Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Cred

Dacă nu ar fi oameni în jurul meu, pe fb, care să mă tragă de mânecă, când și când, nu știu dacă m-aș mai întoarce pe blog prea curând. De spus-scris…aș avea o grămadă, nevoie mare, dar timpul și starea de sănătate îmi sunt puțin dușmani. Cui nu sunt, însă?! Multe se întâmplă în realul meu, doar dacă aș lăsa însemnări despre cățeii mei bucluc și mi-ar ieși de un articol zilnic, sau de acțiunile soțului meu în ceea ce privește Harghita și Covasna și zău că nu aș duce lipsă de material! Scriu duzine de cuvinte pe care uit sa le așez aici, inventez jocuri de cuvinte pe care le pitesc pe foi și îmi scriu gânduri nepotrivite ochiului public în loc tainic. Ri-si-pi-re. Stiu, dar mi-e bine așa.

Și pentru că tot vorbeam de duzina de cuvinte, iar azi am văzut că Eddie a și pus noua provocare pentru săptămâna viitoare, și pentru că Dana, omul meu cu aripă ocrotitoare ce nu mă lasă să dispar din lumea asta a blogurilor, m-a rugat să cuprind cuvintele într-o încercare de poem, pornind de la comentariul lăsat de mine la poezioara ei ”Numerologie”, uite-mă cu versurile mele ce au stat pitite pe pagina de fb, intr-o notiță. Mulțumesc, Dănuțo pentru tot și succes la Superblog.

                                                          CRED

Cred și atât!, spuneam deunăzi;
Cred în a mea viață, în legi nescrise, vii,
În Dumnezeu și atom, în fiece celulă,
Cred în destin și soartă, în soare și în lună,
În astre și în stele, în numere și drum;
Cred în miracol simplu, iubire și parfum
Adus încet din vise, pe când credeam în frică
Și îmi vedeam de viață, cu pași ca de furnică,
Greșind, trădând, privind fără să sper
Că viața poate fi un simplu giuvaer
Ce-l șlefuiește clipa și oamenii din jur;
Cred mult acum în oameni, privind prin împrejur,
Văzând că din cărbuni ieșit-au diamante
Ce strâng o-ntreagă avere din inimi prea curate.
Mai cred că în esență contează ce iubim,
Cum te împaci cu tine, cum vindeci ce trăim,
Cum treci peste un termen ce pare fals în acte,
Căci tu ai scris povestea ce timpul o socoate
O rătăcire amară, minut cam depășit
De fapte mai concrete, ușoare de trăit,
Și-ți dau pelin pe buze, și negru în pupile
Şi-n cartea ta cu gândul ai vrea să lipeşti file;
Un gând major, suprem, cu risc de avalanşă
Dacă nu e prezentul mereu stăpân pe manşă.
Prezent în care cred puternic, arzător,
Reper constant și trainic, supravietuitor;
Mai cred în țel comun, în palme adunate
În rugăciune simplă și iertare de păcate,
În ochii care știu că suntem trecători
Căci fără de trecut, nu este viitor.
Mi-e lege azi cuvântul ce face ca de-o vreme
Să cred iar în iubirea cea fără stratageme,
Simplificând silaba și litera amară,
Privind cu fericire la tot ce mă-nconjoară.
 
 
Că-i Dumnezeu sau taină, sau doar astrologie,
Eu cred. Și atât. Și-n mine-i o mare bucurie!


Cuvintele impuse ce s-au vrut vedete sunt: numere, diamante, minut, lege, major, avere,fals,negru, esenta, supravietuitor,risc, termen. 
Mărgăritare versificate

Ce faci?

Nu mă leg de fluturi,
Mă leg de iarbă!
Nu mă leg de albine,
Mă leg de copaci!

-Ți-e frică să zbori?
-Mi-e frică de zbor!
-Mai bine mă așez cuminte pe pământ
Să-i ascult rugile!
-Păi, rugile le duc fluturii, albinele, păsările, SUS, știi tu..
-Tot nu vrei sa zbori?
-Nu! Îmi astept răspuspunsurile!
-Sau doar tăcerea!

-Ce faci?
-Șșt, șșt…,ascult…

ascult

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Marile Speranțe

De multe ori soțul meu îmi turuie minute în șir despre vreo nouă revelație avută sau despre soluții miraculoase, crede el, vizavi de lucrurile în care iși pune toată convingerea și nu se dezice. Cam așa s-a întamplat și acum două săptămâni, când, tam-nesam, m-a anunțat:
-Mâine mergem la Odorheiu Secuiesc la orfelinat!
-Bine, cum spui tu!, m-am trezit a-i răspunde oarecum fără entuziasm, bănuind doar o parte din frământările care mai mereu nu-i dau pace.
Așa a început, de fapt, povestea pe care o port în inimă de o vreme și care nu e doar o nouă poveste cu copii orfani sau aflați în dificultate, cum cu drag vom îmbrățișa ideea peste doar puțin timp, ci e un basm perfect, extrem de real, autentic, cu forță și aer de izbândă, unde mila si compasiunea trec iute pe planul doi, căci mânecile suflecate a treabă sunt esența și ideea salvatoare. Nu e vreme de lamentare, ci de treabă. Multă treabă.
Am zburat, aș putea spune, sau a zburat timpul frumos, privind din mașină către satele cu podoabe verzi de brad sau pășuni ca de catifea, către locuri de vis în care muntele părea că ne ține calea și ne șoptește românește: „Aveți grija cum mergeti, eu sunt tot aici!”
 Am cules mere de pe marginea drumului și am băut apă de la o cișmea bătrână, dintr-o răscruce de drum. Uitasem, pentru o clipă, unde mă căra nebunul meu frumos de om, și doar plăcuța pe care scria Odorheiu Secuiesc mă trezi la realitate. Nu mai e un secret pentru nimeni ca avem darul de a ne rătăci și pe drum drept, cu tot cu tehnologia aferentă, așa că nu m-am mirat prea tare auzindu-mi bărbatul întrebând:
„-Nu vă supărați, Liceul Marin Preda, unde îl putem găsi?„
Iar în acel moment, parcă o cascadă de vorbe și bucurie aveam sa auzim:
„-Domnule, nu-mi spuneți că mergeți la orfelinat, că mare bucurie îmi faceți?! Datorită acestor copilași și fetița mea poate învăța în română, aici, la ea acasă!„
În momentul acela, mintea mea se destupase total, urechile auzeau ceea ce trebuiau să audă și am încetat să mai fiu blazată și absentă. Esența, pe care soțul meu încercase să mi-o vâre cu poveștile lui, îmi era clară și dezvăluită de românul de pe drum, a cărui bucurie încă o port în suflet. Acum, mă întreb, cât de norocoși să fi fost ca într-un oraș din Harghita, primul om pe care să-l întrebăm de „bună ziua” să fie tocmai un românaș de al nostru?
Am ajuns pe una din colinele pe care e așezat orasul. Frumos oraș, falnic, verde, construit pe trepte și străjuit de munți. N-am apucat să-l descopăr mai deloc, pentru ca în puțină vreme aveam sa batem la ușa orfelinatului.
Clădirea era impozantă, așezată chiar langa școală, de aveai impresia ca sunt una într-alta, ca într-un cuib. Nu aveau sonerie, nici nu era ferecată cu șapte lacăte. Spre uimirea mea am pășit lejer în incintă. Acolo, o fetiță așezată pe o treaptă, mângâia o iconiță cu IISUS. Nu știam ce să fac, era liniște și vocea mea șoptită, de altfel, îmi părea teribil de nepotrivită. Aveam sa aflăm ca am nimerit imediat după prânz, ca unii din copii sunt încă in vacanță, alții dorm de după amiază și doar câțiva umblau liber prin clădire. Până să luăm legătura cu vreun adult, am purces a iscodi, temător și timid fetița cu icoana. Greu ne-a spus că venise cu o lună în urmă, împreună cu alti patru frați, dintr-un sat pierdut din județul Iași. Nu putea zâmbi, dar era mulțumită de noua casă pe care o percepea ca pe tabăra la care nu visase niciodată.
Aveam sa aflăm mai târziu că, printr-un preot, sora Emilia, cea pe care aveam să o cunoaștem după 15 minute de așteptare, a aflat de cazul disperat al micuților și pentru ca sa nu fie despărțiți frații, cum voiau sa facă cei de la Asistența Socială, a ales sa-i aducă în orfelinat, în locul studenților ce reușiseră în vara asta la facultate. Cinci frați, de la varsta de 1 an, la 13 cat avea fetița cu păr bălai și privire tristă, iși găsiseră liniștea și siguranța acolo.
Deja povestea curgea și eu aproape ca nu mai aveam nevoie de altele pentru a ști cât de potrivit era sa fim acolo. O față blândă, extrem de familiară, ne invită la masă, parcă înainte de acel bună ziua firesc.
DSC_9264
Refuzam politicos și ne îndreptăm spre sala de protocol. În acel moment se deschideau filele scrise cu 18 ani în urmă, cand surorile primiseră în dar clădirea făcută pentru ele de o fundație elvețiană. Doar ca pe filele acelea se vedeau și literele suferintei și ale umilințelor primite de la cei din administrația locală a orașului care nu vedeau cu ochi buni așezământul și care au incercat, prin tot felul de mijloace, prin amenințare și procese să le ia ceea ce primisera cu mare greutate, să le alunge și sa dispară conceptul care avea sa dea peste cap autoritățile de etnie maghiară din oraș. Era si normal sa doreasca o clădire cu astfel de calibru.
200 de camere pentru diverse activități fuseseră îmbinate într-un complex a cărui utilitate a fost desăvârșită prin muncă și pricepere în 18 ani. 18 ani și 12 surori. Atât. Niciun om în plus, niciun om angajat, doar o bucătăreasă ce vine cateva ore pentru a da, arareori, o mână de ajutor. Altfel, fiecare copil și ființă de acolo, fiecare voluntar pasager are rolul de a se face util și de a menține locul curat și in buna stare. Nu stiu cum aș putea sintetiza în câteva cuvinte tot ce am aflat, văzut și trăit în câteva ore.
Mi s-a părut un stup, o fabrică perfectă, o uzină de iubire și cu iubire, prin iubire. Iubire și perseverență ce au putut ține piept tuturor găselnițelor celor care ar fi avut, in mod normal, datoria sa inlesneasca bunul mers al orfelinatului. 10 ani de procese, lună de lună, amenințări și chiar loviri la propriu avea sa încaseze sora Emilia, care nu s-a lăsat. Venea de la tribunal și se apuca de treaba cu celelalte surori, licențiate fiecare după nevoile fiecarui copil avut acolo. Asa au reușit sa modernizeze sala de mese, de spălat, călcat, asta pe langa masinile de spalat la care copiii au acces, singurei, pentru a-și spăla hăinuțele; sala de sport, de conferințe, de limbi străine, unde au parte de sisteme audio. In fiecare an mai bifau o izbândă, un atelier de pictura, cu dovezi simple prin icoanele si vasele pictate, altul de ceramică, săli in care cei mici jucau șah sau rasturnau cutii mari de puzzleuri, unele chiar si de 4000 de piese, pe care reuseau a le întregi și înrăma la final.  Nu-i de mirare ca nu au nevoie de TV. Toate coridoarele erau împodobite cu lucrări ce deja purtau patina timpului.
M-a impresionat teribil harta României din care porneau semne roșii ale locurilor de unde veneau copilasii.
harta
M-a tulburat foarte tare muzeul conceput, cu straie și obiecte din toate zonele tării noastre, pentru ca cei mici sa stie, palpabil, orice lucru despre țara lor. M-a scuturat de emoție tabloul lui Eminescu, din mijlocul bibliotecii, unde, una dintre surori inventaria și făcea fișe și seri de lectură. Aveau o dată pe săptămână seara Eminescu. Sunt crescuți impregnându-se, fără obligativitate, valori simple și autentic românești.
eminescu
Nimic nu s-a făcut peste noapte, dar  mai ciudat era faptul că nu se făcea cu ajutorul statului nimic din toate acestea.
”-Trăim exclusiv din donații, pare de necrezut, dar primim de la oameni ce ne-au făcut cunoscută povestea, de la pastă de dinți, până la cartofi, de la legume până la o cutie de vopsea albă pentru o ușă în nevoie, de la detergenți la obiecte intime!”
In tot timpul ăsta, încercând sa aflăm povestea orfelinatului și a copiilor de acolo, ne plimbau de colo-colo câțiva prichindei curioși. Ce m-a frapat foarte tare era faptul că vorbeau prin îmbrătisari, iar bucuria din ochii lor ne era atat de liniștitoare incat, după un timp, am uitat de întamplarile marcante, pe care aveam să le aflăm, vrei nu vrei, in acest angrenaj.
Una din fetițe, Georgiana, zisa si Dințișor și Șoricel, ce purta după ea un zmeu tricolor, insista să ne uităm la pozele cu casa sărăcăcioasă de unde venise, parcă dorind să arate cu orice preț norocul de acum, pe care il simțea ea traind aici, de ceva timp. Doar că, privind fotografiile, ”sărăcăcios” devenea un cuvânt frumos, căci de neprivit erau acelea. Ni se spuseseră că cinci copii veniseră din acel loc, unde părinții fuseseră decăzuți din drepturi. Când au fost aduși, păduchii aproape că le intraseră pe sub piele. Pe toți îi curăță, îi toaletează, îi îmbracă și educă cele 12 surori. Glumesc spunand ca parfumul de început de an, e cel cu miros de petrol, simplu, ieftin și eficient.
O fetiță cu o coarda elastica galbenă apare de nicăieri. E atat de frumoasă. E la fel ca oricare fetiță dintr-o familie normală, doar că ea cerșise pe străzile Bacăului cu o vioară în mână. Și asa incep mirările mele. Aveam sa aflu ca e data la scoala de muzica, sectia pian. Incep sa se contureze întrebari, în mintea mea:” Cum reușesc? Când? Cum văd aptitudinile în fiecare copil?” Se vedea că fusese la dentist de curând :„Și asta tot din donații și mărinimia unui domn doctor!”, ne spune sora Emilia.
Au primit  echipamente de ski, de patinaj, iar ele incearca sa îi faca pe copii, măcar din când in când, sa traiasca aceste bucurii. Imi explica ca intre anumite ore e doar 3 lei intrarea la patinaj sau la ștrand. „Nu putem mereu, nu sunt bani, dar incercam macar atunci cand avem macar putin și pentru astfel de bucurii.„ Imi pare incredibil cum reușesc sa mențină ceea ce au, nu sa mai și facă ceva nou, dar mi se spune ca regulile sunt simple, că nu se impune nimic cu voce tăioasa ci prin intelegere și că cei mari au grija de cei mici. Asa se iese din orfelinat.
Salile de studiu sunt pe clase și ni se explica ca toți elevii iau bacalaureatul și note mari. Ca in fiecare an depune dosarul pentru înscrieri în clasele 1- 12 și  tot in fiecare an  se încearcă  respingerea lui de  catre Inspectoratul Școlar Județean. Liceul prinde viata in fiecare septembrie, contrar celor ce il doresc închis, pentru că se îndeplinește numărul necesar de elevi români. Ni se povestește cum cei mici iși pregatesc singuri pachetele pentru școală, cum găsesc ei punguțe de sendviș, în sala de mese, pâinea și mâncarea de dimineață. Cum unii dintre ei rămân cu traume cauzate de foame și iși pun trei felii de pâine una peste alta. Zâmbește cu îngăduință la fiecare lucru ce te răscolește. Chiar atunci, când vorbim, unul din cei doar 15 băieți, restul fiind 135 de fete, cere permisiunea sa ia o felie de cozonac. Apare după un minut cu o tava plină, cat masa de mare. Sora Emilia ne atrage atenția: „Ia uitati cu ce a venit Ionuț din bucatarie!”
Andreea sare coarda în sala de mese. Nu e certată, dar singură dispare după ce a dat putin spectacol în fața noastra. Sora stie asta. Si noi la fel.
andreea
De la etaj, din camerele cu cearceafuri bleu, intinse perfect pe pat, coboară două fete ca niste căprioare. Intrăm cu ele in dormitorul celor mici. Inima imi bate cu putere, caci cei din grupa mica si foarte mica sunt abia treziți din somn. Două mogâldețe stau pe oliță, au doar puțin peste un an. După cateva minuțele iși iau locul in brațele domnișoarelor.
bebel
Miroase a bebeluși, miere și lapte cald, deși doar în mintea mea se află aceste lucruri.  Stupul se contureaza in imaginația mea. Inteleg mai bine cum se intampla totul. Au grija unii de alții. După 10 minute îi privesc în curte cum iși mănâncă pâinea cu dulceață. Dulceață din prunele ce imediat stau a se culege.
-Toți participăm!, imi spune Georgi.
-Facem și compot, adunăm și plante medicinale, pentru ceai!

DSC_9269

 

Ne asezam la masă, copiii ma servesc cu macaroane cu branza și macaroane cu roșii. Fără exagerare, îmi pare cea mai buna mâncare din lume în compania celor mai grozavi meseni. Desi nu e ora mesei mănâncă de drag cu noi. In bucatarie se face un pandișpan cu prune din livadă, pentru seară. Timpul trece iar noi nu reușim sa cuprindem cu ochii și mintea ce se intampla acolo. Copiii au mereu aceeasi intrebare: „Soră, luna asta reușim sa plătim facturile?„ Nu, nu o rostesc de față cu noi, e pusă doar când o văd pe ocrotitoarea lor abătută.
Uneori reușesc, alteori amână, dar mereu, mereu știu ca de ele depind cei 150 de copii, ca daca lucrurile se infaptuiesc cumva, prin mila Domnului și a oamenilor și cei 40 de studenți răspândiți prin țară stau liniștiți. Mă bucur să aflu că studenții primesc ajutor din partea statului la cazare și masă și mă amuz când aflu că totuși tot ele îi duc la internate cu plăpumi și perne, caiete și cele necesare, ca niște adevărați părinți. Mă bucur să aflu ca cei ce au terminat o facultate deja se intorc uneori acolo sa dea o mana de ajutor sau devin educatori, profesori și invatatori in satele de unde provin. Prin dulăpioare sunt deja poze făcute la nunta unora dintre ei: „Am fost soacră mică aici!„, iar eu nu știu cum sa imi gestionez emoțiile, când aud și acest lucru.
Stiu deja ca aici, in orfelinatul copiilor cu nevoi speciale, nevoia lor specială fiind doar aceea că nu au posibilitatea de a trăi în siguranță acolo unde s-au născut, sunt cazuri disperate ale unor familii nevoiașe sau cu situatii dificile, dar aflu și despre părinți ce iși aduc copiii de bună voie sau de nevoie, ori,  uneori, pentru vindecare de răsfăț. Se intorc mai respectuoși și mai responsabili, desi nimeni nu le impune nimic cu forța. Dar regulile sunt reguli. Aflu ca uneori sunt nevoiți sa-și croiasca singuri hainele, ca au televizor cu portia, iar calculatoarele sunt folosite strict pentru școală.
De atatea ori am auzit ca traiesc DOAR din donații, încat nu incetez a fi uimită de cum reușesc sa acopere nevoile unei asa mari familii. Cine donează lună de lună, de 18 ani încoace? Și am o revelație, căci nu degeaba ne-a purtat Dumnezeu pasii într-acolo. E rândul nostru, îmi place să cred.
mihai și copil
Să nu credeți ca cei mici nu se alintă uneori, ca nu devin capricioși sau nu se obișnuiesc cu binele. Și pentru asta există vacanța petrecută acasă în familiile lor, cu aceleasi probleme inițiale, de unde copiii se intorc, uneori chiar după cateva săptămâni doar, spășiți, înfricoșați, bulversați și, în final, fericiti de tot ce regăsesc. Atunci se alătură bucuroși și spălatului pe jos, și la măturat de scări, și la spălat și împăturit de hăinuțe.
La un moment dat apare Alexia, Principessa Alexia, despre care v-am vorbit deunăzi, cea căreia i-am promis o poveste doar pentru ea. N-am scris-o, dar o voi face. Ea face parte din categoria copiilor care nu se simt bine dezgoliți de poveste în fața lumii. Cu ea abordarea e discretă si atentă, dar firească. Și tot ea îmi incheie miraculos șederea acolo.
alexia
-Mai veniți, nu?, mă intreabă gâtuit.
-Mai venim, sigur venim!
-Să veniți sa va aratam sertarul cu bomboane care nu se termina niciodata!, imi strigă Georgi
Zambesc cu inima tulburata, cu ochii plecati, care parca imi promit să nu mă mai plâng de nimic, sa fiu fericita ca am familia intreaga, sanatoasa și aproape. Sa ai grija zilnic de bunastarea a 150 de copii, și a 40 de studenți, sa nu ai personal auxiliar, cum se obișnuieste in instituțiile de acest gen ale statului, sa te ocupi de sanatatea celor mici, uneori doar cu o soră calificata și foarte rar pentru cazuri de forță majoră ajungând la spital, să faci lecții cu ei, sa dormi lânga ei, zilnic, de 18 ani de zile chiar nu văd cum ar face asta fără alți oameni. Caci aici e secretul, zic eu. Fiecare om care ajuta, asa cum au făcut-o și cei de la Brigada 61, Vânători de munte, din Miercurea Ciuc și Episcopia Ortodoxă a Harghitei și Covasnei, poate spune că, măcar pentru o perioadă, a fost  acel personal auxiliar, a pus mâna și inima pentru ca acest angrenaj să existe. Si totodată există și limba noastră românească într-o școală ce dăinuie astfel în timp și peste timp, pentru ca fiecare copil, devenit om mare, ce iși mută, mai apoi, cuibul în lumea asta largă, lasă locul liber altuia fără speranțe și viitor. Marile Speranțe se adună în file de povesti implinite. Datorită nouă, datorită vouă, datorită solidarității noastre. Români pentru Români.
Am ezitat mult dacă să scriu ceva despre experiența mea de aici și, cumva, nu m-am mai putut opri. Oamenii au darul de a căuta nodul acela în papură, de a crede că am fost copleșită poate de emoții, pentru ca e drept când e vorba despre copii poți fi suspectat de asta. Eu sunt cerebrală și puțin pragmatică. N-am crezut că nu se va citi printre rânduri:„Mda, alt caz în dificultate din România!„
E adevărat, alt caz, dar spre deosebire de alte locuri cu copii instituționalizati, aici frații rămân impreună, cresc impreună și devin adulți responsabili. Am găsit aici bucurie și șansă, iar copiii știu asta. Stiu ca traind acolo au șansa de a deveni cineva, de a-și purta de grija mai ușor, îmbină greutatile vietii cu inocenta copilariei intr-un mod miraculos. Poate și de asta mulțumim tuturor celor care s-au implicat deja. Pe pagina de facebook a soțului meu sunt datele tehnice, nu le mai repet.
„Sfârșitul poveștii este de fapt că povestea nu are sfârșit!”, mi-a șoptit Georgi, fetița cea desteaptă cu zmeul tricolor.

DSC_9239

Ai dreptate, Georgi! O duceti voi mai departe, o ducem noi acum și o ducem și pe 20 septembrie cand vom veni cu daruri la voi, pentru început de an școlar și nu numai. Apoi o pasăm, iar alții dintre noi ne vom întoarce măcar pentru a oferi o mângâiere pe creștet și  un citit de poveste, la o cană de ceai, din frunze culese de voi și dulceață de prune făcută tot cu mânuțele voastre. Abia aștept, căci voi pentru mine sunteți MARILE SPERANȚE!

Mi-am permis să înscriu articolul, în clubul literar din care fac parte cu mândrie și onoare, clubul celor 12 cuvinte, a cărui temă fixă este „Marile Speranțe”. Acești copii sunt marile mele speranțe că se poate, că vrem și că uniți în aceleași idealuri putem izbândi. În tabelul găzduit de Eddie veți găsi și alte interpretări pe tema dată.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poteca Adrianei

Drumul către și dinspre Buzau a fost mai liber ca niciodată. Ploaia a stricat planurile multora probabil, încât traficul nu a fost deloc aglomerat. A condus cumnatul lin, fin, deloc agresiv, cu o blândețe necunoscută mie și nu din punctul meu de vedere, daca înțelegeti ce vreau a spune, punând accent pe siguranța noastră, dar dându-ne și posibilitatea de a admira ușor ceea ce ne oferea priveliștea. Din cand in cand mă vedeai cum priveam pe geam, uimita ca drumul se desfasura altfel decat stiam eu că există, desi pe 10 iulie il mai bătusem o dată. Ce repede se pot schimba lucrurile și, uneori, perspectiva!

Pe tot traseul, dar mai ales la Mizil, am văzut căței frumoși, ce păreau abandonați, privind lung după mașini și oameni, ca după o amintire cu suflet eliberat de poveri. Cel puțin asta îmi exprima mie vreo privire blândă și resemnată, fără să fac însă o analiză amănunțită, încercând sa mă amăgesc ca sunt doar liberi și că, poate, iși fac plimbarea de după amiază, pe corso. Nu vreau sa ma gandesc la altceva, sa nu mor de tristete și să nu-mi provoc alte răni mai noi sau in plus față de cele ce le am deja vizavi de acest subiect. Poate și de asta mi-a fost un dor nefiresc de cei de acasă, pe care îi știam, însă, în siguranță chiar dacă lipsa lor nu-mi producea prea mare bucurie. Noroc că am găsit alte pufoșenii drăgălașe în bătătura mamei, pe care am sarbatorit-o joi, cu atâta drag.

Bușteniul părea aerisit și cu artere noi, Sinaia plină de turiști, iar dinspre Caraiman aburii pluteau de parcă erau niste iele într-un dans magic, plin de mister. M-am mirat nițel că, independent de vreme, ce nu era prea prietenoasă, Crucea din vârf se zărea semeață și demnă, străjuind piatra și văzduhul, nesfârșitul și lipsa de hotar. Te lua cu friguri doar privind-o.

Pe la popasurile cunoscute se aglomerau vânzători de pepeni, miere, fructe de pădure și vestita branza de burduf. Cum treceai de URLAȚI…3KM, cum râd eu de fiecare dată, apar și funiile cu ceapa roșie, ceapa de apa, de Buzau. De ce s-o fi numind ceapă de apă? In fine. Când ajung in zona periferica a Buzaului îmi ridic gâtul și privesc spre arterele principale, recapitulând în gând: „Pe acolo e gara, dincolo dai in centru, pe aici Drăgaica!”E doar o formă de a spune „bună ziua ” unui loc drag ce iși verifică urmele unor rădăcini adânci, prin niște simple întrebări.

Cel mai mult, însă, îmi place sa privesc drumul de la Buzau la Cilibia. Mi-aduce aminte de tata. Conduceam eu o Dacie veche și obosita, dar care mi-a fost tare dragă. Tata statea in spate și iși ițea capul pe la mijlocul banchetei, între scaune. Pe la Mânzu, copacii se înalță spre cer.. .. lung, prelung, ca într-o rugăciune tainica, unindu-și ramurile într-o îmbrățișare firească. Era vară și soarele mijea printre crengi, făcând locul de basm. Eu încetineam, vrând, parcă, să cuprind cât mai mult din minunea lui Dumnezeu. Tata sesiza și ȘTIA, fără să-i spun de ce fac asta, uimit fiind și el de sărutul pasional al frunzelor, fix pe altarul Cerului.

„-Nu-i așa ca e minunată aleea asta, tăticule?”, îmi șoptea el ușor emoționat.

plopișori

Încuviințam zâmbind, cu ochii pironiți spre orizont și cu o privire fugară în oglinda retrovizoare unde întâlneam lumina aia specială din ochii tatei. De atunci, de câte ori ajungeam în zonă, tata spunea simplu:„Hai, că mai avem puțin și ajungem la Poteca Adrianei!„

Din acel punct, undeva pe o strada laturalnică, se face drumul catre locul pe care părintele meu și l-a ales, inca din viață, să odihnească pe veci. De fiecare data cand ajung, însa, pe Poteca Adrianei, cum frumos o numea el, îi zic tatei o rugăciune scurtă, iar privirea mea către cer nu mai adună doar împreunare de frunze, crengi și vazduh ci licăr de înger ce ne vegheaza. Și șoptesc încet: „Da, tată, am ajuns!„

Articolul este înscris în duzina de cuvinte, din clubul celor 12 cuvinte, iar în tabelul lui Eddie veți găsi și alți participanți. Cuvintele obligatorii, cu ajutorul cărora am țesut amintirea asta, sunt: ”exprima, independent, analiza, eliberat, perspectiva, exista, accent, suflet, rani, lipsa, amintire, radacini.„

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Orice Romeo are Julieta lui

                                                Victor și Bianca

 

bi

Când am fost la mama, la țară, dacă tot am adulmecat și prins în nări arome de neuitat, am adunat și povești scurte, cu zâmbete ce se vor păstra peste timp, cât să-mi bucur inima și să adun toată  simplitatea vieții, așteptând să vi le împărtășesc  și vouă cu drag.
Cand vărul mamei era mic, avea la rându-i un tovarăș de joacă, văr primar cu el, deși cum toți în sat sunt rude prin încrucisare, îngemănare, cuscrenie și cumetrie,  nu m-ar fi mirat să-i spună văru’, doar așa de sanchi-balama, că poate si se potriveste, deci vă rog nu-l tratati doar ca pe  un amănunt introductiv ci ca pe  ceva de care cu siguranță știți cu toții.
Asa, și cum spuneam, în zilele lor de joacă, că tot omul mare a fost mic odată și a avut astfel de îndeletniciri, printre picioarele lor se împleticea cu tânguiri caline și-un pisic.

-Auzi, cum îl cheamă pe pisicul tău?, se trezi întrebând neposesorul de pisici prin ogradă, ca deh și el făcea parte dintre cei pentru care animalul trebuie sa dea lapte, brânză, carne, ouă și să ne trebuiasca musai, ca doar șoarecii din pod se puteau starpi și cu pisica vecinei;

-Victor!, răspunde sec vărul lui Nicu..

-Fain nume!, și trecu repede la îndeletnicirile care le uneau clipele, dar păstrând în minte muzicalitatea acelor litere pisicești.

Mai trec câțiva ani și de fiecare dată cand întreba ce nume are pisicul nou pe care-l vedea în bătătura băiatului ce devenea adolescent și mai apoi tânăr domn, primea același răspuns – Victor-, semn că pisicile veneau și plecau dar numele era același, astfel încât  Victor i se părea potrivit mai mult mâțelor decât oamenilor și mereu zâmbea când auzea pe unul că-l chema astfel.
Mulți ani au trecut până ca mama sa accepte în curtea sa și pisici, nu doar ca ajutor la prins șoareci, ci și ca animale de companie. Bineînțeles ca a fost tot motan și, în spiritul vremurilor deloc apuse, pisicul și-a primit numele amintit. Victor al nostru era un pisoi blând, afectuos care a cucerit-o pe mama din prima clipa. Nu fura, nu se tânguia, nu deranja, și dormea uneori la picioarele mamei, mai ales în zilele ei nu prea bune, când simțurile lui îi spuneau ca ar fi bine să stea acolo. Se comporta ca și când știa exact ce trebuie să facă să-i intre în grații coanei mari, și prefera sa doarma pe preșul de la intrare decat sa zgreaptane a neplacere si s-o faca pe mama sa se incrunte nefiresc. Cand il gasea acolo, cuminte, nici nu statea pe ganduri și era mai mult decat convinsa ca iși va face culcus prin apropierea ei. Noi ne miram de grija aia apăruta, brusc, in comportamentul mamei, și cand zicea sa îi cumparam bobite pentru animalute am stiut ca in sfarsit si mama s-a domesticit.
Doar că, de data asta,  lui Victor al nostru nu i-a fost suficientă doar iubirea mamei și, după un timp, a adus după el și o consoartă. Subțire, fină, delicată, albișoară cu pete roșcalii, domnișoara se dovedea a fi o neliniștită, doritoare de zbenguială, furăcioasă și plângăcioasă, genul pe care o dai afară pe ușă și intră pe geam, o damă dornică de lume nouă, deloc liniștită, precum era Victoraș. Ce nume credeți ca a primit Măria Sa Felina? Da, ați ghicit! Cum cuplul momentului, de atunci, era Victor Slav și Bianca Drăgușanu, mâța noastră cu aere aristrocrate nu se putea numi decat Bianca. Bianca-pisică…….are aere de prințesă, mai ales după ce a poposit in conacul soră-mii, pentru o vreme, la Brasov, unde i s-a agățat de toate perdelele delicate și a reușit să streseze din plin veterana casei, pe Negruța cea ce are venerabila vârsta de 17 ani. Nici măcar sterilizatul nu a facut-o sa lase pretențiile de felină aristocrata, desi era o maidaneza oarecare, dar una care nu concepea ca ea sa nu fie in centrul atentiei tuturor. Mi se părea ireal, comportamentul amândurora.
Multă vreme pisicii au fost adevărații mondeni ai unui sat simplu din Bărăgan, iar Victor și Bianca cei reali uitați și detronați de două mâțe care-și tolerau fiecare slăbiciunile, rămânând împreună chiar dacă potrivirile lor erau la fel de nepotrivite, într-un mod uimitor.  Mama o tolereaza greu pe Bianca, nu se impaca și se sicaneaza reciproc, intr-un joc de care, nu stiu de ce cred asta, dar mama are uneori nevoie. Noroc ca-i harnica si vanator de soi, astfel incat firea sa agitata sa mai aduca si ceva foloase nu doar miorlăituri insistente și furturi de carnati din farfurie și sa nu fie exilata din împărăție la fiecare boacănă mai de soi.
 O vreme,însă, au devenit parte dintr-o  întâmplare pisiceasca aducătoare de zâmbet si bună dispozitie. Nu știu de ce cred, insa, ca peste ceva vreme, alt Victor va sta pe gardul mamei, mieunând a poveste repetabilă, caci nimeni nu-și va pune intrebarea – „Bre, cum il cheamă pe pisicul asta? – El va fi Victor, indiferent daca-i tarcat, tuciuriu sau cu vreun semn in frunte. Ehehe, vedem noi…