Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Primavară ploioasă cu miros de salcâm

Plouă. Ma uit fascinată la picăturile de ploaie ce-mi par, de data asta, mărgici magice ce nu ating pământul. A fost atâta nevoie de ploaia asta încât am senzaţia că nici nu au apucat să cadă din cer prea multe ca s-au şi evaporat în aerul asta şi-aşa îmbâcsit. Stau cu nasul lipit de geam cu o cană de cafea cu frişcă în mână (răsfăţul suprem pentru mine) şi mă uit cum se înghesuie căţeii sub masa din sufragerie. Nu cred că e stăpân de câini să nu aibă amintiri cu ascunzişurile lor pe timp de furtună sau artificii. Un deliciu pentru noi, un supliciu pentru ei, cu siguranţă.
De cate ori plouă mă plimb de la o fereastră la alta să văd spectacolul în desfăşurare pe mai multe planuri. Uneori stau întinsă în podul casei mele şi privesc iluminatoarele. Apa şerpuieşte pe ele şi cerul capătă nuanţe, degradeuri şi luciri de tot felul. Din când în când, câte-o frunză rătăcită se lipeşte şi rămâne acolo  parcă să-mi strice mie tabloul abstract ce mi-l pictez cu ochii minţii şi cu simţurile uşor ameţite sau poate-l colorează mai bine. Dispare, luată de un şuvoi mai puternic şi, brusc, mă adun, trezită instinctiv…de ropotul ploii devenită serioasă.
Când eram mică a plouat în neştire săptămâni întregi. Eram în satul copilăriei mele şi singurul impediment pentru mine era faptul că nu aveam voie să ies din casă. Zumzăiam cu sor’-mea în cântecele de noi inventate, ne adunam toţi eroii într-un război pe viaţă şi pe moarte şi ăla imaginar, dansam pe muzica auzită doar în mintea noastră şi ne lipeam năsucurile pe geamurile şubrede de atâta umezeală, poate-poate vedeam o rază de soare străbătând pomii din faţa casei. Dar raza de soare nu apărea. Adormeam devreme. Nu mai era de mult curent electric, cred ca din a treia săptămână de când se instalase urgia. Ne aşezam aşa îmbrăţişate, rugându-ne la îngeraş să vină vremea bună. O auzeam, atunci, pe mamaie plângând pe înfundate şi zicând întruna:”Vine gârla! Vine gârla! Gata, ne ia Dumnezeu! Măcar dacă puteam să trimitem fetele astea acasă!’
M-am bunghit repede că-i necaz mare, deși ea ne zâmbea în colț de gură, iar când am văzut că oamenii îşi urcă în poduri toată agoniseala, am început să mă prind ce înseamnă ”vine gârla”. Porci, găini, grâne, ţoale, totul de-a valma, pături, haine şi ceva merinde. Auzeam resemnarea din ce în ce mai mare:” Lasă-le, Nelule. Nu le mai chinui, că tot ne ia Dumnezeu la vale! Copilaşii mei!”, şi iar îşi băga mamaia nasul în basmaua ei înflorată, plângând pe ascuns, cică.
Au mai trecut aşa vreo două zile. Dormeam îmbrăcate, păzite de îngerii noştri din ogradă, de data asta, dar şi de cei din Ceruri, pentru că după cele două zile a venit gârla. Aveam vreo şase ani, sor’-mea trei. Eu am urcat singură în podul casei noastre, parcă, oarecum, conştientă de îngrijorarea bunicilor noştri. M-am aşezat lângă un maldăr de haine, m-am învelit cu o pătura groasă, am strâns în braţe o căciulă miţoasa de-a lui tataia şi cu lacrimile şiroind am aşteptat. Nu ştiam ce. Nu-mi închipuiam ce înseamnă apa mare şi nu pricepeam cum de vine până la noi în sat, că doar Buzăul era hăt-departe, ştiam eu, de ajungeam acolo cu o căruţă, după drum lung. N-avea nimeni timp să îmi explice, însă. Nimeni.
Pe sor’-mea a luat-o o verişoară, prin alianţă, şi s-au urcat amândouă în podul casei sale, nu înainte de a ascunde în sân două bucăţi de mămăligă rece de pe plită. Dintr-o dată s-a înnegrit totul, a început să tremure  pământul; vibra casa, geamurile, toate oratăniile curţilor scoteau zgomote disperate, fiecare în legea sa; se auzeau ţipete, cuvinte nedesluşite, dar pe care le traduceam cu mintea mea de şase ani ca disperate, vedeam mişcându-se găinile în pod, dar abia dacă le băgam în seamă. Nimeni nu urca acolo cu mine; stăteam singură, cu lacrimile înnodate în barbă, spunând întruna:
”Înger, îngeraşul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Eu  sunt mic, tu fă-mă mare
Eu sunt slab, tu fă-mă tare
În tot locul mă însoţeşte
Şi de rele mă păzeşte.”
Nu puteam să-mi fac cruce, atât de blocată eram, dar îmi făceam semnul cu limba pe cerul gurii  într-o speranţă că gestul ar putea să-l înduplece, cumva, pe Dumnezeu. Nu ştiam, nici măcar, că n-ar fi  fost de ajuns asta şi, spre norocul meu, nu concretizam ce se întâmplă afară cu adevărat. Ghiceam. Bănuiam. Atât.
Şi n-a fost de ajuns. Apa a venit. Turbată, neagră, zăludă, aducând cu ea case, hoituri, bucăţi de lemne. Mamaia a rămas demnă, jos în curte, urlând de durere când a văzut o bucată de casă, departe în zare, luată de ape, cine ştie de pe unde. Câinii lătrau sfâşietor şi când casa de pe vale a căzut bunicii mei au îngenuncheat de neputinţă. S-au adăpostit, nu mi-amintesc pe unde şi ştiu că apa a ajuns şi în bătătura noastră, dar ca într-un film cu sfârşit fericit ne-a lăsat în picioare, nu a luat aproape nimic din ogradă. Din pod am văzut cum apa era până la gard, am zărit cum pluteau tot felul de obiecte – o lustră, o roată de tractor, o găleată şi Dumnezeu ştie ce or mai fi fost.
Din când în când auzeam cum mă striga mamaia, cu un glas hotărât, culmea, fără disperare, conştientă că e musai să mă ştie liniştită:”Să stai liniştită, mamaie, că scăpăm şi de data asta!”, erau cuvintele ca niște parole liniștitoare si scop precis.
Pomii plângeau, parcă-şi întindeau crăcile spre tine, să le culegi rodul. Ce rod?! Ca abia de se zăreau nişte poame mici, abia ieşite din floare. Mirosea a mâl, dar, curios, mirosea şi a liliac, şi a salcâm. Oare de ce? Îmi spuneam obsesiv că plâng pomii şi poate de asta.
Nu ştiu cât am zăcut acolo; nu ştiu nici când am realizat că  nu ne inundase cu totul, nu ştiu când s-au retras apele. Încet, am început să-i aud glasul zglobiu al soră-mii, care, spre deliciul tuturor, mânca mămăliga aia rece cu nişte corcoduşe acre, culese de fata ce-i stătea alături.
Şi, ca într-o poveste magică în care Dumnezeu îşi arăta prezenţa, râsul soră-mii, în disperarea din jur, era speranţă şi nădejde, şi viaţă: plină, nouă, vie…
În amintirea mea, confuză, văd o barcă şi un vâslaş, tataia cred, plus o plimbare tăcută, a jale, parcă  a ne arăta de mititele ce înseamnă căderea şi nenorocul, şi deznădejdea, şi lacrimile, dar şi  renaşterea. Pentru că în vara aia, în toate curţile, oamenii făceau chirpici şi construiau case.
Dintr-un maldăr de lucruri, rămase pe uliţe în urma apelor, un braţ de păpuşă golaşă m-a făcut să tresar. ‘‘Cine ştie cine plânge după ea?!”, îmi spunea mamaia, aproape ghicindu-mi gândurile;
‘De-ar veni mă-ta să vă ia, că tare spaimă am tras!
Mama nu ne-a luat, ne-a lăsat acolo, parcă la îndemnul lui Dumnezeu de a  putea lua parte şi la revenire, nu numai la urât.
A trecut multa vreme până ce totul a început să ia forma cunoscută, dar de atunci, când înfloresc salcâmii şi plouă, mulţumesc Cerului pentru povestea mea de atunci. Şi, când pot, stau aşa ca azi, cu nasul lipit de geam, în aducere aminte a celei de atunci, dintr-o primăvară ploioasă cu miros de salcâm.
sursa: info targoviste

14 mai 2013

Mărgăritare pentru EI

Tata, amintire pe piedestal….

Nu ştiu cum se face că iar îmi dau târcoale ceva amintiri lăsate la vatră, mai bine zis  urcate pe un piedestal pe care îl escaladez cu gândul în fiecare zi, dar pe care nu păşesc NICIODATĂ. Şi cum aş face-o când nu e loc decât pentru unul acolo?
La cum vorbesc despre copilăria mea, toată lumea ar crede ca am trăit într-o casă cu efuziuni de sentimente. Nicidecum. Mama a fost acea mână forte care a reuşit sa ne crească cum a ştiut ea mai bine, dar fără dulcegării şi farafazlâcuri. De multe ori, acum mare, când îi amintesc de pedepsele primite pe nedrept pune capul în pământ şi-mi răspunde: ”Aşa am crezut noi că trebuie să ne ştiţi de frică! Am cam greşit!”
Ei, mamă! N-ai greşit deloc! N-am crescut fiind un copil cu frustrări, care stă ACUM cu amintirile la psiholog. Nu mă ia pe mine valul, că vezi, Doamne, am fost nedreptăţită în copilărie şi e musai să mă răzbun … azi pe viaţă. Multe nu au fost nici măcar ideile ei. Tata avea convingerea că pe copii îi săruţi doar în somn, să nu-ţi simtă slăbiciunea. Şi aşa se întâmpla, la concret. Noaptea, când apărea acasă, după două joburi, intra tiptil în camera noastră, ne învelea, îi scotea soră-mii degetul din gură, ne săruta pe frunte şi ieşea tot aşa de uşor pe cum intrase.
Noi ştiam, însă. Şi ăla era momentul mult aşteptat în tot timpul  ăla, ce părea o eternitatea – sărutul de noapte bună al tatălui nostru. Dimineaţa numai despre asta vorbeam, minute în şir; amândouă, ca doua vrăbiuţe ce împărţeau aceeaşi firimitură:
”-Al meu a fost mai apăsat!
-Da, dar mie mi-a dat şi apă!
-Eu n-am vrut, da? Ai simţit că mirosea a vopsea și diluant? Ce-mi place vopseaua!
-Da, şi avea cămaşa cu …copăcei..
– De unde ştii, că dormeai? Oi fi visat!
-Hi,hi,hi….am auzit-o pe mama, dimineaţa, că i-a pus pe scaun cămaşa aia.Te-am păcălit!”
Cât am fost copil nu am auzit niciodată expresia ”te iubesc” de la părinţii noştri. Doar în momente grele, hotărâtoare, în care, parcă, ştiau să folosească cuvintele exact ca o parolă de deschis sufletele, ca un balsam pentru o clipa de deznădejde în care se pecetluiau siguranţa, încrederea, normalitatea: ”Vă iubeşte mama! Vă iubeşte tata! Dar voi ştiţi asta, nu?”
Ştiam, ştiam. Aşa cum ştiam că ”tătuţul” nostru frumos ne aduce în desaga lui bunătăţi. El era ”capra noastră cu …doi iezi”, el era Făt frumos şi tot el era căpcăunul şi balaurul atunci când ne pedepsea sau ne muştruluia pentru nu ştiu ce prostioară trecătoare. Era basm şi acţiune totodată… tata. Era reper şi teamă, gând bun, dar şi de neînţeles.
Când am crescut şi au început lupte de viaţă, în casa noastră, l-am abandonat şi regăsit în fiecare zi; l-am pierdut ani şi l-am descoperit  mai mândru, mai orgolios şi mai încrezător. Îmbătrânea şi ne spunea ”te iubesc”. Şi, remarcam amândouă că ne lipsise doar ecoul; că, de fapt, auzisem acele cuvinte mereu-mereu, tare, ascuţit, şi profund, acolo, în sufletele noastre.
Tata era poveste, dar într-o zi – neagră zi – tata a devenit…legendă. Legenda noastră cu un haiduc plecat devreme de acasă, de mic, fără haine, pantofi, fără casă şi familie, dintr-un colţ de lume pe care nu l-a uitat niciodată. Când ne vorbea de locurile lui natale, el ne dădea de fapt moştenirea a ceea ce ar trebui să fim şi am fost, ceea ce ar trebui să devenim şi am devenit. Haiducul nostru a avut încredere şi speranţă, şi credinţă, şi nu puţine lucruri materiale şi spirituale a adunat în vieţişoara lui zbuciumată. Ca pasărea Phoenix răsărea, parcă, mai puternic, şi mai determinat după fiecare încercare primită. Până într-o zi, acea zi pecete, ce parcă a sigilat totul în amintiri și bun rămas, și când s-a întors, de tot, la glia lui, lângă părinţi, într-o călătorie, poate, mai liniştită decât cea pământeană…
Tatăl meu iubea viaţa cu toată fiinţa lui; cânta romanţe şi cântece ruseşti, muzică populară şi naţionalist-patriotică; se visa un Dolănescu şi avea cele mai bune glume adunate în minte şi în suflet. Tata era un războinic; s-a luptat cu viaţa şi a izbândit chiar cu preţul morţii sale în nişte timpuri pe care nu le mai înţelegea. Tata era un înţelept sfredelitor, neobosit, neliniştit, bântuit de vremurile lui glorioase.
 
Tata a rămas dor şi gând, şi comparaţie, şi reper, şi stimă, şi respect….dar mai ales a rămas iubire. Iubire caldă cu chip ştiut şi cu miros de tata. Uneori îmi doresc să-l simt, să-l văd, să-l adulmec, aşa ca în zilele ce-şi punea faţa lipită strâns de-a mea sau de-a soră-mii şi ne iubea, aşa în tăcere, în puţina lui tăcere, şi ne zicea: ”Nu-i aşa, că n-am să mor, tăticule? Eu mă voi face bine!”
Nu s-a făcut. Din păcate. Din 2007, sunt ani  mulți, ani de când tata a devenit legenda noastră, amintirea aia de care vă vorbeam la început, urcată pe piedestal, acolo unde nu e loc decât pentru unul. Şi nu pot călca în jurul lui decât în vârful picioarelor, atentă să nu-i ştirbesc cumva memoria, dar pot să-mi las lacrimile să-l spele, şi pot să-i ating chipul, în închipuirea mea, exact ca atunci când o puteam face palpabil.
       ….. şi n-am în suflet decât tăcere, dor şi iubire, şi recunoştinţă, şi respect ….şi iar iubire. Of, tata!
Vă las cu Timpuri noi, căci eu n-aş putea scrie ceva mai potrivit..
Uhhh, mama, atât de mult mi-e de  dor de tata..
De parcă n-aş şti când mi-e dor că doru-i trecător….                                        http://www.youtube.com/watch?v=EqiojZAlNt8&sns….
Mărgăritare versificate

Argint viu

Gândul nopţii adormite,
Prins de – un bulgăre de humă,
Stă pitit în umbre mute,
Adunând argint de lună
Tristă, ca-n revistă.

 

Vise calde zboară-n lume
Din culcuşuri, pe hoţeşte,
Coborând în râu cu spume
Patima se răcoreşte,
Sub argint aurit, de gând potolit.

 

Mă adorm, din nou, pe seară,
Coborând pe un fir de plumb,
Din pătrimea norocoasă
Mi-am croit un coif şi-un scut.
Argintate cu nisip din ape.

 

Mi-am pus platoşă de stele,
Mi-am scris numele pe-un pliu,
Pe un umăr de nuiele,
Strecurat-am argint viu,
De pe streșini de cer, giuvaer.

 

Talisman de vrăjitoare
Şi vreo trei cuvinte-n plus.
Nimic n-o să mă doboare!-
Socoteam că-i de ajuns,
Să nu cer, tribut stingher.

 

Duhul nopţii un urlet scoase,
Iar în somn părea că-i viu,
Dar coşmarul dispăruse
Iute, ca argintul viu,
Cât să cern, vise ghem.

 

Lumea-mi cade din luceferi
Se agață argintat
Iar din scrieri efemere
Pare că m-am inspirat
El titan, eu amalgam.

 

Nicio vorba de prin noapte
N-are gură, dar ecoul
Sună-n răsărit cu șoapte,
Făcând iute pe eroul
Cu argint împodobit.

 

„Argint viu” mi-e teoremă –
Dispar vise-n dimineti!
Lăsând uneori dilemă:
Au fost premoniții? Vești?
Sau doar fum,  gând nebun?

 

As dormi prin baldachine
Sau tinuta-n brate calde,
Asa stiu că n-o să vină
Coșmar sec, purtat prin noapte.
Prefer vise imprecise.

 

Te salut, lume! Noapte bună!

 

 

 

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare pentru EI

Golul din buzunare, plinul din suflet

M-am aflat mereu la cârma vieţii mele dar nu ştiu cum n-am reuşit, mereu, să ţin drumul bun sau, măcar, interesant. Mai totdeauna am avut obsesia omului sărac. De când mă ştiu. Nu-mi dau seama de unde mi se trăgea, căci nu pot spune că soarta nu fusese generoasă cu mine, cel puţin pe la vreo 20 de ani. Nu-mi era frică de boală, bătrâneţe, nefericire şi multe alte rele, dar gândul că aş putea să nu-mi port de grijă suficient, încât să îmi număr paralele din batistuţă ca pe nişte daruri ce ar putea dispărea definitiv, îmi dădea fiori pe şira spinării. Credeţi că am scăpat de asta? Nu. Am avut o perioadă în care soarta marca, într-un mod frust, ceea ce eu visam a nu se întâmpla vreodată. Ca un arcaş bine antrenat mă nimerise în plinul sau mai bine zis în golul din buzunare. Nicio zi nu mai era sigură şi caruselul în care mă trezisem, peste noapte, din greşeli proprii şi din care aveam să ies greu, mă ameţise cu totul.

Culmea e că lumea începuse să mi se descopere altfel.  O senzaţie sacră şi de neatins şi, sincer, cuvintele acestea aproape că îmi fuseseră necunoscute până atunci. Îmi căram în orele mele de muncă şi timpul liber, şi cel ocupat, si cel pentru som. O corvoadă. Nu-mi plăcea ce fac. Eram nepricepută; o lipsă crasă de talent,iar tot ce reuşeam să duc la bun sfârşit era cu triplu de efort. Şi totuşi, într-o zi, de pe scara stabilităţii am căzut de era să-mi rup picioarele. Nu mi le-am rupt, dar mi-am frânt coloana lucrurilor ştiute, obişnuite. Multe am învăţat în perioada aceea. Cum eram izgonită din crama bunăstării, obsesia sărăciei mă invadase în toate celulele mele. Şi am învăţat să o stăpânesc. La început timid, orgolios, umilită în toate ungherele mele despre care nu aflasem până atunci, apoi cu greşeli disperate ce numai situaţia aceea deosebită ţi le poate da, ca mai apoi să prinzi a te gospodări şi a trăi în cu totul alte repere.

Am învăţat despre lucruri elementare pe care ar fi trebuit sa le fi cunoscut deja până atunci şi am reuşit, într-un final, să descopăr că totul se vindecă, chiar dacă peste tine nu dă nici o comoară, nici lozul câştigător şi nici chiar jobul aducător de linişte. Vindecarea a venit din echilibru, din iubire, din ordine şi organizare, din înţelegere şi împăcare, din alegeri mai bune şi chiar din răbdare. Cuţitul ameninţător, ce tăiase în mine ca într-o carne macră răni nevindecabile de om necredincios, se tocise şi se rătăcise. Pentru o perioadă, am trăit ciudat, învăţând să şi primesc, dar şi să pescuiesc peştele bunăstării mele spirituale, făcându-mă să mă ruşinez de lipsa mea de credinţă şi încredere, dar şi de rătăcirile mele.

Acum, trecerea timpului adaugă obsesii noi, nesiguranţe plăpânde, frici pasagere, dar cum doar moartea e pentru totdeauna, câtă vreme stă în puterea mea să-mi aştern covorul vieţii, voi încerca să mă îndoiesc mai puţin şi să cred mai mult.

De câte ori un om tânăr, despre care ştiam ceva din zborul lui, se înalţă către îngeri, aşa cum aveam să aflu aseară, cu durere, nu pot să nu mă gândesc la sentimente efemere care m-au stăpânit vreodată şi care acum par atât de insignifiante.

Si tot acum, mi-aduc aminte de unul din bancurile ce i se potrivesc sotului meu care vede frumosul şi binele în orice face, şi pentru care orice lucru trebuie să aibă happy end, chiar dacă l-am mai pus cu ceva timp in urmă tot într-un articol-semn:

” -Nu vă supăraţi, pot returna această carte?

-Da, dar ce hibă are?

-Nu-mi place sfârşitul!”

Câtă vreme suntem sănătoşi şi în viaţă, restul se rezolvă. Că rămân dureri, doruri sau cicatricile unor vremuri tulburi, nici nu mai contează, toate fac  parte din noi. Azi am un gând bun pentru toţi oamenii cunoscuţi, aflaţi în floarea vârstei, cărora Dumnezeu, din motive doar de el ştiute, a ales să le continue viaţa în Ceruri. Dumnezeu să-i odihnească!

Ştiu că e o postare atipică, dar viaţa e plină de bune şi rele. Am avut o ”duzină de cuvinte”, nişte anagrame: ”crama, carma, marca, macar, macra, caram, arcas, crasa, scara, caras, sacra, sarac” cu care n-am reuşit să fac mai mult decat ce vedeti. Poate doar în tabelul găzduit de Eddie, pentru clubul celor 12 cuvinte, să găsiţi lucruri mai vesele. Eu sunt ok, fiţi şi voi!

N

Mărgăritare versificate

Cuvinte care curg

Când dorul de poveşti te-nţeapă
Mai sus de coaste, ca un pocnet,
Primeşti puteri nepământenene
Şi-aduni cuvinte ca un cântec
Sau ca descântec simţitor,
Delir de febră plânsă-n inimi,
Ce dau amor ameţitor.
Primeşti cu drag cuvântul dulce,
Cuvântul plin, uitat în sine,
Din scrieri dragi ce-or să te culce
Pe pagini albe ce-or să-nvie!

Când curg cuvintele-n mătănii,
Prin plăsmuiri de cosânzeană,
Când primenim în spovedanii
Şi dăm dumnezeirii vamă,
Rostim doar vorbe adormite
În inimi domolite-n dor,
Şi se revarsă înmulţite,
Domesticite-n adevăr.

Când cresc cuvintele războinic,
Aglomerând întregul corp,
Când se dospesc amatoristic
Simţiri ce nu le mai cunosc,
Ştiu c-am primit prea mult deodată
Şi tremur ca o oarecare,
Căci crucea binecuvântată
A vorbelor, în mine, apare.

 

Când curg cuvintele ca lacrimi,
Primiţi-le căci se revarsă
Imponderabil, fără patimi,
Din mine, către dumneavoastră.

 

Nimic nu se poate fără muză şi inspiraţie. Azi ideea continuă: de la mine către Wordwasfirst, de la Wordwasfirst către mine, şi de la noi către voi..