Broboane de sudoare îmi picau către tâmple inextetic şi coafura mea prindea aer dezordonat, miros sălciu şi lucire pe care încercam să o alung pufăind în sus, către frunte. Faţa mi se congestiona, ca şi când ieşisem dintr-o saună în care cineva picurase prea multa apă pe pietrele încinse. Vroiam să mă desprind, din ritmul acela potrivit, dar simţeam strânsoarea celor din stânga şi dreapta mea ca într-o menghină, parcă cu forţa. Încercam să pricep de ce mă aflu acolo, cu ce ocazie, dar parcă chipurile erau blurate, de nu recunoşteam nicio persoană. Nimeni nu se oprea, nici muzica măcar. În somn, picioarele îmi dansau singure şi doar cearceaful făcut sul sub mine a putut fi martor tăcut la visul ce a prins contur în mintea mea, şi m-a ţintuit o vreme într-o lume străină. La un moment dat, un chip de bărbat matur, cu fruntea bombată şi nas borcănat, dar fără alte trăsături clare, chiui către muzicanţii ce cântau aplecaţi pe instrumente ca şi când se contopiseră cu ele.
Atunci m-am trezit şi n-am mai simţit mâini străine şi nici paşi repezi, ştiuţi dar obositori. Am simţit doar o plutire magică şi miros de trandafiri roz. Am întins mâna instinctiv pe plapumă, spre locul unde îmi apăruse în vis roza cea vie, dar am primit o lăbuţă de căţel adormit. M-a lins de doua ori pe mână şi s-a cuibărit sub o grindă, unde lumina pătrunde mai greu. Camera mea părea în îngânarea mea caldă de dimineaţă o sală de dans cu rotiri de ochi credincioşi. Nimic străin. Îmi plac horele, îmi place uitarea aia de sine ce ţi-o dau paşii ritmurilor curate, dar tare m-am bucurat că se oprise cadenţa aia de foc dintr-un vis ce nu părea al meu.
„Am dansat toată noaptea!” „Cu cine, iubiţel?” „Nu ştiu, dar am dansat o hora nebună cu oameni fără chip şi cu mâini puternice, ce mă ţineau cu forţa; cu paşi repezi ca de ape curgătoare! Sunt obosită de atâta dans, mai dorm un pic!” Şi în îmbrăţişare caldă de dimineaţă mi-am lăsat mintea deschisă spre un vis mai domol. N-am mai visat. Dar toată ziua am păstrat în mine parfumul bărbatului meu, ca într-o horă în doi, cu paşi ştiuţi, senini, calmi, senzuali şi confortabili.
Nu ştiu de ce am horit eu, sau m-am rotit mână în mână cu alţi oameni, dar poate ăsta a fost un semn că m-am învârtit destul în hore nepotrivite, în care nu mi-am prins paşii alături de cine trebuia. Şi, chiar dacă totul părea frumos şi potrivit, sunt sigură că oboseala ce o simţeam alături de acei oameni, aparent în ritmul meu, m-ar fi epuizat, într-un sfârşit. Poate de asta acum, când pot alege şi cu mintea, şi cu sufletul, dar fără vinovăţia aia ce ţi-o trimit unii oameni pe lângă care nu te regăseşti, horele mele reale sunt doar cu oameni ce-mi cunosc un pic paşii, sau vrem să ni-i cunoaştem reciproc. Oare hora se poate juca şi în doi? Pentru că cel mai comod, senin şi plăcut lucru e senzaţia lăsată de potrivirea aia perfectă de paşi, ritm, respiraţie şi sens. Sensul iubirii. Uneori, acoperă multe din insuccesele paşilor pierduţi.
