Fă rai din ce ai!

Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

Continue Reading

De unde sunt? De aici din colț de munte, dar…

        Nu știu uneori cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot. De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul avea alt ritm și înțelesuri magice. Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Cand am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.
Pe ulița pe care creșteam eu, erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă, seara târziu, sub lumina felinarelor și a stelelor ce păreau strajeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci, nu știu cum se face, dar când adun personajele nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decat în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasa” niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau. Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat si eu acel „Adrienus, gata joaca!” …de zeci de ori, și, spre deosebire de ceilalti, îmi adunam euforia și o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă împingea să mă bag și eu în pititea, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discutiile de adulti ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor. Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii: Tinco, hai că-i gata țuica!
„Esti de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a întrebat, habar nu am de ce, cineva, nu demult. Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou ce îl am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi. Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l aminteste perfect pe cel al neamului său.
Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare. Sunt, când cuvinte ca ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor. Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însufletite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povesti.
Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile,  ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri. Sunt pentru ca toți cei dragi dusi la stele mi se odihnesc in pamantul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere pe lună.
Imi amintesc că, de cate ori se ivea o problema mare cu ai mei parinti, indiferent de oră, eram imbracate si fara vreo explicatie detaliata ni se spunea ca e musai sa mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur in primii ani era vorba, desi ai mei nu concepeau ca eu sa lipsesc de la a invata carte, indiferent de problemele avute. Si ne luau pe sus, ne urcam cu totii in tren și in legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, in putin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, asteptam să se termine calatoria. Insa niciodata nu era simplu, cand schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile si sa ne apuce dimineata pe drumuri; timpul se scurgea altfel și totul era cu bătaie maximă de inimă. Într-un final, pe un peron care nu exista, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca  niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.
Mi-amintesc ca a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina. Cadeam la fiecare pas, asa ca tata a luat unul din bagaje si a plecat după ajutor. Nu ar fi fost chip sa ajungem singuri pe o asa vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din constructia aia de caramida rosie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea, singur-singurel, încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..
In satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Cand era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara, unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de cele mai multe ori, unul dintre ei m-a salvat de cate ori eram ratacita intre legaturi, cand schimbam ruta, dar asta mult, mult mai tarziu, cand nici nu-mi imaginam ce inseamna sa fii singura in drumul tau.
Atunci, de la canton, ne-au luat niste rude. Ne-au invelit pe noi doua in paturi și ne-au dus de parca eram jucarii de plus, incercand sa ne fereasca fata de atingerea vantului care parea ca te usuca cu totul. Cand ajungeai in odaita cu pereti albastri și tavan prea jos, simteai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher si erai toropit sub mirosul de sarmale. din piept de gâsca, tocat cu satarul, aromat cu ardei iute,  și infasurate migalos de parca erau niste miresici fierte molcom, în asteptarea nuntii..
Alteori, in noptile ploioase, mă tineam de mana mamei, dar mai tare o incurcam, caci mintea mea de copil lucra altfel decat credeau ei. In lumina lunii și a putinelor felinare de pe ulite, in ochiurile de apa – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, in niste reflexii greu de uitat, iar eu ma feream sa calc in ele, chiar si in cele mici, pentru a nu cadea in hău. Eram convinsă că prin ele ajungi in fundul pământului și, cum nu voiam decat sa revin in siguranta la buna mea cu glas de domnisoara, nu-mi doream sa cad și sa nu mă mai gaseasca nimeni, asa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să înfrunt drumul singură. Acum ma gandesc cat de tare mă consumam în mersul meu, imaginandu-mi lucruri despre care, atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, cand nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea, care mai mereu mi-a adus mai mult rău decat bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.
Asa ca, ma intorc și spun că-mi torc amintirile de cate ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grinda, acolo, in crama bunicilor mei, langa cosul cu sunatoare și ligheanul cu malai, langa butoiul cu vin și damigeana de visinata, langa strugurii atarnati pe ata, la uscat și nucile cocoțate de grija soarecilor. Si pot spune ca, uneori, fix ca in ochiurile mele de apa, nimic nu s-a schimbat. In haurile cu luciri de noapte, inca se oglindesc pericole, dar cele cu iz de uitare, și, pentru că nu-mi ajung doar mangaierile crucilor din cimitir, vreau sa fiu sigura ca inca mi-s vii toate, cat sa mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodata.
De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău…

După o absență considerabilă, am luat din nou cuvintele – parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel –  din duzina de cuvinte, și am pus de o poveste nouă cu iz vechi. Cu aceleasi cuvinte au construit și alții articole pe care le găsiți în tabel la Eddie.

Continue Reading

Bradul

De când mă ştiu am trăit aproape de pădure. Lângă ea, în ea,  doar să întinzi mâna şi să o atingi, atât era de aproape. Că îmi venea să le spun brazilor „sărut-mâna”, v-am mai spus-o, dar că nu ştiam de împodobitul brazilor, nu cred să fi amintit asta vreodată. Nu am fost la grădiniţă, nu am văzut oameni mascaţi în Moşi, nu ştiam ce-s cadourile. O perioadă. În satul în care mă lăsau ai mei, sat de câmpie, brazii erau rari, iar când m-am făcut suficient de mare să colind prin sat, am început să văd luminiţe şi artificii. Prima întrebare a venit când am zărit, în vecini, o astfel de frumuseţe pusă la geam, să fie văzută de tot satul cât e de frumoasă. Sau frumos, că despre brad vorbeam.

„-Mamaie, ce-i acela pom de Crăciun?”

Se fâstâci mamaia şi zise, aşa într-o doară: „-Dacă o găsi tac’-tu mare unul prin sat, vei vedea!”
A găsit. Unul mic, firav, cu crengi puţine şi de un verde nu prea intens. Soră mea era micuţă cât o nucă, dar tot se învârtea pe lângă pomişor strâmbând din nas la fiecare înţepătură. Cred că era molid,  gândindu-mă, acum, că prea înţepau acele ce-l împodobeau. În plus arăta asupru și neîmblânzit, așteptând parcă o vrajă domoală care să-l transforme în ceea ce văzusem eu pe ulițe adormite.
„-Ce bătaie de cap îmi daţi voi! Na, de unde iau eu, acum, podoabe? Că n-are mama!”
Tataia deja cioplea de zor lemnul acela de brad încercând să-l îndese într-o roată de car, un suport ad-hoc, după care arhitecții acestor vremuri tare s-ar da în vânt. În timpul ăsta, mamaie se întorsese deja de la magazin, îmbujorată și îngrijorată că poate misiunea ei nu va fi pe deplin reușită.
Sub braţ ţinea o cutie de carton gri şi urât, nişte coli de hârtie colorată, altele de hârtie creponată, câteva cutii de artificii, nişte suporturi de lumânări şi vreo cinci globuri.

„-Atât am mai găsit în magazin!, spuse ea admirându-ne curiozitatea.

În cutia de carton reciclat zăceau nişte bomboane cu gust ciudat, dar mi se păreau cel mai fascinant lucru de pe pământ. Tot atunci, mamaia a adus un ciur de nuci şi o poală de mere din cramă. Ni le-a întins pe pat şi ne-a învăţat  pe amândouă cum să le învelim în hârtia colorată,  iar ea, cu nişte bolduri, cred, înţepa nuca şi lega o sforicică în capăt. Merele care aveau codiţă primeau şi ele legătură sfântă să se poată cocoța în brăduț și să atârne acolo în siguranță și frumusețe naturală.
După ce ne-am muncit, o grămadă, la podoabe, ne-a  mai învăţat mamaia să facem ghirlande din hârtie creponată. A scos şi un pachet de vată, am legat şi bomboanele cu aţă şi am purces la împodobit de brad. Locul pe care îl aleseseră ei pentru pomişorul nostru era o sală, mai răcoroasă defel, unde nu era sobă. Îmbrăcate cu ilice tricotate tot de zâna noastră ce făcea  atunci pe Moş Crăciun, cu botoşei în picioare, din acelaşi material, plus căciuliţe la fel, nu prea ne deosebeai că am fi fetiţe sau băieţi. Poate doar glasurile noastre alintate să ne fi dat de gol. Încet, încet…mamaia ne arăta cum pune ea în brad, pe ramurile de sus, tot ce pregătisem noi pentru ornat. Cum am putut, ne-am băgat şi noi mânuţele, dar tare ne-am mai minunat când am văzut ghirlandele alunecând pe crengile băţoase ale molidului nostru. Când mamaia a început să aşeze smocuri de vată de bumbac alb, povestindu-ne că acest copac „trăieşte la voi, la Braşov, unde zăpada e singura lui podoabă naturală„, noi ne-am topit uitând de frigul ce ne îmbujorase deja obrajii.
sursa: amelie. ro
Totul era perfect. Nu aveam luminiţe, nici nu ştiam prea bine că există şi aşa ceva. Am aplaudat minunea şi mai apoi uşa s-a închis, iar bradul a rămas singur pe sală, strălucind cuminte într-o singurătate de neînțeles. Noi două ne zgâiam pe geamul uşii ce ne despărţea de el, fremătând de bucurie și admirație.
Proastă alegere făcuseră. Eu ajungeam la gemuleţ, dar soră mea se urca în pat şi nu se mişca de acolo, cântând şi bătând din palme de fericire. Am acompaniat-o, în scurt timp, căci nu ne mai săturam privind capodopera din odăiţă.
sursa: vlad dumitrescu-my romania
În noaptea de Ajun, când copiii mergeau cu „Neaţalaşul” sau cu „Bună dimineaţa”, cum se mai spunea acolo în sat, noi lăcrimam şi visam la ziua când ne vom putea încolona  cu ei. Nu se primeau prea multe – nuci, covrigi şi mere, însă era o seară fascinantă, dar de la primul brad, la primul colindat nu a mai trecut mult.
Îmbrăcate de parcă eram Prăvale-Baba, cu haine de împrumut, cu un chipiu de școlar pe frunte, cu cizme de gumă în care îndesam ciorapii de lână, dar nu cei buni, ci cei cârpiți, pe care oricum nu-i vedea nimeni, cu mănuși legate cu ață de după gât, care mai tare ne încurcau, neavând decât un deget croșetat, de parcă mamaia fusese Eliza și noi lebedele ei micuțe, și în munca ei neobosită nu reușise sa facă cinci degete mănușilor. Dar ce mai conta. Colindam satul și auzeam la fiecare casă, gospodari care se minunau: ”Hai, bărbate, și tu la ușă că a venit Brașovul la colindat!”. Iar noi prindeam glas și strigam și mai tare:
Bună dimineaţa la Moş Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun
Am venit şi noi o dată
La un an cu sănătăte
Bucurii să ne aducă
La covrigi şi la nuci multe
Ne daţi ori nu ne daţi, ne daţi, ne daţi?
Tot atunci, de Ajun, mamaia ne dădea spectacol în odăița cu pereți verzi și tavan mult prea jos, de intrau oamenii ușor aplecați de spate într-o smerenie necerută. O ploaie de artificii, strigăte de bucurie și râsul bunei noastre cu ochi de tăciune îmi întregesc și acum imaginea perfectă a unor vremuri cu parfum de scorțișoară. Că erau rudele sărace ale celor ce le vedem azi pe cer, nici n-am fi bănuit. Mirosul lor îmi bântuie şi acum nările, dar magia lor efemeră dura, de fapt, mult, în mintea noastră de copii. Ne-a aprins şi lumânărelele din suport, dar doar pentru o clipă. În seara aceea mamaia ne-a dăruit portocale şi glucoză…iar noi nu ştiam de ce suntem aşa de răsfăţate. Târziu am aflat povestea darurilor de Crăciun când, intrând la şcoală, a fost inevitabil să nu descoperim lucruri noi despre Moş Crăciun,  deși unii ni l-au confiscat pentru o vreme și l-au făcut Gerilă. Noi știam doar povestea aceea simplă, cu Nașterea Domnului, cu Magii, cu Iubire și cu rugăciunea simplă a dimineții de 25 decembrie, cu oamenii adunați măcar pentru o clipă în jurul unei taine.
Încet, încet, părinţii noştri s-au aliniat vremurilor şi am avut şi noi pomul nostru împodobit de sărbătoare, aşezat la intrare, pe hol, să nu mai stăm cu nasul lipit de ferăstruici. Cu toate acestea, bradul meu de poveste stă încă pe sala din satul nostru cu oameni buni. Şi e plin de nuci, mere şi frumos.
Acum…nu concep a avea brad natural în casă. Nu mă umplu de oroare dacă văd la alţii, dar eu prefer brazii mei din pădure, cei cărora le spun și acum „sărut mâna” şi care mă salută de la fereastră, împodobiți de zăpadă sau promoroacă sau doar de verdele nesfârșit, amintind de faptul că bradul a fost ales de Dumnezeu să-l pomenească de ziua Naşterii Lui, aşa cum spune o legendă:„Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească si să pună pe ramurile tale toate bunatatile; iar atunci când se vor strange în jurul tău, să se gândeasca la Mine, pentru că tu ești copacul cel mai drag Mie.” Din casă lucesc  luminiţe cuminți și podoabele cele noi au doar darul de a continua povestea începută cândva pe o sală friguroasă, într-un sătuc doar al meu.
Cu toate acestea, pentru mine, bradul înseamnă trăinicie, dor şi speranţă, visare şi amintiri cu nuci şi portocale, cu beteală creponată şi miros de …mamaie încă tânără.
Crăciun fericit, dragilor! Nașterea Domnului să vă găsească sănătoși!

23 dec 2013

Continue Reading

Poveste de primăvară, de acasă, din Noua, cartierul anotimpurilor mele speciale

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebună zi. Avusesem ședință cu părinții. Inutilă pentru mine. Ce mai putea să spună învățătoarea în plus? Că sunt, parcă, un pic mai absentă ca de obicei? Că mă exteriorizez greu și că rămân în bancă chiar și când se sună pentru pauză? Sau ca nu prea am prietene? Și ce? Mă obișnuisem. Nu știam ce înseamnă cuvântul popularitate, dar înțelegeam perfect, din jurul meu, cum e să te iubească toți doar pentru că te-ai născut asortată cu zâmbet și inimă bună. Și nu, nu despre mine e vorba. Viorica, a mea colegă, suplinea cu chipul ei drăgălaș și ochișorii  albaștri tot ce n-aș fi putut da  vreodată, natural. Eu habar nu aveam ce să le zic fetelor, nu-mi plăcea să joc elastic pentru că eram o împiedicată, iar pe fața mea era mai mult politețe decât entuziasm. Stăteam pironită cu ochii în vreo carte rătăcită pe bancă.  Îmi era  suficient ce aveam pentru că altfel nu știam a fi. Nu era timp de drame, de invidii, de socializări forțate. Oamenii mari, însă, dincolo de responsabilități, mai încercau să ia pulsul societății și, pentru că aveau puține momente în care se întâlneau organizat, îndrăzneau să facă, dintr-o banală ședință cu părinții, o reușită socială.
În seara aceea,  tânăra noastră învatatoare, ce nu împlinise încă 20 de ani și care ne preluase cu un an în urmă, se dăduse peste cap sa facă un eveniment din această reuniune. Împușca doi iepuri. Zicea, în două vorbe, ce credea că e important despre copii și le sărbătorea pe mame. Discret, la o prajitură cu frișcă, în clasă. Da, da, credeți că vorbesc acum despre lucruri obișnuite, nu? Așa ar fi fost, dacă școala nu s-ar fi aflat într-unul din marile cartiere muncitorești, în care cuvântul „cofetărie” însemna o încăpere ciudată, într-un complex comercial, unde zăceau niște bomboane „amandine” pudrate cu cacao și, din când în când, niște alune trase în ciocolată. Despre prăjituri nici nu știu ce să spun – or fi fost, dar eu nu-mi amintesc ceva savuros și comestibil. Prăjiturile bune se mâncau în alte locuri și nu mereu le găseai la discreție. Așa că se apela la „pile”. Ne ofensăm, acum, că trăim vremuri incerte, cu șpăgi, cu umilințe diverse, dar mă revolt teribil când se uită faptul că pentru o prăjitură bună trebuia să te ploconești la Casa de Comenzi de la Aro-Hotel, de exemplu. Darămite să faci rost de vreo treizeci de bucăți. Tata, însă, și-a pus toate armele din dotare în funcțiune și cum o fi dres, cum o fi făcut, nu știu, dar a adus, victorios, acasă,  un trofeu frișcuit. Era o mare de prajituri la noi în cămară, numai bune de îndulcit spiritele unor mame cu griji și cu poveri bănuite doar privindu-le fețele sau umerii adunați de atâta încordare.
Erau rare astfel de șuete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam în jurul școlii, dar știu că a fost un moment când învațătoarea m-a trimis acasă, după tata, probabil să ajute la debarasat sau să-i mulțumească personal, nu-mi amintesc bine; rețin numai bucuria și zâmbetul mulțumit al femeilor care se aflau în acea încăpere. Scoală era impropriu spus cladirii în care am primit educație timp de doi ani de zile. Se închiriaseră niște camere largi într-un bloc ce apartinea de un trust de construcții. Oricum, păreau săli de clasă si nu erau decat pentru ciclul primar, restul de copii, mai mari, deplasându-se un pic mai departe, într-o școala ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier. Acolo mi se părea mie că nu pot învăța decât cei norocoși, căci se dusese vestea că fiecare cadru didactic e ales pe sprânceană astfel încât nu era elev să nu fi reușit, mai departe, să izbândească doar cu  ce învățaseră acolo. Mereu oftam când mă gândeam la șansa lor.
Noi ne aflam în partea în care se construia, încă, în anii 80, plină de macarale, buldozăre și blocuri începute ici-colea. Ca tot Brasovul și cartierul ăsta avea o parte veche, cu băștinașii locului – familii intregi ce-și duceau numele din generație în generatie, care aveau povești ametitoare și unice, tradiții și care cunoșteau locurile din zonă cu tot cu legende și cu formele lor sălbatice. La mine nu ajunseseră decât vorbe precum Căciula, unde era un loc în care se bea bere și se făceau serbări câmpenești, Fântâna Hoților, Poiana Soarelui,  dar erau troițe și drumuri forestiere cu nume doar de ei știute.  Zona fusese un vis, sălbăticie și frumusețe la limita traiului în simbioză om-natură, subjugați de măreția pădurilor, domesticit cu aerul cuminte al caselor de vis. Trăiau, de când se știau, în comuniune cu ursul, cu lupii și cu viețuitoare ce mereu îndrăzneau să înainteze spre ulițele bătute de picior de om. Paradoxal, tot aici s-a făcut  o zonă împrejmuită unde s-au adunat animale  fel de fel, pe care le-am vizitat de atâtea ori încât ajunsesem să cunosc descrierile de pe tăblițe pe de rost, deși nu întotdeauna în cuști și colivii mai trăiau exemplarele respective. În partea zgomotoasă a șoselelor, dincolo de Ștrand, erau „coliviile” pentru oamenii veniți, din toate părțile țării, la marea industrializare, pentru care era nevoie de forță de muncă.  Acum, brusc, deveniserăm brașoveni, mai ales noi, cei mici care avusesem bafta să ne naștem la poalele pădurii și să primim pecete cu miros de brad.
M-am mândrit mereu cu emblema asta verde și cu paradisul aerului curat, pe care nu-l meritam pe deplin, pentru că nu o dată m-am lovit de preconcepții și de strâmbăturile din nas ale celor care locuiau în zonele cu ștaif ale orașului meu de smarald și nu ripostam ci încasam senină  cuvinte fără ecou. Era, fără îndoială, destul de departe de centru, iar diversitatea asta muncitorească, la care mai adăugau vreo două zvonuri haiducești, făcea lumea să fugă mâncând pământul, doar la auzul numelui. Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunțuri cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se părea raiul, așa ca nu pricepeam de ce…..”exclus Noua”. Îmi făceam, în gând, o idee cum că, aici, nu mai trebuiau sa vina altii si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare între noi, încât ne vom da „buna ziua” fara sa ne stim  numele. Nu a fost așa. Cartierul s-a mărit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun – natura super generoasă. Arată ca o stațiune din care mulți nu au plecat nici dacă au avut de ce și cum s-o facă. La atâția ani de când am primit găzduire sub o altă pădure a Brașovului, încă foșnesc în mine doruri și nostalgii, încă se ascund prin mine chipuri de oameni dragi și întâmplări memorabile și încă mă plimb pe margini de lac – plin de alge, fericită și încrezătoare că am trăit acolo unde meritam.
Dar să mă întorc la seara mea de martie. Am plecat, în fugă, spre blocul unde locuiam. Era deja întuneric beznă; mirosea a primăvară, a praf și a carbid, a noapte, a ceapă prăjită din vecini și a clătite; eram pătrunsă de entuziasmul care răsuna din sala de clasă, dar mai ales eram inundată de zâmbetul fericit al mamei care parcă se simțea victorioasă în reușita inedită, ce îi adusese numele pe buzele tuturor.  Și, desi cunosteam fiecare pietricică de pe drumul cel băteam zilnic, dus si întors, am căzut fulgerător într-o groapă adâncă, de n-am avut vreme nici să scot un sunet, atât de surprinsă eram de cascadoria mea.  Hăul în care mă aflam era parte din santierul de care vă vorbeam  și,  măcar teoretic, am realizat că nu avusesem ce căuta pe acolo, că în euforia mea am calculat greșit pașii, drumul, am numărat aiurea reperele. Practic, mă mâncase groapa cu totul. Beznă, frig, teama, frica de ce aveam să pățesc când mă vor vedea ai mei – mai mare ca toate, de altfel; ba aveam și o durere surdă în umarul drept care-mi sugera, discret, că intrasem în belele mari; toate la un loc erau de-a valma, in mintea mea și-mi strigau la reproșuri surde cărora nu le răspundeam în niciun fel.
Nu avusesem timp sa ma gandesc nici, măcar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru că, în cascadoria neprevăzută, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier-beton, uitată în râpa groazei. Bine ca a fost doar atât, mă gândesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuță ranita au facut ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra găurii negre și să mă roage sa întind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram în transă și poate doar  îngerul meu pazitor m-a facut sa-mi ridic mâinile, cu o putere neînțeleasă, într-o zvâcnire fermecată a trupului meu tulburat de incident.
Omul m-a adus la suprafață. Aveam un umăr luxat, fapt ce aveam să-l aflu mai târziu, dar în momentul ăla ma bucuram doar ca simt iar pământul întreg sub picioare si ca vad chiar si umbrele serii. Întunericul acela, scurt, apăsator și rece, cu miros de carbid, l-am purtat cu mine, multă vreme, în amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam să mai simt asta de câteva ori în viață, dupa aceasta întâmplare, semn că nu totdeauna negrul nopții e drum fără întoarcere.  Omul s-a depărtat dupa ce l-am convins ca cel ce se vede, la 50 de metri, e chiar blocul în care locuiam.
noua2
Am făcut câțiva pași și am întâlnit o fată veselă, cu o minge, care ma chema, rugător, să ne jucăm volei, amandouă.
Camelia, încetează, cred că mi-am rupt mâna, trebuie să dau de tata, mor de durere!, încercam să bâigui coerent, dar destul de neconvingător.
Ea nu mă auzea. Insista aiurea, în disperarea aia copilărească de a mai prinde o oră de joacă primăvăratică, si, parcă, nici lacrimile, ce aproape că mi se iveau în ochi, nu părea să le zarească. M-am îndepărtat bombănind, ca pentru mine, fără s-o condamn. Realitatea era a ei, eu făceam parte din ireal.
Tu n-auzi? Mi-am rupt mîna!, șopteam într-una deși nimeni nu mai era în jurul meu.
De nicaieri, parcă din tunelul timpului, exact lângă mine, stătea tata, cu părul lui creț, cămașa lui cu flori și încruntarea sa emblematică:
-Pot să știu și eu de unde vii?, ma întrebă el pe ton răstit, ferm, dar din ce în ce mai cald, bănuind cu ochii inimii că nu eram tocmai în regulă.
–Și, de ce te ții de mână, fata tatei?, își armoniză el vocea încercând să mă scape de tremurul nefiresc care mă apucase, luându-mă încet de după umeri și îndreptându-mă spre sanctuarul nostru în care dispăreau cu trei zâmbete și două mângâieri toate tulburările pământului.
Primăvara aceea a fost ultima petrecută printre blocuri în construcție. Ne-am mutat în școală nouă și alte amintiri s-au așezat în sufletul meu care explora viața tânără într-un cartier cu nume predestinat de pasăre Phoenix – Noua.
N-am avut un cadou prea frumos pentru mama, în acea zi. Șase săptămâni am stat legată cu mâna lângă trup, ca într-o simbioză totală. Era dreapta. M-am refăcut  si-am punctat o poveste în cartea experiențelor mele. 30 de ani am trăit în acest loc pe unde încă văd pașii părinților mei tineri, de unde mai răsună vești cu nume cunoscute și îmi mai plimb amintiri rătăcite și fără importanță, care se strâng ciorchine cât să nu uiți că morala stă și în lucruri aparent banale.
In urma cu ceva timp, mi-am fracturat glezna stângă; iar accidentul stupid mi-a adus o nevoie de contabilizare a incidentelor nefirești, bifând, pe lângă cascadoria de la cei 10 ani ai mei, o lume care, culmea, atunci era în construcție, iar acum deja pare sumbră și demolabilă pe alocuri. Coliviile de beton rezistă tumultului, deși unele dintre ele au aer trist și poartă amprenta degradărilor de tot felul.
Nu știu de ce, însă, vreau să cred ca există o morală în toate acestea, ca și când mi se arată că și lucrurile neplăcute au o rezolvare ușoară,  și că pot exista povești mult mai dureroase de atât, fără happy-end, așa cum sunt multe din întâmplările vieții, care se rezolvă fără, însă, să înțelegi de ce a trebuit să treci prin etapa respectivă. Azi, mi-e dor de Noua și de părinții mei tineri, de tata și copacii de pe cămașa lui preferată și de mama cea cu zâmbetul așezat în colț de inimă fericită! Azi, în sumbrul zilei, cineva mi-a readus muze pierdute prin îndeletniciri de toamnă cu miros de sărbătoare de 1 Decembrie. Ne pregătim și de Moș Nicolae pentru cei care, cred, nici nu știu de așa ceva, dar asta e altă poveste. Eu de Moș Nicolae primeam portocale si băț magic, împodobit cu mâțișori…, tot acasă, tot în Noua.

noua1

Continue Reading

Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:
„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

Continue Reading

Felinarul de sub geam

Trei castroane zâmbeau pe masa aia cu mușama albă și desene cu cireșe. Unul cu făină, altul cu albușuri și unul plin cu nucă măcinată fin, atât de fin încât ziceai că e zahăr din acela extra, cum nu prea mai nimerisem noi de multă vreme, căci în sacii pe care-i primeam de la Colectiv, în schimbul sfeclei, ziceai că e orice numai zahăr nu. Începeau apoi sa apară, una câte una, esențe, lapte, tăvi, teluri, măsuri, ouă întregi, oale și castroane. Ne pregăteam de spectacol și, sub copertina aceea acoperită cu stuf, așteptai magia, apăreau baghetele magice și tu te așezai nici prea aproape, să nu încurci, nici prea departe să nu cumva să-ți scape ceva din vrăjile alea ce le făcea mătușa.
Radioul mergea în surdină. Mirosea a ceai de mușețel, singurul care îi ținea migrenele în frâu  și era mai mult decât evident că în ziua aceea nu era nici prea cald, nici prea frig, de parcă prăjitura aceea nu se făcea decât după ce se consultase bine starea vremii. Chiar așa și era. Tușa își căuta o zi care să nu o nădușească și să o facă să își piardă din răbdarea pe care o păstra în stare perfectă pentru toate acele cofeturi. Căci nu făcea puține. Butelia era încărcată, cuptorul pregătit cu o zi în urmă, când îi făcuse proba și mai puse o cărămidă pe un lateral, să nu-i ardă bunătate de muncă.
Era pregătită ca pentru o reprezentație de soi. Avea părul prins cu o eșarfă, pe care trona o agrafă de argint ce reprezenta un păun; nu se despărțea de ea decât atunci cand își punea baticul pentru muncă, în curte.  O primise în ziua cununiei sale, cu mulți ani în urmă. Rochia în A, dezvelea niște genunchi armonioși, iar șorțul de culoare caramel, primit de la o nepoată, ziceai ca e accesoriu de lux și nu doar protecție necesară și binevenită. Avea papuci de piele, decupați din  niște sandale  care nu mai aveau voie pe drum datorită unor zgârâieturi făcute în pietrele de pe uliță.
Pe partea cu casa, erau niște polițe albastru-verde, și de acolo comori din lut mă priveau curioase. Oale cu lapte prins, ulcele goale, străchini și blide colorate îmi șopteau cuvinte despre o lume caldă și senină, ancorată prin simplități de poveste. O ușă de  lemn băițuit mă făcea să-mi doresc să intru în casa din Crivăț, unde știam  că sunt toate rochiile ei de oraș. N-aveam cum să ajung, așa că priveam perdeaua din fir de bumbac cum lăsa întunericul să doarmă. Deja telul își făcea treaba și bătea iute niște gălbenușuri cu zahăr, până se îngroșaseră bine. Laptele își aduse aportul și crema se ițea în mirosuri diafane de vanilie și nucșoară și de abia așteptam să coboare în alte recipiente să-mi pot băga mâinile si să-mi fac degetele sa fie mândre de misiunea ce o primeau la fiecare final de etapă.
Bezeaua cu nucă era deja foaie coaptă și mie îmi părea cea mai fina prajitură din lume, dar și una care, cred, nu putea avea orice creator, întrucât gesturile mătușii păreau a fi de dirijor desăvârșit sau de chirurg care, cu precizii maiestuoase, o făceau pe femeie să-și umfle pieptul de mândria perfectiunii. Nu se grăbea însă să termine și, ca o amăgire, primeam compot de struguri și pandișpan cu stafide, iar ea se așeza pe fotoliul scârțâitor savurând o limonadă. Avea alături și o cafea pe care mai mult o plimba de la masă spre gură decat s-o savureze, semn că și pentru gânduri e nevoie de aromoterapie specifică.
După ce se dumirea că n-am să mă mișc de acolo, pe uliță, îmi punea un sul de lână între brațe și ea facea iute câte un ghem numai bun pentru ilicul ce și-l propusese să-l croșeteze cândva. În timpul asta, crema se răcea, dar si seara se instala pe nevăzute și nesimțite, turnând toropeală în ochii mei obosiți de atâta așteptare. De, se apucase târziu de meșterit și ne mai și stricase rostul ciulamaua si ciorba de cocoș care erau musai a fi gata, pentru masa de seară. Doar ca mie nu-mi păsa de ele, mai ales ca m-ar fi îndopat bine de tot, astfel încât să nu cer nicio frimitură din prăjitura ei vestită, pe care, cu excepția acelei seri, o servea a doua zi, caci i se parea ei ca foile trebuie sa se inmoaie putin. Mie îmi plăcea așa crocantă, chiar dacă mâncam cu limba fiecare frimitură rămasă pe farfurie. Ei, cam nu era frumos, dar adoram momentul.

pozax

Aduse puțină apă caldă cu ibricul cel roșu și cu smalțul sarit și îmi spălă mânuțele de la crema de vanilie, desi mă ștersese bine și când am ajutat-o cu sulul, apoi mă ruga, ferm, să intru în casă, ca se făcuse  mult prea răcoare. N-aveam ce face; o ascultam cu puțină teamă în mine, doar că dadeam ușor perdeaua de la geamul ușii și o mai urmăream să văd dacă se apucă de prajitură. Când o vedeam concentrată, între două asamblări, fugeam iute în camera din Crivăț, la rochii. Dintr-un tablou, îmi zâmbeau două chipuri senine – mire și mireasă. Ea cu o coafură înaltă, dată ușor după urechi, cu un voal lung ce se revărsa dincolo de podiumul unde se făceau fotografiile, cu un buchet de flori lungi  în brațe, care aveam sa aflu că se numesc cale și cu un costum național perfect, dar care atunci îmi dădea ceva supărări, căci nu înțelegeam de ce nu are si mireasa asta rochie albă și lungă cum aveau toți prin casele lor. Mai că-mi erau martori tăcuți ai curiozității mele. Felinarul de sub geam se aprinse ușor, pâlpâind parcă și făcându-mă nu doar să-l văd ci să mi se pară că-mi vorbește și că mă avertizează că vine mătușa. N-aveam de unde a ști că aprinzând lumina în curte, eu credeam că acela e vreun mesaj tainic și, după ce vedeam că nu se întâmplă nimic, îmi reluam contemplațiile.
Avea mătușa pe fiecare latură a casei niște felinare grozave, dar nu totdeauna le lăsa să funcționeze. Iarna, de Crăciun, zici că erau podoabe perfecte pe lângă filigranul scândurii, de sub streașină, ce părea ca o beteală, în luminile de sărbătoare.
Am adormit, acolo, privind jocul de-a noaptea și ziua, așezată între fotografii și învelită cu  broboada de lână ce fusese a strabunicii mătușei. Acolo m-a gasit, chemându-mă, așa cum bănuiam, la ciulama si ciorbă. Am refuzat cu toata ființa mea și doar promisiunea că-mi voi primi porția de răsfăț m-a facut să revin la sentimente mai bune.
Lângă cănița cu lapte, aveam un ardei gras uns cu pastă de brânză. Nu se aștepta să mănânc nici ciulama, nici ciorbă, dar mă necăjea de fiecare dată știind că a doua zi, la prânz, aveam să ling și strachina dacă îmi punea alături puțină mămăligă caldă. Mă așeza apoi, în fotoliul scârțâitor cu fața spre felinarul de sub geam, care lumina toata curtea. Cainele latra și deja veneau degustatorii prăjiturii. Vinul curgea în pahare, vișinata sclipea spre stele și radioul cânta în surdină despre bucuria unei vieți care acum îmi zâmbește în amintiri.

4285b-fund25c42583ro25c5259fie

Timpul a crescut mare și voinic; nu m-a făcut nici cofetăreasă, nici cu familie mare, nu sunt mamă, nici mătușă,  doar de aia de departe, cu înrudiri neștiute, dar am un felinar alb, în geam, care-mi aduce aminte că viața e frumoasă în orice dimensiune ai afla-o și punând în ea alte personaje, alte zâmbete, alte amănunte. Acum sunt mai tot timpul la diete, iar în locul fotoliulului scârțâietor am un leagăn, în casă, pe care stau și privesc lumini din geam, lumini de oraș, lumini de pe străzi cu povești adormite.
Când am fost mireasă am avut buchet de cale colorate, semn că unele lucruri intră în tine si nu te mai părăsesc niciodată. Cafeaua mea doarme pe măsuță și aștept felia de tort de bezea, cu totul altă rețetă, da care sigur îmi va aduce aminte de o femeie cu esarfa și agrafă cu păuni. Aripă de gând, aripă de amintire pierdută, mulțumesc pentru mângâierea și povestea trimisă de acolo, de la felinarul de sub geam.

 Tema „felinarul de sub geam” are și alte interpretări și le găsiți în clubul celor 12 cuvinte, în tabelul lui Eddie.

Continue Reading

Cu mamaia la discoteca

Când eram mică, una din expresiile pe care le uram cu foc era „pe vremea mea”. Nu puteam să mă fac şi eu că stau degeaba şi pe gânduri, că, hop, „pe vremea cuiva” nu era timp de asta, şi, vezi Doamne, se alerga încolo şi încoace pentru un blid de mâncare. Nu mă puteam şi eu un pic făli cu vreo rochie mai şuie, că, gata, „pe vremea altcuiva” nu existau decât două bucăţi -una de fiecare zi, şi alta de duminică iar asta nouă sigur nu corespundea vremilor. Începusem să mă cam obişnuiesc cu expresia asta, dar nu însemna că-mi şi plăcea. Nu-mi place nici acum.
Într-o zi, mi-am cumpărat singurică, din bănuţii câştigaţi de mine, o pereche de saboţi. Erau închişi în faţă, şi eram tare mândră de ei. Până am ajuns acasă. O ora s-a chinuit tata să înţeleagă cum vine asta – albastru în degrade. „Măi, tată, măi! Vezi că te-au înşelat ăia şi ţi-au dat pantofi uzaţi! Tu nu vezi ca nu au nicio culoare? Păi, pe vremea mea, culorile erau culori, nu degrade” , și mai scuipa un pic pe papucul meu, încercând cu o cârpă să uniformizeze culoarea. După ce s-a bunghit că aşa erau din fabrică, m-a înjurat dulce, bombănind în barbă: „Apăi, pe vremea mea nici papuci n-aveam! Nu m-am dus la horă să mă pup şi eu cu o fată că eram desculţ! Am ajuns cu o pereche de başcheţi la Braşov, şi ăia împrumutaţi!” , adevărat, tată, dar cred că bascheții ăia au avut ceva praf magic că tare te-au ajutat să găsești cărare spre succes și împlinire.
Orice făceam, aducea invariabilul, de mai sus, branduit deja. Aproape că voiam bătaie decât sa mai aud, o dată, această vorbă care te tăia până în fundul sufletului. Dar uite cum deviez eu de la o întâmplare, care dacă nu s-ar fi petrecut aievea, jur că o inventam eu, doar pentru amintirea de nepreţuit care mi-a rămas într-un cotlon ascuns şi de care nu pot vorbi fără să mă gâtui de emoţie. O întâmplare despre cât de aproape îți poate rămâne o fărâmă din trecerea ta prin viață și cum unii oameni s-au născut să îndrăznească, să biruie, să strălucească și să se cuibărească în sufletul tău mergând cu tine prin fiecare clipă petrecută pe pământ ca într-o taină doar de voi știută.
Crescusem. Aveam vreo 17 ani, şi nimic, nimic, nu-l făcea pe tata să accepte lucrul ăsta uşor. Fusese multă vreme plecat din ţară, iar şocul de a mă vedea aproape femeie nu-i dispărea deloc, din păcate. Nu mai vorbesc de toate conflictele neînţelese de mine, dar logice pentru el, care mă secătuiau şi mă ţineau departe de toate activităţile caracteristice vârstei mele. Acceptam, nu fără să mă revolt, orice hotărâre. Asta nu însemna că tristeţea nu era pe faţa mea ca o mască permanentă. Rezistam greu, dar din dragoste pentru el, îmi alungam de zece ori pe zi gândul meu, aparent egoist.
Tata avea nevoie de odihnă, aşa că ne-am refugiat, pentru o vară, cu toţii, în satul mamei mele. Ehehe! Ce vremuri! Toţi erau sănătoşi, în putere, familia reunită într-o formă cum rar se va mai întâmpla în timp. Doar eu mă topeam pe picioare de plictiseală şi de căldura aia mocnită, de sat uitat de lume, în câmpuri arse şi uscate. Vremea când plângeam până la Mizil, de dragul mămăiţei mele, trecuse şi lăsase loc doar unor frământări de adolescentă suferindă. Era suficient să mă privească tata, în starea mea de zi cu zi, că un nou incident stătea să înceapă. Mi-o căutam fără să fac nimic, propriu-zis.
La un moment dat, se aude în sat că, la Căminul Cultural, va fi seară dansantă. Habar n-aveam să dansez, deşi ani aveam destui. Mie nu-mi mai părea vreo tragedie, era rezultatul unei educații rigide, exact cum v-am povestit deunăzi, cand spuneam ca in apartamentul nostru de bloc muzica nu canta niciodata. Asa ca daca muzica nu e, de unde dans? Dansul acela posibil, însă, încolţise în capul meu ideea că n-ar fi rău să pot participa şi eu la un eveniment de acel gen, măcar de curiozitate. Degeaba încercam sa-l înduplec pe tata, să-i promit că doar pentru o vizionare, măcar, să mă lase, că nu mă amestec la dans cu „ţăranii” satului, că doar scenarii absurde îi treceau prin minte. Totul era până la închipuirea că nişte mâini străine s-ar putea încolăci peste mijlocul meu, într-o încercare bâţâitoare.
Nu mai insista!, spunea tata, din ce în ce mai nervos. Nu te duci, şi gata! Pe vremea mea, fetele tinere mergeau însoţite de femeia bătrână din casă şi erau bine supravegheate Unde să te las eu, printre oameni pe care nu-i cunosc? Si cine-mi garantează mie că vii teafără de acolo?”, de parcă m-aș fi dus la război nu la vreo discotecă sătească, însă el deja își imagina lupte corp la corp și săruturi furate, știrbindu-mi astfel ceea ce nici eu nu știam că am. Am oftat prelung și am început a foșni toată a neliniște dar atât cât să observ că  nici una, nici două, mamaia mea, care plângea în colţul basmalei ei înflorate, nici că mai aşteptă să înceapă alte comentarii, că numa ce o aud, ca  un miracol: „Ei, Iosifică, dacă e aşa mamă, merg eu cu ea! Dar o iau şi pe Sorina să vadă şi ea cum se distrează tineretul!”
Mama, care era simplu spectator, şi care cu ochii minţii vedea spectacolul gratuit oferit de bunică mea tineretului sătesc, a încercat zadarnic să ne oprească acţiunea. Mamaia şi-a pus şorţul nou, basmaua cea de duminică, şi-a luat toiagul nelipsit picioarelor sale neputincioase, pe noi de ambele braţe şi ne-am îndreptat spre Căminul Cultural.
În urma noastră lumea râdea ca la urs. Nu se mai văzuse aşa ceva, nici măcar cu fata popii, cea crescută după taine şi canoane. Eu, înaltă, slabă, ca o arătare de Braşov, prea plină de fusta ei de piele gri petrol, care şi acum ar face victime în lumea fashion prin culoarea deosebită ce o avea, – mai am costumul și acum, si inca in stare bună, din respect pentru efortul tatei de atunci – nesigură de acţiunea în care se afla, dar prea curioasă pentru a renunţa uşor la aceasta, păşeam printre pietrele uliţei făcându-mă că nu văd rumoarea creată. Doar sor’-mea, Sanda, ţopăia fericită că-şi va întâlni acolo suratele de joacă de pe stradă.
Deja zvonul circulase şi ajunsese înaintea noastră la Cămin, astfel încât atunci când uşa se deschise şi a apărut mamaia zâmbind ca o fetişcană, nimeni nu s-a mirat prea tare. Auoleu, dar abia acum începea aventura pentru mine. Cu un ghiont prea vizibil, de care m-am jenat prin natura lipsei de experienţă de viaţă dar și datorită aerelor mele  de domnișoară, mamaia mă împinse şi pe mine în grupul celor mari, fără să stea pe gânduri, aşa din instinct și dragoste, dornică să mă vadă distrându-mă și meritând toată tevatura aia, că doar nu venisem la muzeu. Toată lumea se risipi, însă, lăsându-mă primadonă, la concert, fără spectatori, de-mi venea să intru în pământ, nu alta. Nici măcar fetele de pe stradă nu se înghesuiau să mă salveze. Şi de ce ar fi făcut-o, când, de fapt, le adusesem duşmanul, fix la singura lor serbare comunală? Cât mai umblaseră ei după DJ- ul scump la vedere, mai rău ca soarele în timpul furtunii! Ehehe! Şi-acuma, na, belea…
Încet, încet, toţi se mutau afară din Căminul Cultural să se poată pupa şi strânge în braţe, liberi, fără să-i vadă tanti Ioana lui nea Nelu Colan. Eu nu îmi doream altceva decât să ne întoarcem, îmi ajunsese durerea aia crunta de stomac și bătăile de inimă care păreau ca vin din toate părtile corpului uitand de bruma de anatomie pe care o învățasem până atunci.  Sor’-mea bâţâia pe ritmuri disco, cu o Doiniţă şi o altă fată de vârsta ei și nici nu concepea să-i stric distracția abia descoperită. Mamaia zâmbea politicos tuturor. Doar de mine nu se apropia nimeni, de zici că se dăduse cu bomba cu neutroni, fix în jurul meu. Acum, când rememorez, mă lovesc de timpuri și vremuri, de percepții și de faptul ca totuși se mai schimba lucruri pe lumea asta. Realizez, ca in ciuda bățului din dotare, al șorțului de jupâneasă și al basmalei cochete, buna mea dragă nu avea nici 55 de ani, doar ca toți cei din jur o tratam de parcă împlinise suta și în ea zacea toată înțelepciunea lumii.
 M-a salvat, drăguţa – tot cu grija și istețimea sa de care toți beneficiam din plin – strigând într -un microfon că pentru ea asta e singura seară în care nu vede, nu aude şi nu pricepe, şi că n-au decât sa se pupe după boscheţi cât vor, dar s-o danseze şi pe nepoată-sa careva. Să mooooooor, nu altceva! Şi, ca să nu plâng instantaneu, m-am trezit într-un blues al vremii cu finul nostru cel mai mare. Salvată de clopoţel, cum s-ar spune, şi de  ruşinea abătută asupra mea de nicăieri. Naiba mă pusese să vreau la bal?
Nu mai ştiu amănunte. Am senzaţia că am plecat destul de repede, spre dezamăgirea soră-mii, care tocmai ce se băgase într-un joc de-a ascunselea. Tata s-a declarat mulţumit, mamaia şi-a ţinut promisiunea şi nu a spus nimănui care pe care a pupat; dar nu s-a mai mirat când unul, sau altul, anunţa vreo logodnă. Ea, deja, avea notate, în carnetul sufletului şi al minţii, toate datele. Cât despre mine, atunci am fost mulţumită, atât cât se putea, de toată seara cu pricina. Dansasem în sfârșit, habar nu aveam ce; văzusem lumea tânără a satului, seara disco, şi îmi fâţâisem şi fusta mea, cea de neegalat, printre lume, care nici că mai văzuseră aşa ceva până atunci, astfel încât orgoliile mele mărunte îmi băteau gongul celor mari care se apropiau. Nu mi-am mai dorit la dans. Ba, în timp, puţinele seri petrecute prin discotecile din împrejurimi mi-au lăsat gusturi amare… de nepotrivire.
Întâmplarea asta, în schimb, cu mamaia la discotecă, a devenit, peste vreme, una din amintirile mele de aur, iar dacă ar trebui să o mai trăiesc l-aş ruga pe Dumnezeu să nu o ocolească, pentru că, fără să ştiu, atunci, „pe vremea mea” am trăit lucruri din „vremea lor”. Şi… nu regret. Uite aşa azi, cu eroii vieţii mele, v-am mai adus o poveste, iar eu am încă un punct bifat cu SĂRUTUL MEU SĂRAT DE BĂRĂGAN, buna mea născută într-o zi de Sfânta Paraschiva și dusă într-un început de an, cândva, când viforul și zăpezile mi-au îngenunchiat copilăria și simbolul ei.
Te iubesc, mamaie! Dincolo de cuvinte şi întâmplări, până acolo de unde mă veghezi azi…

bunica

 19 iunie 2013
Continue Reading

Oamenii porților noastre. Oameni-dascăli

Când un subiect cu numitor comun are fiecare suflet prins în el, s-ar putea naște milioane de povești. Câteva ar semăna între ele, ca atunci când tragi cu ochiul la foaia de extemporal a colegului de bancă. Unii ar adăuga o notă de umor, alții ar pune ceva scris cu creta, câțiva și-ar aduce aminte cum era moda vremii, ar mai fi și cei care ar scrie despre amoruri naive, dar dacă ar avea un personaj comun, eu sunt sigură că l-ar zugrăvi în cuvinte asemănătoare. Sclipiciul fiecăruia ar face diferenta și ar îmbogati personajul, după caz și legăturile avute.
cotu-ciorii
Căutând pe internet ceva care să ateste această veche localitate, am fost uimită să nu găsesc prea multe, așa că atașez ceea ce se vede ca martor tăcut al cuvintelor mele
Satul, în care mamaia si tataia m-au ținut să devin omuleț potrivit pentru orașul meu, se numea Cotu-Ciorii. Cât am mai plâns eu pentru acest nume drag, căci mie îmi părea denumirea perfectă, iar pentru cei care aveau mereu cârcoteli și râsete înfundate nu însemna decât că cioara n-are cot.  Așa, și ce dacă râdeau ei de mine, eu tot mirosul prafului îl aveam în nări ca pe cel mai bun parfum, iar aerul sătesc nu însemna altceva decât că sunt acolo unde trebuie sa fiu?! Parcă văd prunii de pe șanțuri și mărul dulce de la baba Ioana, valea cu apă mocirloasă unde se înghesuiau cârdurile de gâște să-și hidrateze penele ce vor ajunge, cîndva, în perne de cucoane. Nici acum n-am deslușit misterul cârdurilor. Erau în tribul fiecareia cate 20 de înaripate, cu mama gâscă, gâscanul ciupitor și puiuții care nu-mi păreau deloc puiuti, căci arătau zdraveni ca o orătanie cu vechime. Bre, dar cum știau ele sa nu se-ncurce cu celelalte, cum de nu voiau să se adune, toate, ca-ntr-o manifestatie, și făceau fine culoare de departajare? Cum știau sa se-ntoarcă singure, fix,  în curtea unde își făceau somnul de frumusețe? Eu puneam seama pe salcia de la poartă. Sigur, ea era semnul nostru.
Doamne, cât iubesc sălciile! Le ador! Cum foșnesc ele în anotimpuri cu ștaif, cum se unduiesc și se alintă, cum strigă doruri în frunze tăioase și subțiri, cum se apleacă și se ridică în balet inedit, indiferent de spectatori știuți și neștiuți, cum le iese sincronul, zbaterea, nemișcarea.
În satul salciei mele a venit toamna iar, și a adus aminte de alte toamne calde pe când nu știam că se cheamă astfel. În satul copilăriei mele n-am prea prins începuturile școlii. Eram prea mică, până la cei șase ani, să-mi imaginez că gălăgia de pe drum, din jurul prânzului, nu e făcută de gâște și nici  de alte viețuitoare, ci erau copii zglobii, care-și trânteau ghiozdanele și se alergau a bucurie pe ulițe, în timp ce se grăbeau, și nu prea, spre strachina cu ciorbă ce îi aștepta acasă.

bistriteanul

Dar dacă de școală nu auzisem prea bine, de învățătorii satului…. da.
Ei erau stâlpii, erau respectul, admirația și exemplul de urmat pentru fiecare om al locului, indiferent de cât de mult le-a plăcut cartea sau nu. De domnul Nelu și doamna Bița știam ca despre două icoane vii la care te inchinai cu un „buna ziua” si primeai, bonus, în răspuns, și o sprânceană ridicată într-o curiozitate firească ce-ți pecetluia, pe loc, viitorul. Tovarășul Nelu sau tovarășa Bița? Haida, de! Reușiseră, când toti eram asezati în griul vremurilor, sa nu-și însușească termeni care nu li s-ar fi potrivit niciodată.
Nu știu dacă Dumnezeu le-a dăruit înfățișarea potrivita datorita rolului pe care  l-au avut in acel sat sau ei au pus pe chip și statură, acea nuanță de sfintenie si eleganta, in acelasi timp. Rafinati, discreti, cu voci inconfundabile, erau emblema intelectualului perfect, a dascălului care nu-și uită elevul și care știe cum sa îl determine să-și aleaga drum bun. Ei au fost simbolul iubirii acestei profesii minunate,  și al devotamentului față de tot angrenajul acesta, simplificat prin cuvântul școală.
Domnul Nelu fusese directorul școlii multa vreme; Doamna Bița învățătoarea cu chip senin, curat, cu voce domoală si ferma. El, înalt și falnic, precum un brad, îmbrăcat mereu într-un costum gri; dumneaei..ca o regină neîncoronata a literelor din abecedar; oameni care și-au trait bucuriile si tristetile în același crez. Nu cunosc  om sa nu fi fost îndrumat, la nevoie, de către aceștia. Ei  erau cei care îi ajutau  să redacteze, cum se cuvine, vreun act, sau vreo petiție scrisă, și nu se sfiau  să sugereze că studiile trebuiesc terminate, acolo…… unde observau urme de abandon. Cumva.
În timp,  au reusit, printr-un firesc desavarsit, sa ramană, satului, Dascălii Perfecti, istorii vii, care si-au intins aripile peste  acel Cotu-Ciorii,  în ocrotire și grija. Au dat altă semnificație cuvântului respect, au dat alt înțeles cuvântului valoare, și au arătat că modelele sunt evidente, nu create artificial.
Acum, au flori la cimitir, iar cel mai tare m-a impresionat cand, pe Facebook, una dintre fetele tinere, care i-a avut exemplu in viata, și-a pus, la moartea doamnei Bita, doliu ..ca avatar. Poate n-o fi cel mai important amănunt, dar e o ducere în prezent, pentru ca acei oameni i-au fost indrumatori și mamei, in anii ei de scolar, iar daca in vremurile in care ne fura alte exemple si alte lucruri importante, o fata tanara nu uita ce a insemnat Doamna pentru sat, mie imi pare mai mult decat minunat.
Din păcate, nu pot pune descrierii lor multe nuanțe, poate doar cei care i-au cunoscut cu adevărat să adauge unele în plus. Pentru mine au fost mereu uriașii cu povești, oamenii cei mai respectati din sat, ființele care au știut mereu sa rămână, și atunci cand n-au mai fost in exercitiul functiunii, Domnul Nelu și Doamna Bița, Dascălii Eterni.
Salciei i-am prins, în frunze, gândul acesta. Să-l ducă, peste tot, ca un vuiet; sa intre în fiecare căsuță de pe ulițe și să facă alte frunze a foșni; să trimită gând de aducere aminte și recunoștință și să se oprească acolo, între cruci, vorbind de toamnă și șoptind încet – mulțumim.  Gând bun în eternitate!
                                                                                                          ***
ilies
foto primită de la Gabriela Ilieș, cea care atunci când întâlnește o poartă deosebită îmi trimite gând bun, cunoscându-mi pasiunea
Mulțumiri tuturor
celor care ne-au ajutat
să devenim
și care au deschis
poarta spre viitor!
La mulți ani, de ziua dascălului, tuturor celor care își fac meseria așa cum știu și pot! Mulțumesc celor care mi-au fost îndrumători, chiar și celor căror  nu le-au  trebuit diplome în acest sens. Las semn o discuție, din dimineața aceasta, între mine și un om care mi-e drag și care îmi deschide mereu porți de bunăvoință și cunoaștere, prin care as vrea sa arat ca niciodată nu știi de unde mai apare un dascal bun, in timpuri cand crezi ca acest lucru nu mai e posibil. Si inca putem creste și imbatrani …ușor:

semn

Continue Reading

Problemele unei adolescente cu accesoriile naturale

Va spuneam, cândva, de o poză cu mine, intr-o fusta neagra şi o bluza alba, undeva la 14 ani, în care sunt de nerecunoscut. N-am găsit fotografia, dar o caut. Bluza mea era dintr-o matase naturala, fina şi eleganta. Mi-o croise o vecina dintr-o camasă a unei cunostinţe, ce o primise, la rându-i, din Franţa. V-am mai spus ca moda nu e, nici pe departe, locul meu tare. La ce combinaţii dezastruoase am facut in timp, ma mir ca nu m-a arestat cineva pana acum pentru lipsa de bun gust. Da, dar macar stiam ca naturalul e natural si n-are cum sa fie urât. Accesorizasem bluza cu un snuruleţ negru, delicat. Ei, aici sunt consecventa, fundele, bretelele, cravatele, baticuţurile, esarfele sunt,  si acum, accesoriile mele preferate. M-a stapânit, multa vreme, sindromul hainelor de duminica, asa ca un cult tainic si stiut doar de mine, dar mostenit de la bunici, de la ai mei. Sunt convinsă că mulți au această amintire. Nu scapi de ea, nici dacă o dosești în afara șifonierului cu amintiri.  Tocmai de asta, hainuţele cele bune  mi le-a pus mama in valiza, cu grija, când am plecat la liceu, la Bucuresti, sa le imbrac la ocazii, zicea ea. Ocazii nu prea erau si, oricum, inceputul liceului a fost asa un mare soc pentru mine, incat, la cât de devastata eram, nu puteam deosebi noaptea de zi.  Ma bucuram, fără prea mare convingere, ca nu trebuie sa ies din moda uniformei purtata oriunde – şi când luai masa la cantina, si la cursuri, dar mai ales pe stradă, să se vada ca esti eleva acelui liceu, altfel nu primeai bilet de voie. Mult mai tarziu, am reusit sa mai imbracam si alte haine, dar in general eram terni si anosti.
Când am vazut, pentru întâia data, la o colega mai instarita, o fusta pantalon din material de jeans, aproape ca am lesinat de emotie. Când am primit, eu, prima pereche de blue jeans, undeva in clasa a unsprezecea, va zic că si acum pot sa va descriu modelul, atat de marcata am fost de moment. Erau inchisi la culoare, cu un singur buzunar la spate, ce avea o clapeta micuta, care se incheia cu o capsa lucioasa. De vis. I-am purtat pana s-au tocit.
Nu acelasi noroc, la purtat, am avut cu bluza mea de matase naturala. Se ivise si ocazia, undeva pe la sfârsitul lui octombrie. Vestitul ”Bal al bobocilor” ce ne era destinat, impunea o ţinuta mai de soi. Mai de soi decat cele doua piese vestimentare ale mele, din valiza, n-aveam; dar cum ma tot repet cu asta, nici nu prea aveai nevoie, teoretic.
Zis si facut. Ma imbrac frumusel cu fusta. Am un obicei prost si acum, mai intâi ma incalţ si pe urma ma imbrac, am eu o legatura forte cu pantofii, macar atât. Normal, ca urma si faimoasa bluza; când, descopar, ca peste bust, camasa mea nu se incheia. Acum, sa va spun drept, ma inchisesem in baie, din care trebuia sa ies victorioasa, mai ceva ca Cenusareasa la balul ei. Numai ca, bagheta magica, rugaciunile si lacrimile mele nu au facut sa se incheie nenorocita aia de bluza. In doua luni, de când plecasem de acasa, imi explodasera sânii si sa mor daca inţelegeam fenomenul fara sa bâzâi si sa ma oftic teribil.
La balul bobocilor n-am mai fost. Am trecut asa, in graba, tocmai când frumoasa mea colega, Oana, cânta ceva pentru un titlu de Miss. Si mi-a trecut supararea instantaneu, in momentul in care am vazut-o pe ea, modestă, printre celelalte concurente impopoţonate, imbracata – da, aţi ghicit – tot in uniforma. Drama luase sfârsit. Nu  si problema mea personala cu crescutul sânilor. M-am dus, fuguţa, la farmacie, am cumparat doua suluri de tifon si-am inceput sa ma infasor, sa nu se vada, sa nu se stie. Mi-era o rusine de muream. Mi se parea ca sunt prea matura si prea femeie si ca toata lumea se uita ciudat la mine. Când ma uit, acum, cum toate isi umfla buzele, si-si pun silicoane, zâmbesc amar. Moda mea! Ce inapoiata eram, Doamne!
La jumatate de an de la aceasta intâmplare, ma cheama bunica-mea, la o nunta la Buzau. Se insura varul mamei. Eveniment asa de mare pentru noi, ca n-aveam voie sa-l ratez. Eu am venit direct de la Bucuresti. Ai mei din Brasov. Intre timp imi cumparasem singura ceva ţoale mai de soi, si, mai pe masura. Dar ura mea faţa de ”accesoriile” naturale tot ramasese. Mi-am achiziţionat, totusi, si un sutien. Ce era de facut, ca doar nu veneam pansata sub o bluza gen, ie româneasca! Cand m-a vazut neamul, au inceput sa ma arate, mai ceva decât la târgul de fete de pe muntele Gaina. ”Uite-o!, manca-o-ar mama. Ea e. Da, Adisor a noastra. Dii lu ‘ mamaia.” Ce mai, eram asa de mândra ca uitasem de hamul ala ce ma ţinea in frâu ca nu cumva sa ma dedau la ceva scalâmbaieli pe muzica, nu de altceva, dar poate pocneam.
Si-am pocnit. Am pocnit rau, in plina nunta, la un dans cu tataia, in care ma minunam de chiuitul lui: ”Unde joaca buzoienii, acolo pamantul geme. Iuiuiu si iuiuiu.”
Și, minune, mi s-a rupt „ţâţarul”. Noroc ca era mama pe faza,iar printre hohote de râs, l-a innodat cum a putut de repede, saraca, ca nu cumva sa ma cuprinda tristetea. S-a impus, totusi, schimbarea iei, prea se vedea urât. Noroc ca nu mai aveam doar o bluza. Nu! Venisem cu una de rezerva, in doua culori, luata de pe Lipscani. Fusta nu; aveam doar una in bagajul meu. Dar ce puteam sa mai paţesc, de acum? Aici parea totul sigur.
N-am sa uit cât oi trai nunta asta! In afara ca cei doi miri mi se pareau ca niste ingeri de frumosi, am fost magulita, ca m-a asezat mirele la masa tineretului. Masa asta era speciala pentru ca era asezata pe scena Caminului Cultural, asa ca ma simteam mai ceva decat artistii aia din Bucuresti care mi-erau atat de aproape în capitală, dar nu-i puteam vedea pentru ca nu primeam niciodata bilet de voie de la pedagogele caminului. Daca unii dintre voi nu stiu ce sunt alea pedagoge, n-aţi pierdut nimic. Sunt un fel de bau-bau, Hitler si Cruela in persoana, puse acolo sa suga sânge de scolar venit din provincie. Inca o amintire demna de mers la psiholog cu ea.
Dar, hai, ca iar am zburat cu vorbele de pe aici. Asadar, pe scena aia, lânga frumosii si frumoasele satului, cu fusta mea visinie asortata la bluza mea in doua culori, plus pantofi la fel – lucru rar pe vremea lu’ Ceausescu – nu mai aveam nevoie de nimic, nici macar de mâncare. Acum, apropo, dacă asortezi poșeta cu pantofii ești fără stil, atunci cu. Uite diferența între epoci. Am găsit-o io, să n-avem vorbe! Uitasem de incidentul de mai devreme, de pe ringul de dans, când dau sa ma infrupt din sarmalele venite pe nepregatite pe masa si de care nu ma puteam lipsi indiferent de ce spusesem mai devreme. Nici una, nici doua, ca nu stiu ce figura de jujiţu satesc fac si mi le pun pe TOATE direct in poala, spre disperarea mea si amuzamentul celorlalţi. Se terminase cu aerele mele mondene, eram tot Adriana lor de la Cotu Ciorii.
Aud de la Direa, flacaul tomnatic al satului, care avea si are cea mai originala voce, cu un timbru de neimitat, uimitor: ”Hai, lasa, ia la nenicu si manânca!”, si-ncepe sa culeaga sarma cu sarma de pe cutele fustei mele cu pliseuri late.
Pâna in clasa a uns’pea, când am incetat cu cresterea brusca, am mai trecut prin tot felul de incercari, dar ca astea, zau, daca am mai trait cândva. Vremurile alea in care mama ne croseta de la papuci, bluze, pulovere si pardesie calduroase, pâna la marfa de contrabanda adusa de vaporeni din ţari ale caror nume le stiam doar de la geografie, de ne minunam de ce  rasfaţuri puteam avea, par tare îndepărtate. Ceasescu nu ne voia la moda pe toţi. Cum spuneam, eu n-am fost niciodata o favorita a modei. Dar sa stiţi ca, la sfarsitul clasei a doisprezecea, tot am descoperit  casele de moda ale vremii, din București. Am avut cei mai frumosi pantofi cu toc cui. Mai frumosi si decât cei de acum, unii albi, si altii negri. De rochii nu mai vorbesc. Dar din sabloane tot nu ieseam. Eram aceeasi fata, fata de azi, FATA ALB-NEGRU.
adi s
19 aprilie 2013, aceste cuvinte le-am insirat in prima luna de cand cochetam cu scrisul. Nu le-am recitit vreodată.  În schimb, trecând cu privirea peste ele, mi-am spus ca îmi pare rău că m-am luat în serios în toți acești ani. Sa poți scrie despre diverse momente pe care altfel le-ai  fi uitat, mi se pare dar magic, de care chiar voi profita, de acum încolo.

Continue Reading

Nici stelele nu mai sunt ce au fost

  • Magia unei zâne bune:
Vântul mișcă perdelele casei ca într-un spectacol obișnuit cu recuzită simplă. Greierii țârâie, ascunși prin crăpături nevăzute; miroase a cald, a vară, a verde, a iarbă cosită și a mușcate pitite sub streșini. Cățeii dorm, în poziții care mai de care mai ciudate. Pe labele din față, așezat ca un ursuleț de pluș, Lupu-Băiatu mă privește curios, ca un suporter care nu-și scapă jucătorul preferat din ochi. Bine, preferatul nu e lângă mine, așa că, ușor frustrat, cred, se mulțumeste cu persoana mea. Își mișcă ochii, dreapta-stânga, nescăpând nimic din agitația ce m-a cuprins.  Da, tot el primește premiul de popularitate dintre toți patrupezii.  E special, bătrânelul nostru.
Astia pun romanțe viței de vie, să crească mulțumită și să dea rod!, aud un om că spune asta, în trecerea sa grăbită de pe alee..
Râd cu poftă, ascultând muzica ce se aude din vecini, dar care se sfârșeste, brusc, în toiul ei, ca un balon de săpun. Dor de tata; el cânta romanțe.
Cerul pare întreg azi. Puzderie. Totul adunat ca la armata stelelor nu-mi lasă loc pentru negru tăciune. Mereu m-au amuzat filmele în care, sigur, unul din doi știe, clar, unde e Cassiopeia, unde e Orion sau Pegasus.  Și i le prezintă celuilalt de zici că a lipsit cu o zi înainte de la cursul cu…stele.  Nu m-aș pricepe deloc. Ei, Carul Mare, Carul Mic…astea le mai bunghesc eu, dar până și lucrurile simple le mai încurc uneori, cum e Steaua Polară de exemplu. De multe ori o mut, în dezorientările mele nocturne. Bine, în filme, mai ales cele americane, toți știu, frate, unde e nordul, vestul și fiecare reper e dat conform orientării turistice, motiv iar de amuzament pentru mine, care sigur ar rata misiuni imposibile până s-ar bunghi unde e sud-vestul punctului de întâlnire.
Cand eram mică, mă furișam după ora zece la poartă. Pe nelipsita bancă îmi petreceam zeci de minute uitandu-mă la cer. De ce nu făceam asta în curte, nu știu. Nu, nu aveam companie și nici nu trecea lume pe stradă, cum s-ar întâmpla acum. În orele acelea, lumea își ostoia durerile și se bucura de răcoarea nopții, în casă, sub cearceafuri fine de finet și șifon, cumpărate pe două ciururi de porumb de la căruțele ce veneau în sat. Pe bunica o curtau mereu negustorii și o îmbiau ba cu o cămașă de noapte delicată, ba cu un furou de pânză numai bun sub capotul făcut din materialul asortat cu basmaua, ce stătuse două veri pe scândura dulapului. Voiau, la schimb, pene fine de gâscă. Făcea mamaia un bot de nemulțumită, târguindu-se de parcă nu era nerăbdătoare să scape de mormanele alea din cramă. Apoi se fălea. Tare se fălea.
Noaptea, când țiuia liniștea și ceasul deșteptător era singurul perturbator de tihnă, mamaia își dădea baticul de pe cap, se despletea încet, se așeza pe colțul patului, cu un picior în aer, cu unul sprijinindu-se de podea, adunată toată în lumina unui bec de 25 de wați, în cămășuța simplă, care trecea, ușor, peste pulpele ei cărnoase, puțin tuciurii, făcând-o să pară o fetiță. Radioul mergea în surdină: „Adriană, hai ca ne cântă „preferata”!” Preferata satelor era o emisiune cu muzică populară care, preț de o jumătate de oră, se auzea la Viata satelor, dar la prânz. Nu se rata niciodată. Denumirea aia, însă, se împământenise; așa că „preferata” putea fi la orice oră, numai să fie. Mă făceam că n-o aud, iar ea continua să-și perie părul încet, ca pe o comoară. Îl împletea ușor, lega un elastic în capăt, stingea lumina, își făcea o cruce discretă și se așeza pe marginea patului, cu capul spre prag. Îi bătea, lin, aerul din ușa rămasă deschisă. Arșița de peste zi părea uitată, descântată în rugăciuni noi. Perdeaua cu franjuri de naylon, contra muștelor, foșnea ca o părere.  Privea și ea cerul, dar nu-i găsea vreun cusur sau vreo mirare nouă.
Eu aveam o mulțime.  Eram obsedată de cifra 10. Da, mi se băgase bine în cap că acești decari ar fi semn de răsplată a unor strădanii. Așa că număram și eu 10 stele și încercam a le găsi și a doua zi. Da, da! Vezi sa nu! Nu era seară, însă, să nu văd stele căzătoare, și cum mie îmi spusese frumoasa mea în camașa de pânză albă că atunci cand cade o stea moare un om, stăteam cu frică să nu aud de o nenorocire, a doua zi. Răsuflam ușurată, spunându-mi că o fi în satul vecin. Asta era lumea mea, cea care conta. Nu-mi imaginam oameni dincolo de satul meu uscat și plin de praf.
Și totuși, cer mai plin de stele ca în copilaria și adolescenta mea, nu mi-a mai fost dat să văd. Uneori mă întreb de ce, dar știu că voi căpăta răspunsuri pompoase, despre care nu vreau a ști nimic.  Deja aud ceva cu ecosistem, poluare, cuvinte complicate, zgomot. Mă depărtează de esențele mele și eu vreau a rămâne la ferești, aici lângă perdelele care se mișcă sub adieri noi.
Dacă mi-e dor? Normal că mi-e dor, însă vă spun un secret: mi-e dor si de tata, și de tataie, și de mulți oameni care nu mă mai strigă demult pe nume, dar mamaia mea a lăsat în mine semnele celor mai puternice emoții.  O simt și în interiorul meu și în exterior. Poate asta e magia unei zâne bune cu nume cald, de copilărie care mi-a lăsat în dar o cămașă de noapte din pânză albă: „S-o porți pentru soțul tău!, mi-a zis cu glas de domnișoară. O port, deși ea nu-mi știe soțul decât dacă ne privește din locul ei de SUS. Si parcă încă o aud: „Adrienuș, hai la culcare. Lasă stelele, mamaie, că sunt și mâine acolo!”
Dacă ar ști ea ca nici stelele nu mai sunt ce au fost……..

stele

Cu ajutorul acestor slove: popularitate, suporter, verde, ecosistem, asortat, arsita, decari, balon, pene, franjuri, curios, frustrat, care formează duzina de cuvinte în cadrul clubului celor 12 cuvinte, având ca temă fixă magia unei zâne bune, mi-am lăsat aduceri aminte, moi și calde. Vi le dăruiesc. În tabelul lui Eddie puteti găsi și alți participanți care au folosit cele două provocări.

Continue Reading