pentru bucățica lui de hrană și cum știa ca noi nu o sa-l lasam sa astepte in zadar. Cerșea atâta iubire, cu fiecare rotire de căpșor, și, doamne, ferește să te fi așezat pe vreun fotoliu, preț de cinci secunde, sa-ti tragi sufletul, ca el deja se instala in poala ta pentru mângâierea fără de care nu putea trăi. Când noi ne risipeam în activități a început sa doarma pe catei, și, curios, niciunul nu l-a alungat, de parcă știau ca nu va dura mult și că merită să-i răsplătească nevoia asta a lui.
O vreme, a vrut  doar afară, dar şi acolo tot în locuri ciudate fie ca era vorba de acoperişul vecinei, fie că era în ghiveci, sub vreo tufă, spate în spate cu Toto, sau in jardinieră în loc de plante. Silver nu a fost doar un motan, ci a fost balsam pe suflet, pisicul care mi-a demonstrat că bucuriile vietii vin de unde nu te astepti, ca desi tii la lucruri marunte si ai atasamente de tot felul, nu te enervezi cand batranetile lui îi dictau sa se comporte din ce in ce mai ciudat și din ce in ce mai de nepovestit. A trăit fericit, imprimându-și propria protecție vizavi de fiecare membru nou care apărea în casa. Cu el mi-am pastrat durerile cand ceilalti doi pisici au disparut, și tot cu el mi-am testat limitele suportabilitatii când s-a hotara ca îi e din ce in ce mai greu sa lupte. Uneori, însă, îmi pare că-l zăresc prin cotloane pe care nu a apucat sa le vada, uitându-se cu reproș, cu ochii lui plângăcioși, care au rămas pe veci in noi ca replica pentru orice fiinta neprietenoasa „Uite, se uita ca Silvărasu’!”

silver

Continue Reading

Sonerii vii

Ca un balon de săpun e viaţa mea,
Aparent, se pare,
Pe un butoi de pulbere poate sta
Chiar şi-o zi oarecare.

Pe coji de banană calc uneori,
Prin drame ce nu-s ale mele,
Îmi bat la poartă, adeseori,
Veşti ce mă poartă prin ele.

Nu deschid tuturor, chiar nu pot,
Nu am nici măcar sonerie;
Nu există la uşă niciun buton:
Hotărât, nu vreau simfonie!

Nici balcon nu am şi sufăr puţin
Că nu pot fi şi eu Julietă,
Cântăcioşi aş avea, iar Romeo din plin
Dar mai bine, c-aş fi desuetă.

Ce ziceam? Că nu am
Oareşce sonerie la poartă?
Păi ding-dongul meu face ”ham”,
Am o ”bandă” de câini în ogradă.

BOB
Bobiţă

 

Am un câine, cam mare, ce se crede actor
Şi-a făcut în pădure culcuş,
Are beteală de frunze decor,
Şi ca scenă o bancă cu pluş

ALM1
Alma

 

Mai am unul răguşit şi nervos,
Babuin sau maimuţă îi spunem,
Bebeluşă-i de fapt, dar cu ochi fioroşi:
Ei, mă rog, să-i lăsăm un renume!

ZARUCELA
Zara

 

C-un baton din ceva cauciuc colorat
Păcălesc o lupoaică frumoasă,
Ea ne latră şi fuge neîncetat.
Soneria noastră luxoasă!

TOTEL
Toto

Ce vedeţi pe masă nu-i o pisică!
Chiar de ştiţi că nu stau căţeii defel;
Deşi scărpinat oarecum pe burtică,
Poate fi şi motan, căţel sau purcel.

Haita-i mare, recunosc, vinovată
Şi de aţi crezut că ăştia-s toţi,
Dezamăgirea de vă e deja instalată,
Mai sunt doi rătăciţi, de socoţi!

GIGI
IZZI

 

 

O  ‘‘bălaie’‘ de fată, o maidaneză,
Ce se crede regină într-un palat,
E, de fapt, o dulce tomberoneză,
Dar cu aere de câine stilat.

MOSU
LUPU’ – BĂIATU’

 

Cel din urmă lăsat e un hâtru de ”câne”,
Un bătrân cu ochi umezi, duioşi,
Abandon a fost, într-o vreme, al său nume-
Lup cu ştaif ce ne face sa fim bucuroşi.

Soneriile noastre nu latră întruna,
Nici deodată, căci sunt educaţi,
Iară azi sunt toţi pentru stăpâna
Parodie de vers, ne iertaţi!

  Sper că vă place ”gluma” mea de poezioară naivă şi fără nicio valoare în afară de aceea de a vă prezenta menajeria mea şi de a cuprinde cuvintele duzinei de cuvinte care sunt: balon, baton, burtica, balaie , butoi, balcon, bat, banana, babuin, beteala, banda, buton din cadrul clubului celor 12 cuvinte. În tabelul lui Eddie veţi găsi şi alte încercări, poate mai literare. Recunosc, mă simt ca în vacanţă cu soarele de afară. Cât priveşte animăluţele din casa noastră, toate au venit după ce alţii le-au aruncat cât colo. Nu pot spune că e uşor cu atâtea, dar ştiu că măcar pentru ele pot face ceva în plus. Si mi-e suficient. Între timp, am devenit şi ‘‘năşică” de căţel, singurul meu merit fiind acela de a fi găsit, peste noapte, numele potrivit: Bruno. În final vă mai las o fotografie ce pe mine mă distrează mereu. Apare şi singurul motan rămas, Silver, ce de o vreme, s-a autoexilat în bucătărie din motiv de lup bătrân.

tablou

Continue Reading

Miercurea perfectă

Îmi place miercurea. Pur şi simplu. Nu e ingrată ca vinerea, care parcă se grăbeşte de week-end mereu, dar tot în ritmul ei o face; nici nu e precum lovitura de ciocan a zilei de luni, care totdeauna, dar totdeauna vine prea repede; nu are trei ceasuri rele de marţi şi sâmbătă, nici aglomeraţia stupidă de joi (nu aţi observat că toate problemele se rezolvă joia?) şi nici nu are aerul de musafir nepoftit a duminicii. Miercurea pare simplă, tonică, ştii că mai urmează zile să termini ceea ce nu ai apucat încă să faci, are aer blând şi chemare de leneveală şi amânare, fără compromis. Miercurea îmi apare mai mereu cu miros de cafea proaspătă şi târzie, cu gând de plimbare şi alint de desert decadent şi vinovat.

Azi m-am trezit aşa cum ştiam şi aşteptam această zi. Minunile mici din clipele dimineţii par magice, dar când ştii că cel de lângă tine cunoaşte slăbiciunea ta pentru o trezire târzie de miercuri, parcă îţi vine să strigi pădurii cât de norocoasă te simţi. Aerul rece de primăvară plăpândă cu miros de ghiocei din curtea vecină (sunt nişte ghiocei altoiţi în vecini, o frumuseţe) mă trezeşte brusc din visarea asta necontrolată de niciun gând lumesc. Fiecare picătură de cafea parcă intră în mine inundând celulele mele ce au înnoptat pe un tărâm de finet albastru, cald şi perfect, de care trebuie să mă despart curând. Se răreşte ţesătura. A finetului, celulele mele sunt la locul lor! Cred!

Am codiţe de căţei fericiţi ce încă dorm ascunşi pe pleduri molcuţe, cum îi place bărbatului meu să spună. Mai nou, Zizi, pisica Kung Fu, a făcut o pasiune pentru căţeaua Alma, rotweillerul ce azi are o lună de când a poposit la noi în casă şi mi-a dat lumea peste cap. Nimic nu mai e la fel. Nici covorul meu alb-crem. E fix ca în reclama aia la Colgate…alb-gălbui, căci nu s-a lăsat până nu a însemnat casa fix în acelaşi loc, de două ori. Cum să faci, măi nene, pipi în acelaşi loc? Nu are şi ea un strop de curiozitate pentru alt loc din casă? Sau curtea pentru cine o fi? Pentru ceilalţi, cred.

Ea şi-a adjudecat un fotoliu şi se crede vreo împărăteasă ce nu are voie să se depărteze prea mult de tron. Are şi supuşi, cum spuneam. Ce mai! Să vezi ce ţi-o pun eu să abdice dacă nu învaţă că în casă e răsfăţ şi privilegiu nu un mare wc. Dar e deşteaptă totuşi! Atât de deşteaptă încât ştie că lesa e pentru plimbare, deşi o mai leg de canapea uneori cu ea, când vrea neapărat să se lupte cu furtunul de aspirator, crezându-l vreun duşman ce ne-a invadat intimitatea. Fată subţire, Alma asta!

Azi mergem să urcăm scările de sub Tâmpa. Nu de altceva, dar abdomenele de pe podea pe care le facem amândouă, ea în chip de alintată şi eu conştiincios de corectă, nu ne sunt suficiente, iar dieta începută de ceva timp nu dă roade fără un efort mai susţinut. Aşa că profit de miercurea mea de alint şi mă răsfăţ cu nişte febră musculară ceva, şi un ceai de soc şi păpădie, că cică ajută. Dacă nu, băgăm iute nişte apă, că asa m-a învăţat pe mine o bloggeriţă şugubeaţă,Adelina, pe care dacă nu aţi descoperit-o încă, vă invit să o faceţi.

 Pisicul Tan-motan stă precum cucuveaua pe gard. De când l-am scos din colţii câinelui lup, ce a stat la noi vreo 5 zile, nu mai vine acasă, decât în sistem de avarie maximă, şi înfulecă de parcă nu a mâncat un an. Nu-l convingi nici cu  versuri albe că nu mai există intruşi în casa noastră. Acum, să îmi fie cu iertare: dacă Alma are adjudecat fotoliul, normal că cineva trebuie să păzească casa. Şi cine e mai potrivit decât Albişorul meu. Dacă se hotărăşte şi Zizi să îşi reia locul pe scările de intrare în curte iar voi auzi ca astă vară: „Uite, bă! Asta e casa aia faină păzită de pisici!”

Fug! Am primit salată Caesar cu filet de anchois. Noroc că nu sunt decât câteva şi puiul, plus parmezanul e la putere, altfel strâmbam din nas şi nu era prea frumos. Să aveţi o zi de miercuri perfectă. Apropo, v-am spus cât de mult îmi place mie această zi? Da? Păcat…aş mai avut de zis…
Continue Reading

Falsidrama de februarie

Toată lumea ştie că am pierdut-o pe Zoe, câinele ciobănesc german, în 26 august 2013. Pentru unii nu înseamnă nimic asta, pentru alţii, care au animăluţe şi nu îşi închipuie viaţa fără ele, îşi imaginează, măcar, sentimentul dureros ce ne-a cuprins inima de atunci. Oricât de mult ajutor am primit, oricât de multe căutări am făcut şi oricâte afişe am lipit în oraş, de l-am împânzit cu anunţul nostru, Zoe rămâne de negăsit. Totuşi, ca orice lucru care trebuie să devină o lecţie, dar nu ştii, încă,  după Zoe am mai adoptat alţi trei căţei abandonaţi, necăutaţi de nimeni până acum, doar la gândul că poate şi a noastră să aibă norocul acestora cu un om bun şi iubitor. Deja fiecare colţ de casă şi curte e adjudecat şi ocupat până la refuz. Să ai cinci căţei şi trei pisici e frumos, dar necesită ceva muncă şi implicare. Fiecare în parte mă face fericită şi nu regret niciun minut alegerile făcute.
Doar că, datorită anunţurilor de pe stâlpi, orice câine ciobănesc german, pierdut prin oraş, ajunge, în prima clipă, la noi. De multe ori, îndreptându-se Mihai către locul anunţat, îl aud la telefon: „Şi , dacă nu e al nostru ce facem?” „Îl iei acasă, ce să faci, apoi găsim noi cui să-l dăm!” Trei câini am înapoiat astfel stăpânilor de drept.  Şi totuşi, ultima oară, pe 2 februarie, am răspuns iar pozitiv la un apel. Era Zoe, vezi Doamne, la doi paşi de casa noastră. La propriu. Ne-am adunat, undeva în noapte şi am fugit într-un suflet sperând într-un miracol. Nu era Zoe, deşi greu de observat amănunte în noaptea deasă. Era un câine frumos, cam grăsuţ, cu privirea speriată, fără zgardă şi cu nişte picioare subţiri ce ne-a dat un fior de nepotrivire. A venit la prima chemare. Am luat-o, am dus-o în casă, am îngrijit-o, bibilit-o, tot ce se face în caz de câine speriat. Am culcat-o în casă, de teamă să nu fugă cumva, din curte.

Nimic nu îi era pe plac, dar răspundea, cumva, atenţiei noastre şi la numele de Bella, găsit instantaneu, fermecaţi şi de frumuseţea ei de old lady. Următoarele zile ni le-am petrecut căutând stăpâni, cel real sau unul adoptiv. Haita noastră era completă şi neliniştită la vederea intrusei, iar de pisici ce să mai vorbesc. După ce a nimerit în colţii lupoaicei, Tan-motan nu a mai dat pe acasă vreo cinci zile, spre disperarea noastră.  Doar că, Dumnezeu  are răspunsuri la toate, chiar dacă nu ştim să citim semnele. Din prima zi, după ce au văzut anunţul, doi tineri căsătoriţi, din Comarnic, care aveau deja doi câini, iepuri, găini şi un pisic, au zis că în curtea lor largă ar putea să mai găzduiască un suflet, dacă nu îşi găseşte cumva, între timp, stăpânul. Greul era în decizie, ne-ar fi oferit libertate de mişcare, dar îngrădea posibilitatea ca stăpânul de drept să-şi găsească câinele uşor. Scurtul drum la veterinar ne dezvăluise deja din bănuieli, aveam de a face cu o căţea nesterilizată, de aproape 10 ani, cu o rană pe pulpa dreaptă, cu escare cicatrizate pe membrele din faţă, cu o problemă medicală, ce părea la prima vedere dată de abundenţa de apă ce o îngurgita şi ducea cu gândul la o infecţie urinară sau un diabet; totul părea să ne inducă ideea unui abandon. Aici, influenţa fotografiilor de pe internet, cu mulţimea de câini părăsiţi în cazuri disperate pentru ei, ne trimitea la o astfel de concluzie.

Şi totuşi, după cinci zile, tinerii de la Comarnic au venit, special pentru ea, să o adopte şi să îi ofere un cămin stabil. Nu puteam refuza oferta şi ştiam la o adică tot, repere, nume, telefon; stăpânul câinelui lipsea doar. O săptămână au ţinut-o şi au îngrijit-o cu dragoste şi interes maxim. Doar că, la 10 zile am primit un telefon şi cineva ne întreba de câinele găsit. Însoţit de o fotografie de reper, bineînţeles. Părea şi nu părea acelaşi câine,  între fotografie şi realitate fiind diferenţe evidente, mai ales că stăpânul nu îşi amintea de rana de la coapsă, nici de escarele cicatrizate, nici că era grăsună, semn că ori nu vedeam bine, ori paranoia noastră funcţiona la cote maxime.

N-am dat amănunte, dar l-am asigurat că acel câine, găsit de noi, e în siguranţă; iar el ar trebui să-l mai caute pe al lui. Şi totuşi, de aici, am început sa am îndoieli, să mă întreb dacă nu cumva exageram, dacă noi vedem totdeauna problemele de sub nasul nostru. Omul insista cu întrebări, dar politicos şi ferm, iar când i-am spus unde se află câinele a zis că e dispus sa meargă până acolo să se asigure că e câinele lui sau nu. Dovada supremă de dragoste, aş zice.  Bineînţeles că era şi bineînţeles că Bella, pe numele ei adevărat Betty, a reacţionat într-un mod incredibil, care ar fi mişcat şi o piatră, darămite un om, plângea, urla, se bucura şi aproape că în ochii ei erau lacrimi. Oricâtă atenţie ar fi primit din partea celorlalţi oameni, stăpânul ei era cel dorit. S-au întors acasă, în mai puţin de 2 ore, fericiţi şi în siguranţă, iar omul o clipă nu ne-a pus sub semnul întrebării deciziile. Era evident că având atâtea animale a fost musai să îi găsim un loc, mai ales când e aşa de greu de găsit un stăpân pentru un câine tânăr şi sănătos, darămite pentru un astfel de exemplar. Ce am fi făcut dacă nu îl căuta nimeni şi am fi aşteptat, regulamentar, să mai treacă un pic timpul?

Falsidrama aici a apărut, mulţi dintre cei care nu au înţeles de ce câinele era tocmai la Comarnic, când el fugise din Scheii Braşovului, au început cu acuze, cu mirări şi întrebări nepotrivite. Era mai uşor să arăţi cu degetul nişte oameni, decât să cauţi să vezi de ce întâmplarea nu a fost perfectă. Timp de 11 zile câinele a fost departe de stăpân, dar în siguranţă şi cu toate acestea situaţia asta  mi-a lăsat senzaţia, repet, nu de la stăpân, care nu mai contenea cu mulţumirile, că mai bine eşti neimplicat, decât să fii blamat şi acuzat. Mai bine stai deoparte, gândind că oricum faci voluntariatul tău, netrâmbiţat lumii şi neştiut decât de acţiunile tale şi de Dumnezeu. Totuşi, gândul m-a ţinut puţin. Mi-am dat seama că aş merge după Zoe în orice colţ de oraş dacă aş şti că cineva o ţine acolo şi mi-ar putea-o  înapoia; aş da înapoi orice căţel stăpânului lui, dar nu aş mai putea adopta niciodată altul. În definitiv, totul are o limită.

Din povestea aceasta am mai învăţat ceva, totuşi: că nu totdeauna ceea ce vezi tu…e realitate şi că paranoia abandonului te face să cauţi probleme acolo unde nu sunt. Betty e un câine iubit, o old lady cum spuneam, care dispăruse de acasă căutându-l pe tatăl stăpânului ei, mort cu câteva zile înainte de dispariţie. Betty nu avea să aibă parte de un sfârşit neplăcut, ci de o căutare intensă şi o mare iubire. Agresivă pe teritoriul ei, în ambele locaţii a interacţionat extraordinar cu oamenii şi căţeii. Mi-am dat seama astfel că nimic nu seamănă cu povestea originală şi că, de acum, pentru a nu naşte alte falsidrame, va trebui să am mai multă încredere în oameni. Nu toţi aruncă la gunoi ceea ce nu îi mai e de folos. Din păcate, astfel de cazuri sunt rare. Falsidrama mea de februarie a luat sfârşit, iar eu ştiu că, nu peste mult timp, telefonul va suna iar cu acelaşi text: cred că am găsit-o pe Zoe! Aceasta este  o temă fixă abordată de fiecare jucător în stil propriu. Îi găsiţi în acelaşi tabel, din cadrul clubului psi!

Continue Reading