Lună: iunie 2013

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Competiţia, între lecţie şi mod de viaţă

Adriana6 comentarii
A fost o întâmplare să fiu un copil silitor, studios. Nu ştiu dacă aveam vreun merit, sau pur şi simplu, firea mea solitară mă făcea să mă simt mai confortabil printre cărţi şi caiete decât printre copii, la joacă.

Dacă în primii şapte ani, nu ştiam ce înseamnă ” hai, să ne luăm la întrecere” decât prin prisma unui joc cu soră mea, fără mize şi ranchiună, curând aveam să descopăr un cuvânt nou:competiţia. Şi din momentul acela, dezastrul şi încrâncenarea a luat locul celor mai nevinovate gânduri. Nu mai vroiam să pierd timpul, nu vroiam să las de izbelişte vreo problemă neînţelesă din prima, de teama că nu aş mai fi cea mai din cei mai. Visam noaptea cum sunt ascultată în faţa clasei, şi cum, cu toţi ochii ăia pe mine, eu uitam tot; şi nimeni nu mă credea că am făcut eforturi acasă, ci că sunt un roboţel cu funcţie de înmagazinare, fără  posibilitate de reţinere a conţinutului.

Mă trezeam devastată, iar uneori, chiar se întâmpla să păţesc asta, doar privind feţele dispreţuitoare ale unor colegi cu care eram în competiţie. Mă irita fantastic, modul ăsta de intimidare, şi îmi amintesc perfect cum aveam inima în gât de fiecare dată. Cu alte cuvinte, nu am fost un copil relaxat. N-am înţeles niciodată de ce era folosită metoda asta de ascultare în faţa clasei. Uneori învăţam cu un băiat, pe nume Virgil, şi nu mă lăsam până nu mă asiguram că a înţeles ceva din lecţia aia. Era suficient, însă, să ajungem la ore, să-l ridice în picioare, că se înmuia tot şi nimic nu-i revenea în minte, deşi eu susţineam contrariul cu încăpăţânare. În pauză, îl forţam să spună ce am învăţat, şi uite aşa,  profesoara se convingea, mai din umbră, că doar emoţiile erau de vină pentru tăcerea lui.

Cu toate astea, competiţia mă usca, de cădeam din picioare. Cu cât mă simţeam mai sigură pe mine, cu atât îmi creşteau emoţiile. Nu eram privită cu simpatie, eram înverşunată şi pătimaşă, şi nu înţelegeam alt cuvânt decât acela suprem: NOTA. Ea era buricul pământului. Pentru ea tremuram, şi mă zbăteam zilnic. Plângeam pe carnetul de elev, dacă se strecura vreun nouă, sau mai rău vreun opt, iar asta se întâmpla cu siguranţă pentru că eram anti-talent la desen, sport, şi lucrul manual. Doar că, patima mea se simţea şi aici, şi de multe ori, îmi erau trecute cu vederea nepriceperile, de către profesori. Nu ştiu dacă era de bine sau de rău, dar pentru colegii mei unele lucruri nu erau de bine.

Poate de asta, n-am să uit o întâmplare, pe care recunosc nu o iubesc prea tare, dar în care mi-am luat o lecţie dură, mai ales pentru ceea ce eram atunci. La lucru manual învăţasem o grămadă: să gătim, să  croşetăm, să împletim, să coasem. Dar manualitatea pentru mine era ceva ce nu o regăseam la aptitudini. Dar nici nu recunoşteam asta. Mă fofilam în trei rânduri împletite, pe care de multe ori mi le făcea mama, aşteptând să se sune, şi să scap de corvoada asta.

 Doar că, după o temă de vacanţă, în care trebuia să revenim la şcoală cu ditamai cearceaful de pânză, că nu-i pot spune altfel, cusut fir cu fir, un imens rond de flori; am proasta inspiraţie să vin cu el perfect, uluitor de frumos. Nimeni nu a comentat. Nimeni nu a zis nimic. Ochii mei vinovaţi, dar trufaşi, spuneau totul. Mi-am luat zece-le, pe nedrept, bucuroasă că nimic nu îmi mai poate strica bunătate de medie generală. Nu. Asta, nu mi-a stricat-o nimeni şi nimic. Dar, în scara blocului unde locuiam, cu încă vreo trei fetiţe din clasă, găsesc un bilet care suna cam aşa:

” Dragă mama lui Staicu. Felicitări pentru nota 10 de la lucrul manual”. În concordanţă cu mine, aveau şi ele bilete scrise asemănător: „Felicitări, Viorica, pentru nota bună de la lucrul manual”. Acasă am privit foaia, am privit faţa de masă, carnetul de elev, am oftat lung, am înghiţit în sec. Nu am scos un sunet, o lacrimă, nimic. Am trecut mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Colegii văzându-mi lipsa de reacţie au şi început un dialog demn de Five o’ clock, de Caragiale:

„-Auzi, dragă, ai găsit aseară biletul de felicitare?”
„-Da! Dar tu?”
„-Şi eu!”
„-Dar tu, Adriana?” Mă întreabă toate în cor, dându-şi coate de nerăbdare…..
„-Şi, eu! Mama vă mulţumeşte!”

S-a făcut linişte de mirare. Nu se aşteptau la răspunsul meu. Laşitatea de a recunoaşte lipsa priceperii mele se dusese odată cu biletul primit. Am înfruntat situaţia, şi atât. Toţi au înţeles de ce mă comportasem aşa, chiar dacă nu le era pe plac. Episodul ăsta e doar pentru a puncta direcţia greşită în care intrăm uneori chiar dacă ŞTIM că nu nota ne defineşte ca oameni. E mult mai plăcut să şti că eşti bun în ceva, că ai aptitudini pentru unele lucruri, că poţi fi un copil bun şi fără să fii punctat o notă bună. Dar aici vorbesc doar de competiţii absurde duse în vremuri când ne petreceam timpul studiind şi citind.

Din păcate, competiţia din viaţa ce avea să urmeze anilor de şcoală, avea să fie şi mai neplăcută. De un lucru sunt fericită. Că măcar, în viaţa mea de acum, acest lucru nu mai este la îndemână. Cu soţul şi sora mea împart experienţe,  nu competiţii; iar dacă între noi, surorile, au mai fost lucruri ce pot aduce lesne a ” challenge”, ei, bine,….nu. Sunt doar rezultatele unei educaţii asemănătoare şi a unor gusturi comune.

 Am observat lupte chiar şi în cuvinte, pe aici, pe bloguri, sau fb; competiţii strâmbe fără miză vizibilă şi cu rezultate amare. Am realizat,  repede, că nu sunt ale mele, şi că, eu nu am voie să uit de ce aştern câteva rânduri, din când în când: pentru că pot, pentru că există această oportunitate, pentru că nu îmi mai pierd cuvintele în neant, şi pentru că, poate, măcar o persoană ar putea să se regăsească în cele spuse de mine. Şi acelei persoane îi mulţumesc că mă ajută să cresc şi să devin ceva, ce nu mai ştiam că pot fi şi altfel: fericită.   
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

LULI DORALINT

Adriana12 comentarii
Îşi pitise o carte în sân şi într-o mână ţinea plasa de cumpărături. Era voluminoasă, enervantă şi murdară. Dar trainică. Numa’ bună de adus doi pepeni în ea. Din toată casa aia, tocmai pe ea o găseau să o trimită după pepeni. Abia îi căra. Era atât de firavă, încât maică-sa se enerva tot timpul când îi vedea genunchii osoşi şi o ruga să îmbrace altceva decât pantalonii ăia scurţi. Dar ea nu se putea abţine. Ştia că în drumul ei, trecând prin faţa frizeriei, iar îşi vor scoate toţi capetele afară şi vor saliva. În tăcere, că era prea mică şi se găsea vreunul mai bisericos să-i apostrofeze.
Se făcea, tot timpul, că-şi încheie un şiret desfăcut la teneşii ei multicolori. Printre buclele răsfirate le zărea privirile pline de păcat şi asta o făcea să înţeleagă de ce îi tot spunea maică-sa să se acopere. Doar că, maică-sa nici nu o observa că aproape e femeie. Pe ea doar genunchii  zdreliţi o deranjau şi imaginea scheletică rămasă în capul ei, de vreo trei ani. Nu o mai vedea. Cred că, dacă nu ar fi fost pământul de pe genunchi, nici nu ştia cum arată cu adevărat. Gândul ei plecase spre Aurel, bărbat’ său. De trei ani avea un serviciu la Bucureşti şi venea doar săptămânal acasă. Uneori lipsea şi câte două săptămâni:

„-Dacă mă lasă? Ce fac eu cu trei copii? Şi-o fi găsit pe alta?”

O chemase pe tanti Rina, femeia ce întorcea ceaşca, care îi mai spunea când va avea bucurii şi dacă i se arată ceva la aşternut. De asta o trimisese pe Lena după pepeni, să rămână singure cu …vrăjitoarea, cum îi spuneau fetele.  Era prea cald şi nu voia să dea banii pe suc. Mergeau reci, băgaţi la frigider. Uneori şi cu o bucată de pâine…lângă.
Lena o luase…fix… în direcţia opusă. După ce se amuza de tropotul hormonilor masculini din frizerie, îi potolea pe ai ei. Cum? Sărea gardul la Costi, vecinul student la politehnică. Îl găsea tot timpul citind şi ascultând Mozart. Se amuza teribil pe seama lui.

„-Ţi-am adus cartea, să ştii! Îmi dai alta? ”
„-Ţi-am spus că da, dar mai întâi, vreau să-mi zici ce ai înţeles de aici. Şi pune pe birou Lorelei, de Ionel Teodoreanu”
„-Nu-ţi zic nimic, nimic, nimic, până nu mă săruţi! Ştii, într-o zi, o sa am şi eu nume de scriitoare! Dar, nu Lorelei! Eu mi-aş spune, invers ca eroina noastră: Luli. Luli Doralint!”
„- Cum, Luli Doralint?”
„-Uite aşa! Doralint, Doralint, Doralint! Ca atunci, când nu eşti lângă mine şi îmi alin dorul cu poveştile tale! Mă săruţi?”

Şi-l împresură cu mâinile peste trup, într-o mişcare dramatică, dar cam de tot râsul, în totală neconcordanţă cu zdreliturile de la genunchi.

„-Luli Doralint, eşti cam îndrăzneaţă! Hai, ia altă carte şi treci poimâine pe aici! Am examen mâine!”
„-Fug, oricum! Mă duc după pepeni! Poate vii la o felie pe seară! Că mama e la tanti Cici……”
„-Poate mâine, după examen!”

 Din biblioteca plină de cărţi prăfuite îşi băgă în sân o carte de Sadoveanu „Venea o moară pe Siret”. Nu înţelegea de ce Costi se încăpăţâna să-i dea doar autori români, dar peste ani avea să-i mulţumească, cum doar ea ştia.

Sări din nou gardul, deşi poarta era larg deschisă. O luă prin spatele casei, fix la nea Ion, vânzătorul de pepeni :
„-Iar te-au trimis pe tine, mogâldeaţă? Hai, că ştiu ce îţi dă moşu! Pepeni buni şi dulci ca tine. Fugi şi vezi sa nu îi spargi până acasă!”

Cu greu i-a adus în casă. A trântit plasa în hol şi s-a ascuns în fotoliul de pluş maro, uzat, cu Sadoveanu în braţe. Maică-sa era fericită. Probabil, tanti Rina îi spusese că vine bărbat’-său acasă curând .

După o oră se visa Aniţa şi spunea într-una: „Ei, Costi, Costi…şi Siret cu miros de sulcină, de ce tot citesc eu romane dulci-amărui din cauza ta?” Dar, imediat, se transpunea într-o  acţiune de film, cu studentul ei cu nume de erou de cărţi, iar ea o viitoare scriitoare de succes: Luli Doralint.
Unde e Luli Doralint acum? Profesoară de limba şi literatura română într-o şcoală de fete în Spania. Predă, din când în când şi un pic de religie ortodoxă. În sertar, ascunsă sub un album foto vechi, are o cărţulie mică, numai bună de băgat în sân: „După pepeni”, de Luli Doralint. A publicat-o discret, ca un cadou făcut fetei….. cu genunchii zdreliţi.
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ştrandul meu, ştrandul Noua!

Adriana10 comentarii
Căldură mare, mon cher! Căldură mare! Căţeii s-au ascuns la umbră, pisicile torc tolănite, noi ne sfârşim de cald! Nu ne putem mişca! Grătarul de la prânz ne-a venit de hac! Unde să te mai duci acum? Da’, ce bine mergea un ştrand, o piscină, ceva! Mă gândesc să nu mă hazardez cu subiectul ăsta pe aici, pentru că e ceva banal şi perimat. Cine mai vorbeşte acum despre ştrand? Nu! Acum avem piscine, spa-uri, aqwa-parcuri, aqwa-magicuri şi alte parcuri acvatice, că de ştrand ……n-o să se mai ştie….. curând.

Eu însămi am auzit despre ştrand la 9 ani, când am aterizat în blocul ce avea ca privelişte un imens loc de agrement.:
– Mamă, asta înseamnă ştrand?
-Asta!
-Şi noi când putem merge?
-Când bazinele vor avea apă. La vară, în vacanţă!

Până atunci, scăldatul însemna: gârla Buzăului. Dar nu aia revărsată, ci apa liniştită, din matca ei, unde se adăpau şi vitele, şi caii de la căruţă, şi oamenii fericiţi că se pot răcori de arşiţa mistuitoare. Doar că Buzăul era murdar, îmi intra nisip şi mâl în chiloţi, şi mai era şi periculoasă, având atâtea ochiuri de apă nevăzute; că după atâtea poveşti de groază despre ele, mă lipseam bucuroasă de mersul la scăldat. Nu-mi plăcea! Mă mai bălăceam eu într-o copaie, iar de cuvântul piscină nici nu aveam să aud ….multă vreme de atunci. Se dusese vorba în cartierul nostru, ăl cu ştrand, că în pădure, la o casă, care avea ca proprietar un june, din ăi de soi, ar fi o piscină minunată. N-o văzuse nimeni însă niciodată. Suspinam doar după june. Tare mai era frumos!

 

Aşa că, să ne întoarcem la ştrandul nostru cel organizat şi …nou! O minune!  Cu adevărat! Vara, în schimb, era capricioasă tare. Parcă nu era atât de călduroasă ca acum. Cu toate astea, în anii’ 80, ştrandul avea cabine noi, duşuri funcţionale, bazine pe mărimi şi apă curată. Curată, curată…dar rece, rece. Că doar era din Timiş, râul care mi-a mâncat inima şi nervii, la câte restricţii am avut din cauza lui. Nu le era teamă  alor mei de bazinele cu apă, cât le era teamă de râul ce tăia domeniul ăla în două părţi. De multe ori, trebuia să-mi iau păturica, cărţile de joc şi era musai să ne aşezăm cât mai aproape de bloc, să fim sub ochii mamei care ne veghea de la…balcon. Doar v-am zis că puteai sări direct acolo, din casa noastră. Noroc că locuiam la etajul nouă şi nu eram chiar în vizibilitatea maximă a mamei, că, altfel, adio joacă relaxată .

 

Ştrandul era şi bucurie şi tristeţe. Dacă făceam vreo boacănă, nu mai pupam noi scăldat; dacă primeam bilet de voie, sigur era mama vorbită cu soarele să nu apară în ziua aia. Cred că o făcea înadins, dar noi habar nu aveam, atunci. Dădea vina pe nori, şi gata! Nu era loc de comentat. Alteori, nu erau bănuţi, dar ne strecuram noi prin vreo spărtură de gard.

 

Ştiu că, atunci, am remarcat,  pentru prima dată, ce înseamnă sa fii frumos natural. Că nu aveam la îndemână niciun artificiu sa fim altfel. Botox şi silicoane nu erau, dar nici oameni grăsuţi nu vedeai…prea mulţi. Sora mai mare a unui prieten de al meu era atât de frumoasă, că prietenul ei de atunci, soţul de acum, era ca un bodyguard mândru şi periculos  pe lângă ea.

 

Nu ştiam prea multe despre flirt, dar ne-am prins noi cum stă treaba, repede. Aveam şi eu admiratorii mei, care mi-aduceau napolitane Dănuţ şi piersici. Jucam cărţi şi remi, fără să bănuiesc nicio clipă că şi asta însemna, de fapt, un flirt, de ăla instinctiv. I-am trădat repede, când am pus ochii pe un băiat brunet şi atletic, cu albastru în privire. Venise din centru şi ni se părea că venea de la Paris,  mai degrabă. Doar că, după două zile de râsete şi chicoteli, omul nostru a plecat la mare. Mare pe care nu o ştiam decât din auzite, din şoptite sau mai rău, din vreo laudă a vreunui copil mai norocos. Aşa că, a lăsat balta noastră de cartier de izbelişte, iar eu am realizat repede cum e cu amorul pasager. Mi-era doar ciudă că  îmi luasem adio prea degrabă, de la napolitanele Dănuţ. Băieţii mei, să mă supere, s-au orientat repede spre altă fată. Doar câteva zile, că pe urmă, tot la jocul meu de cărţi au venit.

 

Ştrandul! Ştrandul meu a strălucit până în ’90.  N-am mai fost eu atât de activă pe acolo, pentru că deja, experimentam noile cuvinte învăţate: piscină, mare, etc. Dar eram tare mândră de zona mea. Mă trezeam în zilele călduroase şi mă uitam, de la fereastra dormitorului, la puhoiul de lume ce pentru câteva ore nu se bucurau decât de soare, apă şi bălăceală. Frumos şi magic.

 

 După ’90, ştrandul meu nu a mai fost ştrand. Murea încet! Loc de interese şi orgolii. Una din bătăliile mărunte, dar  atât de mari pentru unii. A rămas un timp loc de promenadă, de jucat tenis, de stat cu pătura la soare şi cam atât. Mulţi ani, nimeni nu a mai făcut nimic cu ştrandul meu. În 2006, a început să se construiască un Aqwa parc.

 

 Dar eu nu l-am mai văzut de la balcon. M-am îndreptat spre o altă pădure şi spre stânca mea de acum, cu melci, fără ape şi râuri curgătoare în jur. Nu l-am văzut nici reconstruit. Doar în treacăt, din maşină, cu coada ochiului, ca nu cumva, să-mi ştirbească prea mult din amintirea mea. Altă amintire pregnantă a copilăriei. Uneori, mi-e dor atât de tare de merii, corcoduşii şi verdele de acolo, încât nu deschid ochii până nu sunt sigură că îmi ies toţi la numărat. Aşadar, 4 bazine, trei cabine, şase duşuri, o ţâşnitoare, un tobogan şi alte învârtitoare,  brazi (mai mulţi la număr) un teren de tenis în faţă, mai multe în spate, cinci meri, şase corcoduşi, şiiiiiiiiiiiiiii….

Hai, că mă opresc. Dar, dacă nu-i mai găsiţi, când vă veţi duce în vizită pe acolo, să mă credeţi pe cuvânt, da? Mie îmi ies toţi…în ştrandul meu, ştrandul Noua!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Destăinuire

Adriana35 comentarii
 Multe mi-au fost căutările și încercările în viața asta a mea. Mult am mai bâjbâit până să am curajul să încep ceva trainic și firesc. Multe intâmplări am adunat și despre multe dintre ele aș putea vorbi dacă mintea nu mi-ar face figuri și nu m-aș trezi în sinteze care ar seamăna între ele. Frumos ar fi fost să le scriu atunci, la cald, dar numai de scris nu-mi ardea mie când inima din piept nu-mi dădea pace, iar  mintea căuta soluții concrete de fericire. Singurul lucru de care sunt și nu sunt mândră, e faptul că n-am iubit. Dacă as fi bolit din cauza unor trecători prin viața mea, nu știu cum aș fi scos cămașa mai târziu.
În 2003, într-un iunie, intram în una din cele mai grele perioade din viaţa mea. Nu, nu am fost bolnavă, nu am suferit din dragoste, deşi una din întâmplările cu factor declanşator poate avea iz  de bărbat nepotrivit, aducător de belele şi stări conflictuale, unele chiar cu sine. De atunci militez cu hotărâre pentru libertatea omului. Da, pentru singurătate, chiar dacă doare, şi pare de neînţeles pentru mulţi, mai ales pentru acei care mă cunosc şi ştiu că am, acum, o căsnicie fericită. Parcă aud: „îi dă mâna să vorbească despre asta, când ea nu se zbate în căutări zadarnice!”

 

 

Adevărat! Nu mă zbat acum, dar mi-am sfredelit mintea şi inima încercând să trăiesc lângă oameni, faţă de care instinctul îmi spusese deja că nu sunt potriviţi. Doar că nu-l ascultam întotdeauna, din motive întâlnite şi acum la mulţi dintre cunoscuţii mei: timpul, locaţia, disponibilitatea, şi nepăsarea faţă de propria persoană.

 

Cum spuneam, prefer oricând o aşteptare lungă şi aparent fără sens, decât un tumult inutil, din care ieşi bucăţi, bucăţi, fără să ştii dacă te mai aduni vreodată. Eu de multe ori spun că nu oamenii sunt răi ci combinaţiile între ei. E ca şi când vorbim de amestecarea proteinelor cu acei carbohidraţi răi. Ştim că ne aduc neplăceri, dar tot mestecăm cu poftă friptură şi cartofi prăjiţi. Acum, exact despre ce vorbeam, sunt şi acei slăbănogi, pe care îi urăsc maxim,-fie vorba între noi, n-am avut eu norocul ăsta. Ăia pot mânca tot ce doresc fără să se îngraşe. Clar. Aşadar în combinaţii reuşite oamenii devin din cerşetori …prinţi, din buruiană …floare, şi din omidă fluture. Se poate şi invers, şi despre asta vreau să vă vorbesc azi. Deci, poate, nu omul o fi fost de vină, ci în combinaţia cu mine, doar. Știu că subiectul pare că l-am mai dezbătut, dar vă asigur că unul din actori e altul cu siguranță, singura constantă sunt eu.

 

Pentru că, da, la vremea de care vorbesc tocmai ce sfârşeam o relaţie chinuită cu un domn, care s-a străduit să pară domn, dar căruia nu i-a reuşit deloc rolul. Nu ne iubeam, iar de plăcut… aşa părea. Doar că, gesturile noastre trădau o complicitate la starea de singurătate pe care o avea fiecare. Dacă lucrurile s-ar fi derulat firesc, se putea găsi o cale uşoară de a bate în retragere. Numai că, fiind o relaţie la distanţă, nu părea să ne deranjeze prea tare pe niciunul. Până când a început să mă apese incertitudinea pe care mi-o picura situația, cât să mă tulbure și să-mi pun întrebări.
Ei,  nu neg că aş fi fost pregătită pentru o relație de fațadă. Sunt o capricoarnă rece, aparent, aşa că nu ar fi fost greu să învăţ lecţia parteneriatului. Doar că ar fi fost nevoie de reguli, iar noi nu eram potriviţi în a le respecta.
Modul lui libertin, uşor frivol, permanenţa de a se simţi totdeauna înconjurat de aşa zişi prieteni, nevoile lui, care nu erau şi ale mele, făceau să-mi încolţească o stare necunoscută mie. Cunosc gelozia. O cunosc acum din prisma iubirii, şi vă garantez că nu seamănă deloc cu tulburarea  pe care o ai când ţi se oferă suficiente motive de neîncredere. Eşti ca o minge ce se învârte nehotărâtă, dintr-o parte în alta, dar cu, care nu marchează nimeni niciun gol. De ce? Pentru că în poartă nu se află nimeni. Fiecare e plecat în altă parte.
Nu încetam să mă mir cum la fiecare hop apărut în viaţa mea, la orice greşeală, eram vânată şi aplaudată.
-De ce?, întrebam stins….
-Pentru că prea crezi că tot ce faci tu e minunat şi sublim! Na, aşa îţi arăt cât de multe greşeli faci! Şi că nu eşti perfectă!
-Nu sunt? îmi răspundeam sarcastic,  doar în sinea mea, minunându-mă de impresia pe care o cream, cum că aş fi puternică, când, eu de fapt eram plină de nesiguranţe. Mă îndepărtam de acel om cu fiecare clipă, urându-l cu toată fiinţa mea. Şi cred că nici lui nu îi era străină această senzaţie de partea sa.
Cei din jur, oricum nu înţelegeau combinaţia noastră nereuşită. Cei din jurul meu, desigur, care tăceau doar din respect pentru mine. Într-un final, după o ceartă zdravănă, am reuşit să ne descotorosim unul de celălalt. Şi în ultima clipă ne comportam în aşa fel încât scoteam, frate, ce era mai rău din noi. Toată viaţa mea,  până atunci, încercasem să nu locuiesc cu nimeni, doar că, acesta, fiind plecat tot anul, îşi depozita câteva obiecte în casa mea. Maaaaare greşeală! De ce fugisem, adică să nu-şi aducă nimeni nici măcar o periuţa de dinţi,  nu scăpasem. Eram invadată de obiecte ce le ştiam trecătoare. Cum spuneam: greşeala mea. Poate de asta, împachetându-şi lucrurile, şi încercând, aparent galant, să-mi ofere un suport de lumânări pe care tronau doi papagali, m-am trezit spunându-i:”Nu, mulţumesc, am avut deja unul! Doi ar fi cumva…. prea mult!”
Nu, nu am păţit nimic atunci! De fapt, era singura vorbă ce mai putea să răzbune, semnul pe care-l lăsase, deja, pe obrazul meu, aşa din provocare, cică. Că doar era un domn, nu? Nu mai insist. Era o perioadă tulbure pentru mine. Tocmai ce o înmormântasem pe mătuşa care, alături de mamaia mea, mă crescuse.
Ce vreau eu să spun, totuşi: indiferent de ce alegeţi în viaţă, nu faceţi greşeala să  schimbaţi toate planurile vieţii voastre. În acelaşi timp. Eu aşa am făcut, din păcate. Dintr-o dată nimic nu mai era suficient. Astfel, s-a instalat încet, încet, într-un an şi jumătate, depresia. Devenisem aproape anorexică, lucru aşa de îndepărtat de mine cea de acum, că aproape nici mie nu îmi vine să cred când spun asta. Nimic nu mă mai atrăgea şi orice lucru făcut aducea o altă greşeală după. Am pierdut oameni, speranţe, vise, încredere. Şi nu din cauza unui om, pentru că acel om nici măcar nu mi-a plăcut suficient încât să-l pot iubi, măcar puţin, ci, poate, datorită haosului în care m-am adus după ce am simţit că nimic nu îmi mai aducea suficienţă, că de fericire nici nu putea fi vorba. Se pare că ăsta a fost punctul slab al caracterului meu, niciodată nu m-am putut opri. În încercarea mea de a repara măcar un segment din ce imi mai rămăsese, mă invada furia și gafam în neștire.
Acum sunt expertă să simt depresia la oricine, chiar dacă omul neagă asta. Nu zic niciodată nimic, deoarece nici eu nu recunoşteam nimănui. Am scăpat de toate astea cu mult sport, cu ore de engleză, cu multe lecţii de autocunoaştere, şi cu o excursie în Italia, unde am stat o lună, oferită de un om care va rămâne mereu în amintirea mea chiar dacă drumurile noastre ni s-au separat, între timp. Când m-am întors de acolo am ştiut, în schimb, că am multe de oferit, că viaţa mea poate fi frumoasă, că schimbările sunt bune, că trebuie să-mi dau o şansă. Cei doi ani în care nimeni nu a mai putut ajunge la sufletul meu m-au ajutat să pot fi hotărâtă în ceea ce vreau, şi să nu mă mai mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Mi-am lăsat părul să crească, am învăţat să zâmbesc, şi, în puţin timp, mi-am întâlnit viitorul soţ…….. pe stradă.
O sa vă întrebaţi ce legătură are părul meu cu viitorul? Pentru cei ce m-au mai citit e simplu, pentru ceilalţi vă spun atât:….aaaaaaaaaaaare! Pentru că, asta spune soţul meu când îl întreb ce a văzut prima dată pe stradă de l-a făcut să oprească:”Părul, normal!”
Doar că, de data asta, nici eu nu sunt Dalila, nici el Samson.
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Navetistă în drumul lung al tinereţii

Adriana8 comentarii
Cu siguranţă trăim alte vremuri, mai nesigure, mai învolburate şi cu spectrul ştirilor de la ora cinci deasupra. Nu pot să-mi scot din minte anumite secvenţe din viaţa mea, care cu siguranţă au avut un grad mare de periculozitate, dar pe care le-am tratat conform vârstei şi inconştienţei de atunci. Altfel nu ştiu ce răspuns să-mi dau. Acum dacă m-ai pune să fac o treime din lucrurile pe care le-am făcut la tinereţe aş fugi mâncând pământul şi nu m-aş uita înapoi.
V-am mai spus că am făcut naveta, undeva lângă Braşov, la 35 de kilometri. Am prins doi ani dintre aceştia pe vremea lui Ceauşescu, iar restul, normal, în perioada aia tranzitorie de după ’90. Nici mulţi, nici puţini. Suficienţi, însă, să mă deprind cu „normalitatea” lucrurilor de atunci. Ideea asta mi-a venit, după ce am văzut la Tv, cazul acela incredibil cu femeia luată la autostop si tranşată de un nebun. Îmi cer scuze vouă pentru acest gând, dar eu mi-am spus în ziua aia : „Doamne, ce ieftin am scăpat !”
Să o iau cu începutul, totuşi. Naveta mea era istovitoare. În afară de cei 35 de km, făcuţi zilnic, dus şi întors, mai locuiam şi foarte departe de oraş, aşa că adăugăm câţiva kilometri în plus şi vă rezultă, vă spun eu, o stare permanentă de zombie de care îţi doreşti să scapi cu orice chip. Nu ai în cap decât cum să scurtezi, măcar un pic, traseul, şi ce om salvator ar putea să-ţi apară în cale, în acest scop. Nici acum, după aproape 20 de ani, nu pot uita frigul, zloata, senzaţiile, aventurile şi tot ce dădea peste mine în acel timp, în lungul drum către şi de acasă. Dar cel mai mult şi mai mult nu pot uita teama şi frica ce o căpătasem datorită acestui lucru.
Multă vreme nu am avut maşină. Aşa că, la început, am mers cu trenul, am făcut autostopul, m-au dus prieteni, cunoştinţe, am urcat în câteva tiruri (că doar alea circulau pe drum) şi mai târziu au apărut microbuzele. Ba, am mai mers şi cu ceva autobuze aglomerate de muncitori, zise şi rate,  dar pe astea le uram maxim. Pe cât erau de aglomerate, pe atât mergeau de încet, mai încet chiar şi decât melcii mei de pe dealul din spatele casei. Dacă spui unor tineri, care acum visează maşini ultramoderne, că nici umila noastră Dacie nu era scoasă la plimbare prea des, înainte de ’89, nu cred că voi fi crezută în totalitate. Ne vor privi ca atunci când ni se reproşa de către ai noştri  traiul lor rău de la ţară, când mergeau cu vitele la păscut. Acum, să fie clar, eu nu fac nicio analogie, ci doar vreau să măsor în cuvinte nivelul de adrenalină existent în corpul omului şi care scade o dată cu vârsta.
Aşadar, trenul a fost primul meu obstacol în viată. Dar cel mai sigur, în contextul de care vă vorbeam. Ce anume mă făcea să-l detest şi sa-l ocolesc era drumul lung pe care-l parcurgeam de la gară până în centrul oraşului unde lucram. Dar, mai ales, mă enerva teribil chinul meu de a rămâne cochetă în pantofii mei cu toc şi de  a mai avea flecuri la ei, după atâţia kilometri. Nu-mi prea ieşea totdeauna, în schimb aveam o condiţie fizică de excepţie. Măcar atât. Cu toate astea, încercam să găsesc orice mijloc de transport care să mă ajute să fentez drumurile alea, ale naibii de obositoare.
Tot în perioada aia mi-aduc aminte de o seară târzie de toamnă. Ploua cu găleata. Tren nu mai era spre înapoi, la autostop stăteam deja cu o colegă de vreo 45 de minute; nimic nu se zărea la orizont. Flămânde, obosite, înfrigurate, ne-am bucurat enorm când a oprit un camion în dreptul nostru. Ploaia şiroia pe noi şi când ridicăm ochii, mai bine, era de fapt ditamai tirul. În cabină şoferul şi un însoţitor. Primul instinct a fost să aşteptăm altceva, dar zâmbetul cald al celui de la volan ne-a liniştit cumva, măcar pentru moment. A fost una din cele mai stânjenitoare călătorii. Dacă primul era cu bun simţ, nu la fel a fost cel din dreapta lui. Singurul nostru noroc, să-i zic aşa, era că nu vorbeau româneşte şi noi nu vorbeam altceva. Am simţit toată atmosfera aia ca pe o scenă desprinsă din filmele de acţiune când urmează să se întâmple ceva rău. Am avut noroc, cum spuneam. N-am păţit nimic, dar vorbele aprinse dintre cei doi, privirea celui care nu şofa, atitudinea şi frica din sufletul nostru, separat….dar şi împreună, au făcut să fim mult mai atente pe viitor. Acum se cam ştie ce fel de fete urcau noaptea într-un tir. Din nefericire pentru noi, nu aveam altă cale, sau aşa credeam atunci. Eram încă naive, dacă credeam că oamenii voiau să ne scape doar de furia ploii. Bine că am scăpat noi de furia hormonilor lor. Ptiu….
Am mai mers cu ambulanţa de câteva ori, cu maşina de aprovizionare a spitalului, cu o Volgă veche şi plină de vechituri, dar care nu s-a mişcat din loc până nu mi-am pus centura de siguranţă, şi chiar cu maşina poliţiei. Nimic nu ne mai mira.
Până într-o zi, când am coborât în centrul oraşului dintr-un Rolls Royce. Tot pe vremea de dinainte de ’89, să ne înţelegem. Cineva mă întreabă curios:

-Ştii, din ce maşină ai coborât, nu?
-Nu! Trebuie să ştiu? Era cam faină, ai dreptate!
-Fato, ăla e baştan mare pe undeva! O fi vreun secretar de partid ceva.

Nu ştiu ce era omul, dar ştiu că de câte ori nepoata lui avea ore de pian în Braşov, şoferul primea indicaţii clare să mă ducă şi pe mine acasă. După Revoluţie nu i-am mai întâlnit niciodată pe aceşti oameni minunaţi. Pe fată, care era cu puţin mai mică decât mine, am mai zărit-o  fugitiv într-o vară. N-am oprit-o, deşi aş fi vrut să ştie cât de mult bine mi-a putut face la vremea aceea.
Ei, şi intre timp a venit revoluţia şi s-au intensificat peripeţiile, în acelaşi timp cu numărul maşinilor pe şosele.Teama noastră nu dispăruse, din păcate. Ba, devenise patologică, la un moment dat. Când un om cumsecade punea o întrebare firească, în mintea noastră devenea, brusc, o unealtă a vreunui lucru necurat. Mă torturam singură cu scenarii inoculate de cei din jurul meu, dar posibile; şi îi mulţumeam lui Dumnezeu de fiecare dată când coboram tefere şi nevătămate. Acum, la vârsta asta, ştiu, sigur, că mai bine aş merge pe jos decât să bifez atâtea întâmplări inutile şi bizare.
Într-o dimineaţă, omul de la volan, care tocmai oprise, nu contenea cu întrebări care se legau între ele dar care mă făceau să mă simt incomod. Vocea lui caldă, calină, cu un timbru cunoscut mă intriga un pic. Omul era un preot care multă vreme m-a ajutat să-mi alung himerele din capul meu. Avea 4 băieţi mici pe care îi învăţasem să meargă la dentist. Asta printre lucrurile bune, ce au rămas din vârtejul autostopului. Mai mi-aduc aminte de o ladă de portocale pe care am primit-o în dar de la nişte oameni care se ocupau cu asta, și pe care am impărțit-o prin fața blocului, de multe, foarte multe, apropouri pe care nu le mai auzeam deja, şi ar mai fi. Într-un final, datorită celor care ştiau să facă ceva bănuţi din distanţele astea nici scurte, nici lungi….am reuşit să ne îndulcim naveta cu ajutorul microbuzelor.
Spre sfârşitul acestei perioade de pendulare, mi-am achiziţionat un Renault 5, maşina care m-a ajutat să pot fi ceea ce sunt astăzi în materie de şofat. Aici mai adaug şi distanţa asta, care între timp îmi devenise prietenă, tocmai pentru că era un traseu uşor, în care învăţam, încet, ce înseamnă să conduci o maşină. Din toată povestea  am omis un episod, şi anume: acela cu „un iubit” posesiv care nu se mişca din faţa locului unde lucram, la ora de plecare, fapt pentru care atrăsesem toate glumele acide a celor din jurul meu. Dacă mă întrebaţi pe mine acum, acela a fost cel mai incomod şi mai neplăcut moment al navetei. Parcă cu hazardul te puteai lupta, frica  interioară o mai stăpâneai cumva, dar oamenii, care nu ştiau să renunţe şi care puteau deveni mai periculoşi decât neprevăzutul unei călătorii pasagere, erau greu de digerat. Dar asta e altă poveste pe care promit s-o spun cândva, dacă descopăr că pot. Cine ştie? Ăla ar fi cu adevărat exemplul că eu sunt o Adriana nouă şi vindecată pe deplin. Acum când vă vorbesc nu ştiu, însă, asta și e posibil nici sa nu aflu vreodata.