Tata, amintire pe piedestal….

Nu ştiu cum se face că iar îmi dau târcoale ceva amintiri lăsate la vatră, mai bine zis  urcate pe un piedestal pe care îl escaladez cu gândul în fiecare zi, dar pe care nu păşesc NICIODATĂ. Şi cum aş face-o când nu e loc decât pentru unul acolo?
La cum vorbesc despre copilăria mea, toată lumea ar crede ca am trăit într-o casă cu efuziuni de sentimente. Nicidecum. Mama a fost acea mână forte care a reuşit sa ne crească cum a ştiut ea mai bine, dar fără dulcegării şi farafazlâcuri. De multe ori, acum mare, când îi amintesc de pedepsele primite pe nedrept pune capul în pământ şi-mi răspunde: ”Aşa am crezut noi că trebuie să ne ştiţi de frică! Am cam greşit!”
Ei, mamă! N-ai greşit deloc! N-am crescut fiind un copil cu frustrări, care stă ACUM cu amintirile la psiholog. Nu mă ia pe mine valul, că vezi, Doamne, am fost nedreptăţită în copilărie şi e musai să mă răzbun … azi pe viaţă. Multe nu au fost nici măcar ideile ei. Tata avea convingerea că pe copii îi săruţi doar în somn, să nu-ţi simtă slăbiciunea. Şi aşa se întâmpla, la concret. Noaptea, când apărea acasă, după două joburi, intra tiptil în camera noastră, ne învelea, îi scotea soră-mii degetul din gură, ne săruta pe frunte şi ieşea tot aşa de uşor pe cum intrase.
Noi ştiam, însă. Şi ăla era momentul mult aşteptat în tot timpul  ăla, ce părea o eternitatea – sărutul de noapte bună al tatălui nostru. Dimineaţa numai despre asta vorbeam, minute în şir; amândouă, ca doua vrăbiuţe ce împărţeau aceeaşi firimitură:
”-Al meu a fost mai apăsat!
-Da, dar mie mi-a dat şi apă!
-Eu n-am vrut, da? Ai simţit că mirosea a vopsea și diluant? Ce-mi place vopseaua!
-Da, şi avea cămaşa cu …copăcei..
– De unde ştii, că dormeai? Oi fi visat!
-Hi,hi,hi….am auzit-o pe mama, dimineaţa, că i-a pus pe scaun cămaşa aia.Te-am păcălit!”
Cât am fost copil nu am auzit niciodată expresia ”te iubesc” de la părinţii noştri. Doar în momente grele, hotărâtoare, în care, parcă, ştiau să folosească cuvintele exact ca o parolă de deschis sufletele, ca un balsam pentru o clipa de deznădejde în care se pecetluiau siguranţa, încrederea, normalitatea: ”Vă iubeşte mama! Vă iubeşte tata! Dar voi ştiţi asta, nu?”
Ştiam, ştiam. Aşa cum ştiam că ”tătuţul” nostru frumos ne aduce în desaga lui bunătăţi. El era ”capra noastră cu …doi iezi”, el era Făt frumos şi tot el era căpcăunul şi balaurul atunci când ne pedepsea sau ne muştruluia pentru nu ştiu ce prostioară trecătoare. Era basm şi acţiune totodată… tata. Era reper şi teamă, gând bun, dar şi de neînţeles.
Când am crescut şi au început lupte de viaţă, în casa noastră, l-am abandonat şi regăsit în fiecare zi; l-am pierdut ani şi l-am descoperit  mai mândru, mai orgolios şi mai încrezător. Îmbătrânea şi ne spunea ”te iubesc”. Şi, remarcam amândouă că ne lipsise doar ecoul; că, de fapt, auzisem acele cuvinte mereu-mereu, tare, ascuţit, şi profund, acolo, în sufletele noastre.
Tata era poveste, dar într-o zi – neagră zi – tata a devenit…legendă. Legenda noastră cu un haiduc plecat devreme de acasă, de mic, fără haine, pantofi, fără casă şi familie, dintr-un colţ de lume pe care nu l-a uitat niciodată. Când ne vorbea de locurile lui natale, el ne dădea de fapt moştenirea a ceea ce ar trebui să fim şi am fost, ceea ce ar trebui să devenim şi am devenit. Haiducul nostru a avut încredere şi speranţă, şi credinţă, şi nu puţine lucruri materiale şi spirituale a adunat în vieţişoara lui zbuciumată. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Până într-o zi, acea zi pecete, ce parcă a sigilat totul în amintiri și bun rămas, și când s-a întors, de tot, la glia lui, lângă părinţi, într-o călătorie, poate, mai liniştită decât cea pământeană…
Tatăl meu iubea viaţa cu toată fiinţa lui; cânta romanţe şi cântece ruseşti, muzică populară şi naţionalist-patriotică; se visa un Dolănescu şi avea cele mai bune glume adunate în minte şi în suflet. Tata era un războinic; s-a luptat cu viaţa şi a izbândit chiar cu preţul morţii sale în nişte timpuri pe care nu le mai înţelegea. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, bântuit de vremurile lui glorioase.
 
Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect….dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tata. Uneori îmi doresc să-l simt, să-l văd, să-l adulmec, aşa ca în zilele ce-şi punea faţa lipită strâns de-a mea sau de-a soră-mii şi ne iubea, aşa în tăcere, în puţina lui tăcere, şi ne zicea: ”Nu-i aşa, că n-am să mor, tăticule? Eu mă voi face bine!”
Nu s-a făcut. Din păcate. Din 2007, sunt ani  mulți, ani de când tata a devenit legenda noastră, amintirea aia de care vă vorbeam la început, urcată pe piedestal, acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria, dar pot să-mi las lacrimile să-l spele, şi pot să-i ating chipul, în închipuirea mea, exact ca atunci când o puteam face palpabil.
       ….. şi n-am în suflet decât tăcere, dor şi iubire, şi recunoştinţă, şi respect ….şi iar iubire. Of, tata!
Vă las cu Timpuri noi, căci eu n-aş putea scrie ceva mai potrivit..
Uhhh, mama, atât de mult mi-e de  dor de tata..
De parcă n-aş şti când mi-e dor că doru-i trecător….                                        http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8&sns….

You may also like

24 de comentarii

  1. Cât de mult seamănă povestea ta cu cea pe care am trăit-o eu. Pe mine mă apucă nostalgia în săptămâna de dinaintea Paștelui, pentru că în Vinerea Mare (acum foarte mulți ani) l-am văzut pentru ultima dată pe tatăl meu. Plâng și îmi reproșez atunci că nu este mai des prezent în gândurile mele și că nu am fost eu mai „bărbată” decât el să-i spun cât de mult îl iubesc. Îți mulțumesc că amintindu-ți de tatăl tău, l-ai adus și pe pe al meu în gândurile mele.

  2. Multora dintre noi ne traiesc parintii inca. N-as vrea sa traiesc astfel de senzatii,dar cu siguranta iti spun ca dupa ce am citit articolul asta,am pus mana pe telefon.Multumesc.Astept povestea viitoare.

  3. Asa au fost vremurile atunci.Parinti un pic mai duri, dar iubire multa,cu grija si experiente memorabile. Apoi,trecerea timpului si noi devenite mature, si incapabile,uneori sa ne aratam sentimentele.Mie mi-e greu si acum sa spun ''te iubesc '' des;in schimb o spun de cate ori cred ca ar fi bine sa nu le las pe mai tarziu.Eu cred ca am fost norocoase,totusi,nu-i asa?

  4. Imi amintesc si eu de tatal tau asa: lua coltul blocului, inainte de a intra in scara blocului… Purta camasa alba cu copacei si un fes… E una din imaginile care mi-a ramas cu el, dar care cumva imi ramifica amintirea tatului ce l-am pierdut… E atata forta evocatoare doar intr-o pagina subtire, transparenta, virtuala doar a unei amintiri, ca ma doare inca cu aceeasi intensitate, fara remediul timpului, absenta parintelui pierdut, dandu-mi senzatia uneori c-as fi un suflet cutreiator ratacind, apartinand doar amintirii de el … amintiri pretioase, dezbracate de forta gravitationala, dar incarcate de iubirea lui de dincolo de moarte si timp ce se intoarce catre mine ingereste si fara de care m-as simti tare singura si stinghera …Eu cred ca putem ramane orfani la orice varsta, daca nu am avea cel putin amintirea…

  5. Ca un sfredel a ajuns postarea ta pana in fundul inimii mele. Mi-ai amintit de ttal meu, care tot asa a plecat din casa parinteasca, fara pantofi, fara bani, fara nimic, doar cu vointa de a se cunoaste si de a razbi. In aceasta primavara s-au implinit 27 de ani de cand s-a stins!

  6. Nu stiu daca timpul face amintirea mai usoara. Uite, nu citisem povestea asta a ta si citind-o, am lasat o lacrima aici pentru tine, pentru ei, dragii nostri care ne privesc acum de sus si sunt sigura, absolut sigura ca atunci cand am scris, erau ingeri pe umarul nostru. Iti multumesc pentru trimiterea asta…

  7. E greu să ajungi la postări pe care unul dintre noi le-a făcut cu o altă stare de spirit faţă de cea obişnuită. De asta am spus că am avut noroc să dau intâmplător peste articolul tău. Şi aşa nu te mai simti singur, mai vezi şi durerea altora, şi simti…că asa e normal in astfel de situatii. Mulţumesc, Dana!

  8. Şi mama îmi povestea şi chiar i-a reproşat bunică-mii de curând, de faţă cu mine, că ea nu îi săruta pe copiii ei – adică încă o soră şi-un frate ai mamei – şi nu i-a cocoloşit deloc, nu i-a îmbrăţişat etc, cum fac părinţii zilelor noastre. Şi bunică-mea i-a zis că „sângele apă nu se face!”…şi-a tăcut maică-mea! Înţelegem ce vrem din acest răspuns…greşim, că n-arătăm? Eu zic că da…şi maică-mea. Bunică-mea zice că nu, înţeleg…o ştie ea ce-o şti. 🙂

    Să-i iubim noi, atunci…şi să le arătăm, chiar dacă unii sunt plecaţi dincolo de lumea ştiută!

  9. Asa zic si eu, desi, vezi tu…chiar in relatia cu sotul meu…sunt afectuoasa dar nu mă omor după pupici şi gesturi largi. Mă educ cum pot, in schimb, tocmai amintindu-mi aceste intamplari. Oricum…hotărâţi oameni, şi aprigi…traiau in vremuri nu tocm,ai indepărtate. O ador pe bunica ta!

  10. Mi-e tare dor de tata! Și tata era un războinic, un învingător în bătălii pe care noi le credeam pierdute. a pierdut bătălia cu realitatea aceasta palpabilă, aceasta ce ne e la îndemână. Dar continuă să viseze într-o altă realitate mai puțin perceptibilă pentru noi, acum și aici…

  11. A fost o vreme când și tata pleca, pe drumurile lui de fier pe care le construia la acea vreme. Eu nu l-am mai apucat plecând, ci doar stând alături de noi, cei 4 copii. Nu-mi aduc aminte de săruturi de „noapte bună”, dar în ochii lui se putea citi tot ce nu rostea. Se citea dragostea și mândria pentru copii lui cei… Știi că și cioara își laudă puii. Nu eram noi cei mai grozavi, dar el mereu a crezut asta despre noi.
    Ne țineam de mână atunci când a făcut marele pas. Sunt 31 de ani de atunci. Să nu crezi că se estompează amintirile sau simțirile. Iar dorul crește mereu.

    Să le fie odihnă și pace!

  12. Adriana, eu imi doresc sa cred, vreau sa cred, imi impun sa cred ca dragii nostri pierduti si care sunt ingerii nostri, ne vegheaza si ne protejeaza. Imi imaginez ca in lumea aceea nu sunt dureri si nici lacrimi. Este un univers unde este numai lumina.
    Si ca ei intr-o alta stare fiind, evolueaza…
    Daca ma gandesc in felul acesta, ma doare mai putin si plang mai putin.
    Cu drag.

  13. De tine mi-e dor
    şi mi-e calea ciudată,
    pe drum, călător,
    fără urmă de tată.
    Fără ram de copac
    sunt o frunză în vânt,
    fără râsete tac
    şi te caut plângând.

    M-a mișcat povestirea ta, Adriana. În viața noastră, tuturor ne e sortit să ne desprindem de părinți, dar niciodată n-am vrea să-i vedem murind…

  14. Mi-e dor şi doare…! Mă regăsesc în rândurile, simţămintele şi amintirile tale.
    „Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
    Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
    Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
    Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.”…

  15. memoria-i pururea vie
    renaste oricand zambet ascuns
    de noapte se isca pe buze
    si paste acolo tot ce-i frumos
    in suflet si-n inima crud sau copt
    pentru ca liantul vietii
    e-n timpuri nesecat
    izvor viu de amintire
    si treaz el vegheaza
    de sus la toti pasii
    pe care Adi-i face
    mereu mai departe
    asumati, zambind
    de fiecare data cand
    ea priveste in sus! 🙂
    o duminica frumoasa inainte, Adi! 🙂

Lasă un răspuns