Mărgăritare versificate

Geană…pe obraz

Adun pietre
Şi las florile să crească,
Îmi împodobesc…cu ramuri uscate
Orice glastră;
Prind scaieţi
Pe pereţi,
Conuri mici
Şi ghinde mari,
Las natura la hotar:
Să-i reţină verdele,
Frunzele
Şi florile;
Să le rupă, sigur, vântul,
Să atingă doar pământul,
Sa nu-l scuture vreo şuie,
Sau să-l taie vreo duduie
Pe vreun singur fir de dor
Cu miros ameţitor
Care cade  încet pe seară;
Şi cu un singur fir de geană
Să ne spună de-i putinţă
Să devină o dorinţă
Fapt real, cerut, rugat
La o geană…de bărbat
Necules din tinereţe,
Ci …târziu..
…spre bătrâneţe.
Bătrâneţea nu-i a mea,
Nici a ta, a altcuiva;
E o vorbă scăpărată,
Ca să închei nesupărată
Joaca mea…..neapărat… 
…..cu o geană…de bărbat.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

În aşteptare

Îmi aşez pe tavă cafeaua, linguriţa, mai nou o licoare care se numeşte frişcă lichidă, asta ca să reduc zahărul fără de care nu simt cu adevărat gustul cafelei. Am încercat cu nu ştiu ce extract de salvie, dar m-am lăsat păgubaşă. Pun doi biscuiţi digestivi şi fug pe terasă, chiar dacă plouă. Pădurea pare un  spectacol de lumini şi umbre, de luciri şi prelingeri, de cascade naturale ce cad de pe frunzele aplecate sub povara picurilor grei şi continui. Miroase a mâl şi a reavăn, miroase a scoici şi îmi vine a râde de ideea mea… din mijlocul pădurii. Parcă şi văd un ţărm de mare în frunzişul meu de acasă.  Şi valuri lovind stânca mea din curte. Ce nebunie mă poate cuprinde uneori! Şi la o adică… de ce nu? Nu pot avea marea lângă terasa mea? În imaginaţia mea pot avea aproape orice.
Un piţigoi, cred că e piţigoi din descrieri, prea e colorat, mic şi gălăgios, îşi scutură penele nervos, nevoie mare. Mai încolo, o pasăre cu o coadă lungă scărmăne, cumva, pământul. Mă scutur toată de răcoare dar şi de plăcere. Mor după zilele ploioase în care pot vedea spectacole neobişnuite. Dincolo de gardul de plasă un câine negru cu o pată albă pe piept mă priveşte curios. E femelă, cred. Se ascunde după pomi, şi îşi scoate căpşorul într-un joc de-a v-aţi ascunselea doar cu ea protagonistă. Am avut dreptate.
De pe creastă vin la vale patru căţeluşi cam de o lună şi un pic. Unul e grăsuţ, semn că e înfipt şi descurcăreţ, mai ales la mâncare, cred. Altul gri, catifelat  pare de departe un şoricel din desene animate. Hopa, mă vede şi curios se depărtează de grup. Imediat e chemat înapoi cu un lătrat scurt. Scheaună nervos dar revine pe traseul de început. Un mititel alunecă şi o ia la vale, rostogolindu-se amuzant printre pietre şi crengi.  Şi-a scurtat traseul la jumătate, şi e nedumerit cum de e primul în şirul lor perfect.
Căţeaua tot nu mă place; îşi continuă jocul ei de avertizare şi control. O las. Privesc în altă parte dar îi admir spiritul ei vigilent de mamă protectoare. Acolo e universul ei limitat de copaci, de zgomote ştiute, de crengi cunoscute deja, de pietre pe care ştiu a le ocoli uşor. Ce caut eu atât de aproape de ei, pare a gândi…
Îmi sucesc fotoliul pentru a privi spectacolul din alt unghi. Picuri călduţi mă mângâie pe frunte şi mă retrag cu grijă mai spre interior. Mă acopăr cu pledul meu călduros de lână. Vreau să mai zăbovesc în locul ăsta pitit de lume, în care te întâlneşti doar cu propriile gânduri şi cu natura dezlănţuită. Închid ochii şi ascult simfonia ploii, a frunzelor şi a pădurii, până mai ieri încinse de arşiţă. Mă uit mirată cât de tare s-a îngustat poteca pe care mai ieri urcam cu uşurinţă. Acum pare cât o palmă de lată. Nu am mai stat aici de multă vreme şi mi-a scăpat acest amănunt. La tot pasul apar melci, melcii ăia pe care îi detest şi nu le găsesc sensul existenţei lor, mai ales când ies din carapace. Toată casa mea pare casa melcilor. Dâre lucioase şi negre lasă în urmă, în nefireasca lor căţărare. Spre ce? De ce?
Tot albul imaculat al casei pare pătat de o invazie a unor vietăţi necerute de nimeni. Mă scutur de gând. Poate nici eu nu am fost cerută pe pământ de ele. Poate ştiu că nu le plac şi se agaţă de zidurile casei mele într-o încercare de pace şi armistiţiu. Nu port război cu melcii. Dar în lupta asta ei sunt învingători. Îi găseşti şi regăseşti în acelaşi loc, chiar dacă i-ai desprins mai devreme. O fi tot el? E altul? Şi atunci de unde legenda cu „mersul melcului”? Poate nici măcar nu e nevoie să descopăr asta, poate e doar o dogmă a naturii, care nu mă preocupă de obicei.
Uite-o, totuşi, în mintea mea prinsă de nimicuri. Da, de nimicuri…pentru că şi mintea şi inima azi e ocupată cu un mare of.  Of-ul meu …ar putea lătra şi intra pe sub gard în orice minut. Dar până atunci i-am invadat locul cu un fotoliu şi o cană de cafea. Linişte! Se aude un lătrat puternic! O fi Zoe!?

Ca de obicei, pe ceilalţi care au scris pentru duzină îi găsiţi în acelaşi tabel găzduit de psi

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Provocarea

S-a ras în cap. Aşa, deodată, ca un impuls obişnuit. A luat maşina ce zăcea în baie după ultimul tuns al tatălui ei şi cu mişcări nesigure, la început, se lepădă de toată frumuseţea aia de păr buclat, blond şi lucios. Toate fetele o invidiau pentru el, dar ei nici că-i mai păsa acum. Bâzâitul discret al maşinăriei o aducea într-o stare de uşoară excitare şi încercă să nu simtă asta. Voia detaşare, ca şi când prin acest gest prindea puteri noi. Senzaţia de plăcere o făcu să ezite şi să se ruşineze de  gândul ei vinovat.
Pe lobul urechii drepte luceau acum trei bumbi de cercei, pitiţi până atunci sub buclele ei delicate. Noroc că avea un cap rotund şi perfect. Îşi creionă ochii puternic, îşi rujă buzele cu cel mai aprins roşu din port-fard, îşi aplică o aluniţă falsă, luă ochelarii Ray ban cei cu ramă neagră pe care rar îi purta şi se privi îndelung în oglindă. Ţigara cu miros de cireşe amare, furată din pachetul chipeşului ei tată…îi aducea un plus de răvăşire. Două zile avea să aibă casa doar pentru ea, iar ăsta era primul gest al singurătăţii. Toată lumea va spune că e rebelă, neadaptată, vulnerabilă şi dezamăgită de viaţa ei. Nicidecum. Ştia cine e într-o lume care i se părea că nu mai ştie ea ….de unde să o apuce. Doar că….
Şi atunci începu cu ea, chiar dacă ar fi putut regreta. Ca mirarea să fie şi mai puternică îmbrăcă rochia albă cu motive colorate, în colţuri care cădeau perfect peste bocancii de pânză cazonă. Îşi puse deasupra o vestă kaki, îşi prinse o eşarfă scurtă la gât, încercând să estompeze goliciunea umerilor care, acum, parcă, sărea şi mai tare în evidenţă. Brăţara ei marocană, lată, era singura bijuterie potrivită aici. Fluieră a admiraţie şi luă din cuier poşeta gen poştaş, cea pe care şi-o dorise atât de mult la un târg hand-made.  Toate acestea arătau că era de fapt cochetă, interesată de tot ce însemnau nimicurile uzuale  ale unei femei, parcă în contradicţie cu acel gest extrem, controversat de azi încolo de orişicine ar fi văzut-o. Pe pat lăsase jeanşii şi geaca de piele. Le purta mai tot timpul. Nu şi de data asta.
Se apropie de uşă dar realiză că nu are suficient curaj să apară aşa. Îşi regiză în gând un set de întrebări la care răspunsul să vină firesc, dar imediat o apucă starea ei de irascibilitate care o şi făcu să aibă acest nou look. Se îndreptă spre sticla de coniac dosită în bar, luă o gură, se strâmbă din tot corpul şi ieşi repede pe uşă de frică să nu se răzgândească. Simţi aerul călduţ de toamnă-vară pe chelia ei lucitoare şi o clipă îşi duse mâna ca şi când voia să-şi aranjeze o buclă rebelă. Nici gesturile nu o ajutau, rămăseseră prinse în trecut, aşa că sfârşi prin a-şi plimba mâna uşor pe cap, cu teamă, dar cu un zâmbet larg.
La cafenea Dina, Mona şi Cosmin o aşteptau de o oră. Taximetristul o privea curios în oglindă şi mustăcea ca într-o nevoie de flirt pe care şi-l reprima cumva. O privi lung după ce coborî din maşină şi un pic golănesc se trezi murmurând: „Ce bucată!  Asta şi cheală e frumoasă!”
Auzi tot, dar se prefăcu că nu îi sunt adresate ei vorbele acelea, deşi două femei cu chelie nu mergeau în acea zi şi  pe aceeaşi stradă, cu siguranţă. O ajutară, totuşi, cuvintele lui să simtă încrederea pe care a avut-o atunci când s-a tuns. Intră în bar ezitând o secundă şi observă că prietenii ei erau prinşi într-o discuţie cu alte două persoane. Gălăgie, bere, ţigări aprinse, cheful părea ok şi fără ea. Dina o observă prima şi încremeni cu vorbele în aer. În momentul acela toţi  îşi ridicară privirile. Cosmin îşi pierdu echilibrul, băgă mâna în buzunar şi scoase 200 de euro, banii promişi în seara pariului. Gesturile erau scurte, nimeni nu zicea nimic şi preţ de câteva clipe se simţi uimirea la un nivel absolut. Totul se petrecea rapid, mai rapid decât se aşteptase ea.
Dinspre baie venea Bogdan. Îl umflă râsul instantaneu, se apropie de ea, o răsuci ca pe o balerină din cutia muzicală, o sărută pe chelia ei cea nouă şi îi şopti: „Eşti răvăşitor de frumoasă! Nu credeam că te pui cu nebunul de Cosmin la pariu! Părul creşte …iar tu eşti foarte sexi!”
Criss nu reuşi să spună niciun cuvânt. Tot inventarul de întrebări şi răspunsuri posibile zăcea într-un colţ în mintea ei. La ce să răspundă de fapt? Doar cei care nu ştiau de pariu poate ar avea ceva de zis. Cosmin privea ruşinat spre ea şi îngăima într-una: „Nu trebuia să te provoc! Ştiu că, oricum, eşti cea mai liberă şi curajoasă persoană dintre noi! Eu nu aş fi făcut-o! N-aş fi avut curaj!”
Dar nimeni nu ştia că  pariul fusese doar un motiv de explorare a interiorului ei. Avea 28 de ani. Toţi o credeau prea bătrână pentru astfel de gesturi. Era timpul să-şi ia zborul. Locuitul cu părinţii nu mai făcea parte din planurile ei. Îi şopti lui Bogdan asta şi dispărură fericiţi de la petrecere. În definitiv nu puteau lăsa apartamentul părinţilor  nefolosit. Era păcat de cele două zile . Una era deja pe trecute. În gând se întreba unde sunt valizele. Simţi o răceală a serii pe creştetul ei de pui golaş. ” Nebunia va avea urmări!”, gândi ea la iarna care o va găsi aşa dezgolită.

…în amintirea unei Cristine cu aripi mari şi largi de înger bun….

Mărgăritare versificate

Într-o zi

Comori desprinse
Din desăgi ascunse de timp
Gol,
Pierdut,
Omorât cu zile
De o fantomă
A unui trecut împuţinat
Şi sec.Comori vii,
Adormite în rame uzate,
Îngălbenite de vreme,
Se amestecă în trecutul sfânt.

Comori aprige,
Ce ard mâini
Nepotrivite
Care ating urme ce nu le aparţin.

Comorile mele străbune
Îmi spun legende
Prin file de ceaslov
Uitat pe sobă de pământ uscat.

Astăzi îmi simt străbunii
În cuvinte şterse de timp
În care îmi citesc viitorul şi trecutul,
Şi îmi curg comori de nepreţuit.

Oare eu, cea de azi,
Cui le voi lăsa?
Voi fi doar o frunză, un gând
Şi o fostă mică nebunie
Într-o ramă îngălbenită de vreme.

Într-o zi….

 

Mărgăritare versificate

Şah-mat

Libertăţi permise oricui.
Oricui întreabă şi cere,
Oricui scrie şi speră,
Oricui îşi plimbă ochii pe cer
Şi se crede o parte din el,
Chiar dacă nu simte nimic:
Nici vântul ce bate din faţă,
Nici ploaia care uneori ne răsfaţă,
Nici lumini de lună nu vede deloc,
Nici soarele acela ce arde cu foc,
Nici pasăre în zbor,
Pierdută ca  el,
Nici fluturi de o zi,
Nici cei care pier.
Nu prinde în mâini
Decât fumul visării
Că… ar putea fi,
C-ar şti sau, poate,
C-ar deveni cineva,
Bun de un joc de şah elevat;
În care piesele să-i fie prietene
Printre puncte,
Printre virgule,
Paranteze şi cratime ne-nvăţate… la timp.
Şi atunci, discret, mută privirea dinspre cer
Pe-un nisip gol, mărunt şi stingher,
Exact cum se simte, uneori, chiar şi el.
Jocu-i gata; nebunii l-au trădat
Şi simte…. cum i s-a dat:
Şi şah …….şi mat.