Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Memoria străzii

Aud mulţimea fremătând şi-n mine

Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,

Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,

Cuvinte care-au însemnat odată

O ţintă şi un drum

Şi parcă-i fum,

Acum.

 

Mă scutur, mă agăţ încet de vise,

Ce au fost prinse-n colier de argint,

Aprind o candelă fără chibrit

Dintr-o lumină peste care curse,

Din ochiul de dragon al lunii,

Luciri promise, mii,

Şi încă  vii.

 

Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,

O păsăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,

Căci suntem opera ”răului mai mic”

Sau poate un volum cu versuri scrise

De vreun străin, ce sigur ştie

Că vom striga o zi,

Dar nu vom izbândi.

 

Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,

Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,

Şoptesc timid o nouă rugăciune,

Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei ”deşte”

Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,

Mă uit la lume rece,

Iar ea în ochii mei.

 

Şi în revistă aş trece  mulţi ani, vreo douăşcinci.

O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?

Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!

Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci

Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?

Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe

De vieţi fără silabe.

 

Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,

Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;

Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?

Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!

De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!

Să ne jucăm deci cartea!

Şi nu la întâmplare!

 

Memoria străzii. Asta e tema ”provocării de luni” din clubul celor 12 cuvinte. Recunosc as putea vorbi despre memoria paşilor pierduţi ai mei sau ai fiecăruia dintre noi, despre potecile ce  păstrează  o parte din mine, chiar dacă aproape nu le mai recunosc; despre memoria străzii din momentul Revoluţiei, despre care nu pot vorbi nici acum după 25 de ani, dar aleg să repostez poemul ce vorbeşte despre o stradă a dezamăgirilor colective, a timpului pierdut în speranţe şi vise neîmplinite ce poartă-n ele memoria sacrificiilor făcute uneori în zadar.  În tabelul lui Eddie veţi găsi şi alte încercări.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Timp pierdut, timp uitat

Sunt prinsă într-o maşinărie ce se cheamă timp.

Nu mai porneşte nici măcar la a doua cheie,

nici la farmecul meu de femeie.

-”Hai că acum am timp de tine!”, îmi zice cineva la telefon

cu un glas de trombon

dintr-o trompă de-afon;

-Timp de mine, timp pentru mine, ce mai contează?!

Visează în continuare,

căci azi nu sunt colac de salvare;

nu sunt nici gura ta de oxigen pentr-o clipă,

nici flacon cu esenţă de visare,

sau foarfecă de tăiat coşmarul de aseară;

nu-s înger, căci n-am aripioare!

-Dar ce ziceai de timp?, căci uitasem

acţiunea unde-o  plasasem…

Cu minte obosită şi zdrenţe de gânduri,

ţesute-n covoare de cuvinte şi rânduri

ascunse în straiţe atârnate de gât,

suspinam după vremuri

şi-un timp de demult;

căci cel de acum se stinse-ntr-o vrajă

ca nişte plante ce se ofiliseră-n grabă,

înainte de vreme,

de vremea lor,

de dinainte de primul amor.

Sunt sigura c-aţi pierdut şi timpul, şi rima,

şi de da, îmi asum toata vina,

caci oameni şi lucruri mă indeamnă cu foc:

-Fă-ţi timp şi de noi, şi fă-ne şi loc

în noianul de-ntâmplări şi rele sau bune

din momentul căzut ce poartă un nume

şoptit, senzual şi un pic repetat:

TIMP PIERDUT, TIMP UITAT!

 ”masinarie, cheie, oxigen, aripioare, plante, telefon, straite, zdrente, covoare,trompa, flacon, foarfeca”…au fost cuvintele obligatorii pe care cu siguranţă le veţi găsi şi în celelalte texte, ale duzinei de cuvinte, adăpostite în tabelul lui Eddie.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ste(m)a din frunte

V-am mai spus de atâtea ori, în confesiunile mele trecătoare, lăsate pe acest ”pergament” virtual, în care nu reuşesc niciodată să-mi susţin ideea de început, pierzându-mă printre cuvinte zălog, ce oricând s-ar putea rostogoli în bulgări de suferinţă şi păreri de rău că s-au aşternut, că trecerea mea prin viaţă nu a fost totdeauna lângă oameni potriviţi. Eu însămi am fost nepotrivirea, lăsând la vedere doar o parte din mine, ascunzând multe din cele ce mă defineau ca şi când cineva mi-ar zâmbi cu un aer plictisit superior, (apropo cunoaşteţi genul?, eu da), spunându-mi, parcă, ce pierdere de timp şi energie e în mine.

Lăsând la o parte 2-3 persoane faţă de care nu mai pot schimba nimic, am încercat de 10 ani încoace să îmi scutur mintea şi sufletul, să dau drumul unui izvor despre care nici măcar nu ştiam că poate fi în mine. Credeţi că a fost uşor? Nicidecum. Urme de îndoieli, regrete, ruşine, dezamăgire, neconcordanţă, drumuri devenite paralele, principii încălcate, principii valabile doar pentru unii, întâmplări bântuitoare, oameni deveniţi personaje, minciuni prin omisiune, lucruri înfrumuseţate de dragul supravieţuirii, fantezii triste sau vesele prinse în chip de experienţe, stări de nervozitate, de nesiguranţă, uitatul peste umăr, frica, zâmbetul de complezenţă, invidia, trădarea şi alte lucruri de acest gen trebuiau transformate doar într-un singur cuvânt şi anume: viaţă. Sau o latură a ei. Şi nu, nu e vorba despre alţii, ci despre mine. Ani în care am adunat printre cele bune, ce se văd şi care acum mă ajută să ţes din nou pânză curată, o mulţime de balastru. Al meu. Greu de dus, greu de disipat. O prăpastie între a vrea, am fost şi a deveni. Cum să le uneşti la ceas de drum de viaţă cu ani destui?

Ca un miracol, acum 10 ani, cand Dumnezeu mi l-a trimis pe Mihai, soţul meu, în cale şi în casă, unindu-ne sub sutana lui de bunătate, am învăţat, cu el, de la el, prin el, cum să fac să dărâm punţi şi legături nepotrivite, cum să mă iert şi cum să construiesc, reconstruiesc altele noi. Cu oamenii nu am început să fac asta din prima, eram în continuare angrenată în legături de faţadă, unele atât de îndepărtate încât firele au fost uşor de rupt şi tăiat, la un moment dat,  pentru că erau extrem, extrem de subţiri. În schimb, de la el am adunat altele: preocupări simple, departe de urletul oraşului, ce îmi devenea din ce în ce mai străin, uitând de luciri de magazine cu lucruri efemere, de localuri ce altădată le frecventam cu drag, acum devenindu-mi apăsătoare, de ore pierdute aiurea pe la terasă în aceleaşi poveşti ce nu se schimbau decât dacă se ridica vreunul de la masă, de vizite ce intrau la obligaţii şi obligatorii.  

El m-a trecut uşor peste toate acestea, cu iubire, până când unele întâmplări mi le-a transformat într-un sigiliu pe care să nu-l mai pot deschide decât cu ochii minţii, pecetluind trecutul şi viitorul într-o confesiune ştiută perfect de el, dar închisă frământărilor mele. Nu mă mai puteam astfel agăţa doar de gând nepotrivit, ci de firescul vieţii, unde se aşezau alte poveşti şi exemple ce nu mă mai făceau să mă simt atât de incomod. În fiecare zi cunoşteam şi alte destine de oameni buni, dar cu zbucium în suflet, despre care nu ştiam şi nu bănuiam nimic. Încet, încet m-am vindecat; m-am prins în hora mea zilnică şi mi-am dat seama că lucrurile şi chipurile se estompează, că drumurile prin păduri şi munţi alături de purtătorii noştri de blană, cu ochi umezi şi bucurie în priviri, fac cât 10 excursii la Paris, că discuţiile purtate despre om, natură, istorie neştiută, biciuită de cenzura vremurilor, despre întâmplări de azi şi de ieri, au dat drumul la acel izvor despre care nici nu ştiam că exista în mine.

Si nu, nu mi-am schimbat anturajul, cum mi s-a spus uneori; celor din trecut tot antipatică sau simpatică le sunt, bună sau rea; nu am prieteni noi, şi tot cu aceiaşi oameni îmi petrec zilele de naştere sau sărbătorile, dar mă simt îndreptăţită de anii ce îi am să port cu mine poveşti simple sau complicate, secrete, răutăţi sau binele în stare pură. Toate adunate în mai bine de 45 de ani. Cum să aduni, în aşa sumă, doar bune? As fi vrut eu, dar stema din frunte îmi spune că încă n-am văzut nimic şi e musai să închid şi să deschid capitole, tot cu rele şi tot cu bune, dar, măcar, acum, mi-am învăţat lecţiile şi am un Învăţător aproape, pe care îl pierdusem cândva aparent, şi un  om ce are grijă de mine şi rătăcirile mele.  Toate gândurile de azi le-am dezvoltat datorită poemului scris de sotul meu, pe care vi-l las aici:

Aripa Frumoasa.
Si zorii vor veni ,
Cu temnite infrante, cu lacate zdrobite
si stele urcate pe pamant din cerul cel de dedesubt.
Luceafarul va mangaia taramul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripa, pe Aripa Frumoasa, stiuta ca Zorila, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tacea uitandu-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosanzenei, statea la sfat cu oameni si mai ales se nastea in fiecare zi, asteptand Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, imblanzea zanele aducandu-le in femei,
Si pe uriasi in barbati.
Sadea Chipuri in stanci urcand in munti cu lupii de vant, cu urlet auzit pana departe-n campii spre Marea cea Neagra vazuta din Ceahlau de cel cu suflet.
Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.

Mihai Tîrnoveanu.

 

Aşa că, m-am trezit cu bucurie în suflet, bucuria lucrului obişnuit, bucurie şi nevoie de a mulţumi, şi nu am nevoie de un moment special pentru asta. De la tine, soţul meu, am învăţat să ştiu a iubi, şi nu nu pe tine, pe tine ştiam a te iubi, dar am învăţat să iubesc mai profund ceea ce credeam că mi-e la îndemână oricum, să cred în simboluri, în viaţa cu spirit înalt, în jertfa celor ce eu nici curaj nu am a le pronunţa numele, să iubesc natura, muntele, vântul, animalele, istoria ce se aşează în pagini scrise de eroi necunoscuţi dar ştiuţi de cei ce vor a şti, să iubesc neamul, credinţa, să nu mă mai dezic de lucrurile adevărate doar pentru că în trendul vremii se poartă altfel, să caut, să studiez, să mă întovărăşesc cu oameni ce mă pot ajuta să cresc, să mă iert, să ştiu, să aflu şi sa lupt; să iubesc româneste, să simt legendele oamenilor vii, basmele şi miracolele lor, să iubesc portul şi folclorul românesc, satul viu şi roadele câmpului, dar mai ales sa îl iubesc pe Dumnezeu. Toate astea ţi le spun mereu, dar azi citindu-ţi poemul mi-am dat seama încă o dată că n-as mai putea trăi altfel şi m-am trezit a le spune, aşa cum fac de o vreme, deşi sub ”reflectoare” şi ochi nepotriviţi, în rânduri-gânduri. Mulţumesc şi iţi las mai jos ceea ce te emoţionează pe tine mereu:

Am scris pentru duzina de cuvinte:pergament, pana , sigiliu, sutana, blana. stema, munti, paduri, peste, izvor, agata, Scriu rar, pun articolul şi fug, revin după o saptămână şi tot asa. N-am răspuns comentariilor voastre şi nu din lipsă din respect, ci pentru că nu-s, nu mă găsesc în timpul liber necesar. În tabelul lui Eddie găsiţi jucători mai serioşi. Să mă iertaţi, vă mulţumesc.

Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Clipe de viaţă

Fatală autosugestie? Frumoasă mirare,
Pentru minutul de argint ce se scurge mocnit
Şi zborul ce-l ştiam pierdut,
Încremenit pe-o aripă, într-o clipă,
De-omăt de cleștar, scurs într-un pahar (cu vise).

Caci eu tac și joc la cacealma,
Deși tu ai quinta royala,
Iar eu nu știu de ce timpul îmi sta …
În norocul de ieri, cavaler,
Ca o fatală autosugestie…., (trestie),

…într-o nouă mirare. Și tare-mi place să spun
Să expun, să dau, să cred, să adun și să joc
Şi ora, şi ceasul, iubirea, cuvântul,
Efemerul să-l sting sau să-l uit
Într-o tigară de foi, fumată de joi, (de amândoi)

Dar timpul se toaca marunt,
Se rataceste pe carari intortocheate,
Se invarte de trei ori și revine
La fix, caci cel pierdut esti chiar tu
In labirint cu mirări adunând amânări (de două ori).

Suntem doi în jocul asta de-a ghicitul,
Miratul, pierduti prin spatiu și secunde,
Prin amănunte uitate in colțuri;
Bem timpul liber ca pe vin bun,
Iar pe cel cu griji ca pe apă, (să treacă)

Iar cand eu scad vorbe, tu inmultesti cuvinte
Cand tu scrii de clipe, eu povestesc despre fluturi
Cand obosesc, tu preiei stafeta,
Și nu mă mai miră nici faptul că-n zori
Viața ne trimite iar daruri:

Ce? Aripi şi-un pumn plin cu zaruri.

Cine aruncă primul unul, în clipa lui de viaţă?

clipă.        sursa…pinteres.com

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Alegeri florale

-Cum te cheamă?
-Mă cheamă Floare
şi stau în casa de pe vale!
-Esti pământeană, pari diafană,
de zici că eşti dintr-o icoană!,
o iscodea un ghimpe hâtru
cu buze albe de hârtie;
-Sunt smulsă dintr-o colivie
şi par străină
în lumină;
sunt trestie printre cuvinte,
dar sunt cuminte,
de dascăl bun
am eu în jur!
-Nu-s rău, să ştii, şi dac-ai vrea
să îmi fii floare, floarea mea,
un colier de rouă nouă
şi-un văl de boare
cu răcoare
ţi-aş dărui
sau aş muri
însângerat..
..că m-ai uitat!
Aşa vorbea floarea cu spinul,
în ora de iubire stea,
încinşi mai rău ca o curea
pe trupul vreunei domnişoare;
sorbind, pahar după pahar,
vreo două cupe ..de nectar..
…amar,
se dovedi pe seară,
căci ghimpele cam plictisit,
crai mare, adus din Bărăgan,
vânjos şi un picuţ golan,
s-a arătat cam obosit
şi s-a pitit.
De fapt, stătea la pândă,
voind în mreje să  le prindă
şi să bifeze în tabel
noi cuceriri. Ghimpe rebel!
Dar cum stătea semeţ şi-nfipt,
pus pe vorbit şi cucerit,
nu ştiu cum, dară, s-a trezit
niţel cosit.
Floarea suavă şi senină
zâmbea spre soare, amorţită :
-Oh, cât de mult am fost iubită,
de-acuma pot să m-ofilesc,
căci eu alt spin nu mai doresc!
Lăsat-o Dumnezeu o seară
să-şi dreagă dorul pe o geană
şi peste noapte l-a-nflorit
pe Liliac, băiat dorit:
-Te cheamă Floare, nu-i aşa?
-Nu vrei să fii iubita mea?
Ea de emoţie roşi
spre florile liliachii;
uită de Ghimpe şi-orice spin,
se unduia frumos şi lin,
îşi coborî corola toată,
foşnea duios, amorezată
de-un june prim, cum nu visa.
-Da, vreau sa fiu iubita ta!
Morală am, nu prea subtilă:
decât să te priveşti cu milă,
să crezi că eşti bună de-un ghimpe,
mai bine aştepţi şi iei aminte,
căci nici nu ştii de unde apare
o floare a ta, rătăcitoare,
junele tău cel înflorit
şi-atunci e timpul de iubit;
căci decât număr în tabel
de cuceriri de fel de fel,
mai bine să-nfloreşti în timp
cu cel mai potrivit iubit!

 

Poezioara mea e scrisă pentru duzina de cuvinte a clubului  celor 12 cuvinte. Impusele de astă dată sunt: val, curea, dascal, ora, tabel, floare, rau, lumina, trestie, colier, pahar, hartie. În tabelul lui Eddie găsiţi toţi participanţii la joaca noastră săptămânală.