Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

O dragoste

Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol  prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile  caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
„Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau  ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om,  între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.
Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea,  am ştiut că vorbele ce mă frământaseră  atât de mult timp, aveau să se adeverească.
Ne privirăm în ochi o vreme,  vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp  îmi luam zestrea,  urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada,  până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva – o dragoste”.
Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?
Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!

 

GARA

23 02 2014

58 de gânduri despre „O dragoste

  1. Stii, unii avem noroc ca se mai schimba fantasmele, poate ne-ar ucide tristetea daca ar ramane Ea singura, mare si Vesnica

  2. Da! Cu adevărat, deşi de multe ori spun că m-au ucis acele încercări de „dragoste” până am găsit „o dragoste” care să merite. Dar măcar nu m-am plictisit în viaţa asta. Mulţumesc, Hapi!

  3. Lumea e bantuita de iubiri dorite, de iubiri pierdute, de iubiri netraite…
    Rare sunt iubirile adevarate, nascute din vise ce au sansa sa se si implineasca!
    Si mai rare sunt cele nevisate!
    Dar daca exista macar una… speranta trebuie sa existe!
    Foarte frumos textul tau! Rotiri frumoase! Cuvinte ce te pun pe ganduri!

  4. În ziua când mi-am întâlnit soţul, după câteva ore doar, mi-a spus sec şi sigur: ” Eu am să mă însor cu tine. Ştiam că te voi întâlni”

    M-am speriat îngrozitor, neştiind unde să aşez cuvintele lui: pe raftul unui nebun frumos, dar trecător prin viaţa mea sau pe raftul destinului. Acum ştiu că povestea noastră s-a aşezat singură, dar tot mai îmi aduce inspiraţii pentru alte povestiri.

    Mulţumesc, Cita!

  5. oamenii pot privi strâmb, pot judeca (deşi eu nu înţeleg încă rostul) … dar câţi înţeleg de fapt?
    vorbisem mai demult despre sufletul pereche şi despre faptul că el nu înseamnă neapărat omul iubit. jumătatea de întreg… dar câţi ar avea curaj să plece în lume, în căutarea-i şi câţi, cu jumătatea înainte ar lăsa tot şi-ar pleca în lume? de-aceea când sufletul pereche este în contur de iubire… poveste cu atât mai rară… totul pare prea mult pentru priceperea noastră peste care punem adesea raţiunea şi nu inima.
    şi mă opresc aici, înainte de a înşira o postare. profundă alegerea ta.

  6. …am avut în minte un joc, o rătăcire, o dualitate, o trecere prin viaţa altcuiva, cu posibilitatea de a continua, repara, duce sentimentul, măcar. Dar mi-am lăsat graniţele libere. Mulţumesc, psi. Mi-e dragă această…”poveste”…

  7. Înainte, oamenii aveau alt mod de a-și găsi jumătatea. Se întâmpla pur și simplu, apoi cu timpul printre flori de mușcată, pereți de chirpici sau cărămidă, răsăreau copii ca un rod de împlinire. Ei nu-și strigau dragostea, ei nu o poleiau cu vorbe, ei trăiau știind că au o menire pe pământ. Să facă o casă, un copil, zece. Fericirea lor venea din simplitate. Pereții, fotografiile, au memorie. Uneori, firele sensibile le aud poveștile. De acolo știi și tu povestea, tot de acolo o vei continua. Nu știu în care viață. Ne vom mai întâlni…

  8. Probabil că trebuie să părăsim unele gări pentru a ajunge în altele, pentru a locui alte clădiri roșii și pentru a planta alte mușcate la ferestre.

  9. Probabil că da! Eu nu am crezut niciodată că îmi voi găsi alesul, ca într-o perioadă să tot spun întruna că eu voi găsi sigur bărbatul potrivit. Păream nebună, mai ales că nimic nu mă ajuta: nici vârsta, nici greşelile de până atunci, nici măcar …mediul în care trăiam…uffff

  10. Nebănuite sunt cărările pe care mergem, neașteptate rezultatele faptelor noastre, incertitudini…
    Privind în urmă, cocnstat că nimic nu ar fi fost previzibil în toată existența mea!

  11. Da! Aşa am concluzionat şi eu: nici măcar acum, când totul pare previzibil…nu e nimic stabilit, concret şi planificat. Şi poate e mai bine aşa!

    Apropo, îmi construiesc blog nou pe wordpress. E făcut, dar am nevoie de timp pentru el.

  12. Abia aștept noutatea asta! Ne va fi mai ușor să comunicăm, mai direct, vom fi anunțați de comentarii și replici,…
    Mă bucur!

  13. Ce poveste…, iar mi-ai produs frisoane Adriana, nu stiu cum faci de atingi de fiecare data coardele sufletului meu….

  14. Predestinare, destin, viață. Nu voi uita ziua în care cea mai bună bunică din lume mi-a spus că s-a măritat cu cel ce-i fusese hărăzit, adică bunicul. Ce înseamnă harăzit?! Păi e omul pe care Dumnezeu l-a creat pentru tine! Și a mai spus ceva, de fapt i-a spus verișoarei mele, care era mai mare și suferea din iubire: decât să nu iubești, mai bine plângi din dragoste! Nu era scorneala ei, dar e atât de bine s-o confirme o ființă tare dragă, nu- așa?! Poveștile astea simple sunt cele mai frumoase, așa este și nimic nu va schimba acest lucru. Mulțumesc, Adriana! 🙂

  15. Este un castel ascuns! Cu tunele şi anticamere secrete, cu poveşti pitite de oameni ce trec prin viaţă ca şi când coboară la prima, din mers, lăsate la îndemâna celor ce mai vor un pic de mister şi cuvânt duios. Mulţumesc, Adrian!

  16. Uneori, mă împiedic de amănunte. Văd povestea acolo unde nu e sau înfrumuseţez locul, chiar dacă nu e nimic de înfrumuseţat. Dar şi când după colţ apare lucrul şi omul hărăzit, pentru a se spune sau pentru a se iubi, împletindu-le iese o poveste ce aparent nu are nimic nou în ea. Şi totuşi, e o poveste continuă, ce se poate înnoda imediat, doar să vrei. Ai nişte interpretări fantastice. Când mă gândesc că puteam trece prin viaţă fără să întâlnesc ce îmi era hărăzit mă înfior!

  17. Dragostea parca nici nu e dragoste, daca e strigata prea tare, daca e prea gandita, daca omul nu permite inimii sa aleaga ceea ce simte… Inca ma mai intreb uneori: destinul ne ghideaza viata sau noi suntem cei ce ne decidem destinul?

  18. Eu sunt exemplul viu al unei predestinări, sau cel puţin e explicaţia mai puţin dureroasă a timpului trecut, in care am asteptat şi asteptat , şi tot asteptat omul potrivit…

  19. S-a dus amorul , un amic, N-a mai rămas din el nimic?
    Așa și? 🙂
    Toate-s vechi și nouă toate.
    Chiar și-așa ? 🙂
    Dacă vei continua să privești în urmă va trece viitorul pe lîngă tine fără să-l observi..
    Păi e frumos? Zău c-așa 🙂

    1. …eu trăiesc in prezent, privesc in viitor dar voi scrie poveşti despre ceea ce, altfel, as uita repede. Te salut, MIHAI.

  20. Eu cred ca toti avem o asa dragoste, numai ca nu o vedem asa cum o vad unii…
    Predestinarea stiu ca si tie ti-a fost scrisa, ai vazut ce rod frumos a dat din „Temelie”? Frumoasa povestire, am parcurs fara suflare ce ai scris si sunt tulburat, atatea amintiri care-mi trec prin fata ochilor….
    Sarut mana,

    1. Eu sunt tulburata ca nu am raspuns la privilegiul pe care mi-l faceti de a-mi lasa semne de apreciere. Regret, dar imi asum și mă bucur ca raspund cand primavara intra potrivit noilor iubiri. Sa renastem sau sa ne ducem dragostea de mână, tihnit cum doreste fiecare. Eu de la Temelia, spre temelia zilelor obisnuite..

      Multumesc mult!

    1. ..dragoste cu chipuri și inteles diferit! Asta e bucuria ce ne diferentiaza. Iar am raspuns tarziu. Sunt uimita, eu nu pierd comentarii și totuși…

  21. Da, pot spune că am citit cu sufletul la gură povestea ta, ca și cum ar fi fost prima dată. Capra fără corn și petecul de hârtie rămas pe perete, în bătaia vântului, mi-au reamintit… O iubire de-o viață, predestinată, cred că e idealul fiecăruia. Frumos! 🙂

    1. Asta imi doresc pentru povestile mele, sa le citeasca omul de parca ar fi prima oara si sa spuna ca tine..„mi-am amintit-o”

      E una dintre preferatele mele, o am și in carte. Asa vad eu…predestinările..

      Multumesc!

  22. Da, a venit primavara si de cum am citit primele randuri am stiut ca le mai citisem candva fiind foarte emotionat. Cu placere am recitit si cu aceeiasi placere am constatat ca m-ai tulburat din nou…O primavara calda in suflet iti doresc draga Adriana!

  23. la inceputul povestii ma confundam tot mai mult cu gandurile care plangeau, pana si creierul, da, cunosc foarte bine senzatia, chiar daca ar parea doar o figura de stil, nu, nu este 🙂
    o poveste ce se iteste intr-un vis, un vis pe care toate femeile il au. Trebuie sa ai noroc si putin din toate sa se indeplineasca. Daca nu, ramai cu un suspin in suflet, crezand ca poate timpul aduce alinarea, povestile mintii se asaza unele cu altele cat sa ramai drept in fata sortii cu atatea povesti in spate, nu intotdeauna din cele mai fericite.
    Dar oare cate case or avea locatari sa mai reflecteze la realul si firescul vietii, mai ales in ziua de azi?

    1. N-as fi eu dacă nu as trece și prin minte, nu doar inimă, senzatii. Mereu am fost prea cerebrală, de aia m-am și apucat sa scriu, sa domolesc colturile. E greu să gasesti implinirea, rostul, omul destin. Poti cauta vieti și sa nu gasesti sau poti dibui, in 4 ore ca Mihai al meu, sufletul pereche. Dar eu cred ca ne putem bucura mereu de asta. Cat despre case cu povesti nespuse…și oamenii lor? Eu sper totuși….sa fie cat mai multi care sa le poata scoate la lumina. Multumesc, Anca, pentru semnul tau. Mult. Am raspuns tarziu datorita unei migrene cumplite.

    1. ..ia uite, unde ai ajuns tu! La ce postare! Da, cred ca fara sa vrei mi-ai dat un raspuns la alte intrebari, mai actuale. Multumesc, coco..

Comentariile sunt închise